ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1876/2025

Ședința publică din data de 23 octombrie 2025

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11 iulie 2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului B. la plata sumei de 3.885.000 USD, precum și a dobânzilor penalizatoare aferente perioadei cuprinse între data de 27 mai 2021 și data plății efective.

Prin încheierea din data de 28 iulie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea uneia dintre secțiile civile a III-a, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 451 din 18 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.885.000 USD, echivalent în RON la data plății, și a dobânzii penalizatoare cuprinse între data de 27 mai 2021 și data plății efective, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 31.462,98 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, și a sumei de 191.424,44 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin decizia civilă nr. 1222A din 22 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva încheierii de ședință din 3 aprilie 2023, precum și a sentinței civile nr. 451 din 18 aprilie 2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., ca nefondat. A obligat apelantul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 21.180,95 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1222 A din 22 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs pârâtul B., prin care solicită, în principal, casarea hotărârii recurate, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. În subsidiar, solicită casarea hotărârii recurate, reținerea cauzei și, rejudecând apelul, să se dispună, după caz: anularea încheierii din data de 3 aprilie 2023 și a sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță, ca efect al încălcării dreptului la apărare și a formelor de procedură care atrag nulitatea, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, ca efect al nemotivării, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și, pe cale de consecință, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, admiterea excepției inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu și, pe cale de consecință, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă, respectiv schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare, ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul susține incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Acesta arată că argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat vizează mai multe aspecte.

În primul rând, formulează critici de nelegalitate privind nulitatea încheierii de dezbateri din prima etapă procesuală și a sentinței apelate pentru încălcarea dreptului la apărare și a formelor de procedură care atrag nulitatea.

Astfel, în fața instanței de apel a susținut încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 154 alin. (1) și (6) din C. proc. civ. care permit comunicarea actelor de procedură prin poșta electronică numai dacă părțile au indicat datele corespunzătoare în acest sens. După cum rezultă din cuprinsul încheierii de dezbateri din data de 3 aprilie 2023, instanța i-a comunicat un exemplar al cererii de chemare în judecată, fără a acorda un termen de judecată în vederea pregătirii apărării și l-a decăzut din dreptul de a propune probe și de a formula excepții, în afara celor de ordine publică. Prin urmare, măsurile dispuse de către instanță sunt nule.

Lipsa sa la primul termen de judecată nu acoperă un astfel de viciu, întrucât citarea nu este echivalată cu comunicarea cererii de chemare în judecată. De asemenea, dreptul de a i se comunica actul de procedură nu s-a stins prin pretinsa comunicare din partea intimatului, realizată după primul termen de judecată și nu a încetat prin neprezentarea la un termen, în lipsa unei dispoziții care să prevadă expres această sancțiune. Comunicându-se cererea de chemare în judecată abia la data de 3 aprilie 2023, rezultă că de la acel moment curge termenul pentru depunerea întâmpinării.

De aceea, recurentul apreciază că, prin măsura decăderii de a depune întâmpinare, de a propune probe și de a invoca excepții, instanța a încălcat dispozițiile art. 13 din C. proc. civ., ceea ce a afectat echilibrul juridic dintre părți.

În aprecierea sa, la data de 27 februarie 2023 nu se puteau pune concluzii cu privire la probațiune din moment ce nu i se comunicase cererea de chemare în judecată, iar verificarea respectării acestei proceduri trebuia realizată de către instanță, din oficiu.

Prin urmare, a dovedit existența acestui motiv de nulitate, aspect înlăturat de către Curtea de Apel București.

În al doilea rând, recurentul prezintă argumente referitoare la greșita respingere, de către instanța de apel, a criticilor de nelegalitate privind lipsa calității sale procesuale pasive.

Din situația de fapt prezentată, rezultă că, urmare a realizării transferului de active din patrimoniul C. S.R.L., aceasta are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză. Aceeași ar fi situația chiar dacă s-ar aprecia existența unei obligații alternative, împrejurare care rezultă din cuprinsul art. 3 și art. 4 al actului adițional din data de 22 aprilie 2015.

În al treilea rând, recurentul expune critici de nelegalitate privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

După citarea dispozițiilor art. 59 și ale art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., acesta arată că, prin raportare la înțelegerile dintre părți, raportul juridic ce face obiect al prezentului dosar are ca părți: recurentul, autorul intimatului, D., E. și C. S.R.L..

Deși prin cererea de chemare în judecată, se pretinde plata unei diferențe de preț pentru transferul controlului total asupra societăților din F., acest drept, pe care de altfel îl contestă, nu poate fi izolat de ansamblul drepturilor și obligațiilor consemnate în Procesul-verbal. Ca atare, raportul juridic dedus judecății impunea introducerea în cauză și a societăților menționate anterior. Întrucât nu s-a formulat o astfel de solicitare, cererea de chemare în judecată este inadmisibilă, aspect înlăturat nelegal de instanța de apel.

În al patrulea rând, recurentul expune critici de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei și încălcarea dreptului său la apărare de către prima instanță.

În considerarea dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., sarcina probei trebuia să-i aparțină reclamantului. Ambele instanțe au omis faptul că acesta era obligat să-și dovedească afirmațiile referitoare la îndeplinirea propriilor obligații, din moment ce raportul juridic dedus judecății are caracter sinalagmatic.

În opinia sa, soluția primei instanțe s-a fundamentat pe anumite convingeri pe care și le-a format, fără însă a cerceta și motiva corespunzător fondul raporturilor reale și executarea obligațiilor asumate de către părți. În prima etapă procesuală nu s-a realizat o cercetare reală și efectivă a fondului cauzei, aspect ce ar fi impus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

De asemenea, refuzul de a se acorda un nou termen de judecată pentru a depune întâmpinare și cerere reconvențională nu i-a dat posibilitatea de a-și pregăti apărarea în raport de pretențiile reclamantului. Față de această împrejurare, nici instanța nu putea cerceta fondul cauzei.

Or, toate aceste argumente justifică admiterea cererii de recurs, așa cum a fost formulată.

În ceea ce privește incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că, în opinia sa, soluția instanței de apel încalcă mai multe norme de drept material aplicabile cauzei.

În primul rând, susține nelegala respingere a criticilor privind înlocuirea obligației contractuale prin acordul părților. În considerarea dispozițiilor art. 1609 din C. civ., novația intervine când se realizează schimbarea obiectului sau a cauzei obligației vechi, aspect confirmat și de doctrina pe care înțelege să o citeze.

În cauză, prin Actele adiționale nr. x, 4 și 5 ale Procesului-verbal, părțile au convenit schimbarea obligației de a achita o sumă de bani cu o nouă obligație, aceea de transfer a unor active, înțelegerea părților având natura juridică a unei novații. Prin contractarea noii obligații, obligația inițială a fost stinsă, astfel că intimatul, în calitatea sa de pretins creditor, nu avea dreptul de a alege între cele două obligații. Dacă se considera îndreptățit la primirea prestațiilor care i se cuveneau în baza Procesului-verbal, așa cum a fost modificat, ar fi trebuit să învestească instanța cu o altă cerere de chemare în judecată, respectiv să solicite, în principal, obligarea la executarea în natură a obligațiilor și doar în subsidiar, prin echivalent. Întrucât cererea de chemare are un alt raționament, față de cadrul procesual pe care îl stabilește, pretențiile intimatului sunt lipsite de fundament juridic.

Nici depășirea termenului limită estimat pentru divizarea C. S.R.L. și transferul părților sociale ale Societăților G. S.R.L. și H. S.R.L. nu-i dădea reclamantului posibilitatea să solicite direct plata prețului.

Chiar dacă ar fi fost corecte și dovedite susținerile intimatului, în sensul că recurentului i-ar fi imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestații, oricum nu avea dreptul de a obține obligarea acestuia la îndeplinirea unei obligații de plată, conform convenției încheiate cu autorul său, ci în condițiile art. 1465 lit. d) din C. civ. ar fi putut, cel mult, să solicite despăgubiri pentru oricare dintre aceste obligații alternative. Or, intimatul a promovat o altfel de acțiune.

În al doilea rând, recurentul susține nelegala respingere a criticilor privind excepția de neexecutare. În considerarea dispozițiilor art. 1270 și ale art. 1556 alin. (1) din C. civ., a înțeles să invoce, față de intimat, excepția de neexecutare întrucât obligația esențială asumată de autorul său era de transfer a controlului total asupra F., grup de societăți din care fac parte și cele deținute de intimat. De altfel, activele celor trei societăți incluse de către intimat și tatăl acestuia în F., estimate la o valoare de aproximativ 1.000.000 USD, l-au determinat pe recurent să accepte semnarea Actului adițional nr. 1.

Aceasta arată că a promovat apelul astfel că sarcina probei cu privire la existența și întinderea obligațiilor rezultate din procesul-verbal, așa cum a fost modificat prin actele adiționale nr. x și nr. 4 îi aparținea intimatului, care a inițiat procesul. Incertitudinea cu privire la întinderea obligațiilor nu profita intimatului din moment ce, neputând face dovada societăților care compun F., nu poate proba nici îndeplinirea obligațiilor sale.

În al treilea rând, recurentul prezintă argumente cu privire la nelegalitatea soluției de acordare a dobânzii legale întrucât, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, respingerea capătului de cerere privind pretențiile principale conducea la respingerea și a celui referitor la dobânzile penalizatoare.

Pentru aceste argumente, recurentul solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat, cu mențiunea că își rezervă dreptul de a completa argumentele, după comunicarea hotărârii.

La data de 5 martie 2025, acesta a depus la dosar motive de casare suplimentare prin care solicită admiterea recursului cu consecința casării hotărârii recurate și trimiterii cauzei către instanța de apel, spre rejudecare, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul arată că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 154 și cele ale art. 13 din actul normativ menționat, cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind nulitatea încheierii de dezbateri din prima etapă procesuală și a sentinței apelate pentru încălcarea dreptului la apărare și a formelor care atrag sancțiunea nulității.

În acest sens, arată că instanța de apel a reținut că, deși prima instanță nu i-a comunicat cererea de chemare în judecată, acest viciu a fost acoperit prin transmiterea actului procedural prin email, de către intimat, și prin reanalizarea probațiunii în etapa apelului. Însă, dispozițiile art. 154 din C. proc. civ. sunt în sensul că actele pot fi comunicate prin poșta electronică numai de grefa instanței și numai dacă părțile au indicat în prealabil datele corespunzătoare. De aceea, măsurile primei instanțe sunt nule. Comunicarea realizată de intimat nu poate fi încadrată în cazurile de echipolență, chiar dacă apărătorul ales a menționat că a primit corespondența.

Mai mult, nu i-a fost comunicat termenul pentru depunerea întâmpinării nici prin citația pentru termenul de judecată din 27 februarie 2023 și nici la cel din 3 aprilie 2023, când a fost decăzut din dreptul de a formula întâmpinare.

Dreptul de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată nu se putea stinge printr-o pretinsă comunicare din partea intimatului făcută după primul termen de judecată și nici nu a încetat prin neprezentarea la un termen.

Recurentul susține că decizia nr. 9/2020 pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, nu susține raționamentul instanței de apel, posibilitatea de administrare a unor probe noi în etapa apelului nefiind de natură a înlătura vătămarea ce i-a fost cauzată ca urmare a imposibilității de a-și pregăti apărarea în mod corespunzător în fața primei instanțe.

În aprecierea sa, instanța de apel nu a reținut încălcarea dispozițiilor art. 13 din C. proc. civ., față de faptul că a fost asistat și reprezentat de avocat pe parcursul primei etape procesuale. Aceasta s-a referit doar la probe, însă termenul legal pentru depunerea întâmpinării este stabilit pentru a permite părții să-și pregătească apărarea în mod corespunzător. Or, timpul avut la dispoziție pentru a-și exprima poziția procesuală a fost insuficient.

Consecințele negative pe care le-a suferit în plan procesual, ca urmare a faptului că prima instanță a grăbit, în mod nejustificat, procesul cu un termen de judecată sunt vădit disproporționate în raport de beneficiile pe care o astfel de măsură le-a avut asupra procesului civil. De altfel, vătămarea pe care a suferit-o a avut repercusiuni și asupra celorlalte etape procesuale și nu poate fi înlăturată decât prin trimiterea cauzei la prima instanță, pentru reluarea procesului.

Referitor la administrarea probelor în apel, apreciază că raționamentul instanței de apel, sub acest aspect, încalcă dublul grad de jurisdicție și este incompatibil cu normele de drept care reglementează procesul civil.

Un alt argument referitor la incidența acestui motiv de casare se referă la încălcarea dispozițiilor art. 36 din C. proc. civ. cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind lipsa calității procesuale pasive.

În cauză, instanța de apel trebuia să verifice dacă există identitate între părțile procesului și subiectele raportului juridic litigios, fără însă a intra în fondul litigiului. Or, aceasta a soluționat excepția lipsei calității procesuale pasive luând în considerare analiza pe care o realizase deja cu privire la fondul raportului litigios, fără a se limita la mențiunile din cuprinsul Procesului-verbal și a actelor adiționale. Dacă ar fi realizat o analiză distinctă, ar fi observat că actele menționate au dat naștere unor obligații în sarcina societăților indicate în cuprinsul lor. Acestea au fost implicate direct în negocierile părților.

De asemenea, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 59 și pe cele ale art. 78 din C. proc. civ. cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

Motivul pentru care nu s-a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, respectiv a societăților vizate de raportul juridic dedus judecății, este dat de încălcarea dreptului său la apărare, prima instanță înțelegând să grăbească judecata în prima etapă procesuală, fără a-i oferi posibilitatea să formuleze apărări în mod efectiv și eficient. Cu toate acestea, în condițiile în care a invocat aspecte ce vizau în mod direct cadrul procesual subiectiv, necesitatea introducerii în cauză a altor persoane trebuia pusă în discuție de către instanță, în condițiile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ.

De altfel, și instanța putea să observe implicarea societăților respective, în Procesul-verbal și actele adiționale fiind instituite obligații în sarcina lor. Chiar dacă reclamantul stabilește cadrul procesual, acesta nu are posibilitatea discreționară de a alege cu cine se judecă, atunci când raportul juridic vizează mai mulți subiecți.

Tot în cadrul acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 249 din C. proc. civ., cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei și încălcarea dreptului său la apărare.

Prin cererea de apel a susținut că prima instanță i-a imputat nedovedirea unui fapt negativ, respectiv că nu a probat executarea obligațiilor de către autorul intimatului, reținând o prezumție în sensul că acesta și-ar fi îndeplinit obligațiile. Însă, instanța de apel nu doar că nu a analizat criticile privind necercetarea cauzei de către prima instanță din perspectiva dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., ba chiar a reținut o serie de prezumții judiciare, scutindu-l pe intimat de sarcina probei privind îndeplinirea propriilor sale obligații.

Pornind de la conținutul textului legal și doctrina de specialitate, afirmă că reclamantului îi incuba sarcina probei, inclusiv în calea de atac a apelului, cu atât mai mult cu cât recurentul a invocat excepția de neexecutare întrucât nu a primit părțile sociale ce au asigurat transferul controlului total asupra societăților din F.. Or, acesta doar a menționat că și-a îndeplinit obligațiile din procesul-verbal și actele adiționale, neaducând nicio probă în fața instanței, în acest sens.

Tatăl intimatului și-a asumat două obligații: transferul unor părți sociale și a unor împrumuturi, acestea din urmă nefiind dovedite. A existat o încredere între părți, aspect dovedit de mențiunile cuprinse în actele pe care le-au încheiat. Faptul că acestea se referă la modul de îndeplinire a obligațiilor recurentului nu constituie o prezumție simplă că tatăl intimatului și-a îndeplinit propriile obligații.

Cu toate acestea, instanța de apel s-a rezumat la a aplica o prezumție în favoarea reclamantului, deși art. 329 din C. proc. civ. prevede că, în cazul prezumțiilor lăsate la aprecierea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins.

Reclamantul nu a furnizat dovezi concrete sau explicații suplimentare care să determine obiectul obligației cu privire la care susține că a fost îndeplinită iar simpla trecere a timpului nu poate fi un motiv de a-l scuti de sarcina probei, mai ales că transferul pe care îl susține poate fi dovedit cu acte.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul arată că instanța a încălcat o serie de norme de drept material.

Astfel, în primul rând, au fost încălcate dispozițiile art. 1609 și ale art. 1465 din C. civ. cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind înlocuirea obligației prin acordul părților/novația.

După cum rezultă din legislație și doctrină, novația obiectivă intervine atunci când se schimbă obiectul sau cauza obligației vechi, vechea obligație stingându-se. În cauză, instanța de apel a adăugat, în mod nepermis, o condiție suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., invocând necesitatea unui pretins acord al părților cu privire la stingerea obligației inițiale. Însă, textul legal nu impune exprimarea consimțământului de două ori, o dată pentru contractarea noii obligații și, distinct, a doua oară pentru stingerea obligației inițiale.

Prin urmare, obligația inițială a fost stinsă, astfel că intimatul nu avea dreptul de a alege între cele două obligații. Acesta ar fi trebuit să solicite instanței, în principal, obligarea la executarea în natură a prestațiilor – transferul de active – și doar în subsidiar obligarea la executarea în echivalent a prestațiilor. Doar ipoteza subsidiară îi permitea să solicite o sumă de bani cu titlu de daune interese, ceea ce nu a fost avut în vedere prin cererea de chemare în judecată. Nici depășirea termenului limită pentru transferul activelor nu oferea intimatului posibilitatea de a solicita direct plata prețului, ci putea iniția demersurile legale pentru obținerea activelor.

Faptul că în cuprinsul actelor adiționale s-a menționat diferența de preț rămasă de achitat nu face ca voința părților să fie incompatibilă cu dispozițiile art. 1609 din C. civ., sumele fiind menționate pentru a se putea verifica dacă echivalentul valoric al noii obligații acoperă diferența de preț rămasă de executat din obligația inițială, stinsă ca efect al novației.

În al doilea rând, recurentul susține încălcarea dispozițiilor art. 1270 și ale art. 1556 din C. civ., cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind excepția de neexecutare.

În acest sens, arată că a invocat față de intimat excepția de neexecutare, întrucât obligația esențială asumată de autorul său era cea de transfer a controlului total asupra F., din care fac parte și I. S.R.L., J. S.R.L. și K. S.R.L., incluse în grup de către intimat și tatăl acestuia.

Chiar și în apel, intimatul avea sarcina probei cu privire la existența și întinderea obligațiilor rezultate din Procesul-verbal și actele adiționale care l-au modificat. Cu toate acestea, instanța a reținut, fără niciun temei legal, o prezumție simplă privind îndeplinirea obligațiilor de către acesta.

Prin urmare, era datoria intimatului să-și îndeplinească propriile obligații înainte de a putea pretinde executarea obligațiile partenerului contractual, respectiv recurentului din prezenta cauză.

În al treilea rând, se susține încălcarea dispozițiilor art. 1521 și urm. din C. civ., cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind acordarea dobânzii legale.

Din cuprinsul prevederilor art. 1523 alin. (2) lit. c) din C. civ. rezultă faptul că întârzierea de drept pentru refuzul debitorului intervine în ipoteza în care acest refuz a fost manifestat în mod neîndoielnic. Or, în cauza de față, recurentul i-a comunicat intimatului în mai multe rânduri, inclusiv în timpul litigiului, intenția de a asigura transferul activelor, concomitent cu preluarea controlului total asupra F., nefiind în prezența unui refuz în sensul prevederilor legale menționate. Intimatul a refuzat, în mod categoric, inclusiv în fața instanței de judecată.

Un ultim argument vizează aplicarea în mod eronat a principiului accesorium sequitur principale, întrucât respingerea capătului de cerere privind pretențiile principale impuneau respingerea și a capătului de cerere privind dobânda penalizatoare.

Pentru toate aceste argumente, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în termen procedural, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, a arătat, în esență, că soluția instanței de apel este legală, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., așa cum se susține în cererea de recurs. Procedura de comunicare s-a încadrat în rigorile legii, nu s-a încălcat niciun principiu procesual, s-a stabilit corect cadrul procedural, cererea de chemare în judecată fiind nu doar admisibilă ci și întemeiată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin memoriul de recurs, autorul căii de atac deduce verificării acestei instanțe de control judiciar din perspectiva incidenței motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe de o parte, legalitatea măsurii instanței de apel de respingere a criticilor referitoare la nulitatea încheierii de ședință din data de 3.04.2023 și, pe cale de consecință, a sentinței pronunțate de prima instanță, pentru încălcarea dreptului la apărare și a formelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, iar, pe de altă parte, maniera în care aceeași instanță de prim control judiciar a evaluat cadrul procesual subiectiv, având în vedere în acest sens respingerea motivelor de apel vizând lipsa calității procesuale pasive, respectiv, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu.

Totodată, prin raportare la același motiv de casare anterior evocat, recurentul a reiterat critica de nelegalitate privind lipsa unei cercetări reale și efective a fondului cauzei în prima etapă procesuală, în condițiile încălcării dreptului său la apărare de către prima instanță, critică respinsă prin decizia de apel, deși, în opinia recurentului, o atare situație ar fi impus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

Răspunzând primei critici de recurs circumscrise ipotezei de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel, constatând că este necontestat faptul că prima instanță nu i-a comunicat pârâtului cererea de chemare în judecată, a avut în vedere că, ulterior primului termen de judecată acordat în cauză (din data de 27.02.2023), apărătorul reclamantului i-a comunicat apărătorului pârâtului cererea de chemare în judecată și înscrisurile anexate acesteia, iar la termenul din data de 3.04.2023, apărătorul pârâtului a declarat expres că actele de procedură i-au fost comunicate, declarația fiind consemnată în încheierea de ședință.

De asemenea, referitor la încălcarea dreptului la apărare, s-a constatat din actele întocmite ori depuse în dosarul de fond al primei instanțe că pe tot parcursul procesului, chiar înainte de a-i fi comunicată cererea, pârâtul a fost asistat ori reprezentat de avocat, reieșind în plus că pârâtul a urmărit îndeaproape desfășurarea procesului fiind asistat de avocați care aveau cunoștință atât de cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și de termenele procedurale legale pentru îndeplinirea actelor de procedură, fiindu-i astfel respectat efectiv dreptul la apărare, drept care trebuie exercitat cu bună-credință, ca orice alt drept procesual.

În această situație, curtea a apreciat că o eventuală vătămare care ar decurge din faptul că pârâtul a fost decăzut din dreptul de a administra probe putea fi înlăturată prin administrarea probelor la instanța de apel, ținând seama de caracterul devolutiv al apelului și de obligația instanței de apel de a administra probatoriile necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului în cauză în raport cu normele legale aplicabile raportului juridic litigios dedus judecății, respectiv de a realiza, în limitele sesizării sale, o nouă judecată de fond, și nu prin desființarea/anularea încheierii și, pe cale de consecință, a sentinței pronunțate de tribunal.

Recurentul susține că aceste statuări sunt eronate, întrucât au fost încălcate dispozițiile art. 154 din C. proc. civ., dispoziții care sunt în sensul că actele pot fi comunicate prin poșta electronică numai de grefa instanței și numai dacă părțile au indicat în prealabil datele corespunzătoare, astfel încât comunicarea realizată de intimat nu poate fi încadrată în cazurile de echipolență, chiar dacă apărătorul său ales a menționat că a primit corespondența, măsurile primei instanțe fiind deci nule.

Critica este nefondată.

Este real că necomunicarea cererii de chemare în judecată constituie o încălcare a obligației impuse instanței de judecată prin dispozițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., iar sesizarea acestei situații face necesară analizarea și stabilirea în concret a efectivității comunicării actelor de procedură, lipsa acesteia putând avea drept consecință împiedicarea părții de a-și efectua apărările sau imposibilitatea exercitării de către aceasta a actelor de procedură prevăzute de lege, ceea ce echivalează cu încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității, principii subsumate dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și de art. 6 C. proc. civ., ce conține în structura sa și dreptul de acces la justiție.

Instanța de apel a realizat, însă, o asemenea evaluare și, fără a nega obligațiile care îi reveneau primei instanțe în aplicarea prevederilor art. 201 C. proc. civ., în realizarea dreptului părții de a-i fi comunicată cererea de chemare în judecată, a apreciat că pârâtul nu a dovedit nicio vătămare de natură a conduce la aplicarea sancțiunii nulității hotărârii apelate.

De altfel, recurentul nu a indicat nici prin memoriul de recurs, prin raportare la decăderea aplicată de tribunal, în conformitate cu dispozițiile art. 208 C. proc. civ., care este excepția procesuală relevantă în cauză pe care nu ar mai fi putut-o valorifica față de pretențiile deduse judecății, iar, față de alegațiile privitoare la imposibilitatea formulării unei cereri reconvenționale, trebuie remarcat că la dosarul cauzei nu a fost depusă nicio astfel de cerere incidentală asupra căreia instanța să nu fi fost în măsură să se pronunțe ca urmare a depășirii momentului procesual prevăzut de lege pentru formularea ei, cerere care eventual, să fi fost însoțită de o cerere de repunere în termen în condițiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ.

Se constată, totodată, că, în ceea ce privește celelalte apărări pe care partea le putea formula neîngrădit, chiar și în situația aplicării sancțiunii decăderii criticate, precum și a probelor solicitate în apărare, este corectă statuarea instanței de apel referitoare la caracterul devolutiv al judecății în apel și la consecințele acestuia asupra exercitării dreptului la apărare în fața instanțelor de fond.

Prin urmare, critica din recurs vizând aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor legale care reglementează nulitatea actelor de procedură, raportat la modul în care, în apel a fost soluționată critica formulată de aceeași parte, ignoră nepermis regula instituită prin art. 177 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit căreia judecătorul are obligația să dispună îndreptarea neregularităților în toate cazurile în care este posibilă înlăturarea vătămării fără anularea actului.

Astfel, în opinia legiuitorului, sancțiunea procesuală a nulității își găsește aplicare ca ultim remediu, respectiv în ipoteza în care numai desființarea actului poate repara/remedia vătămarea produsă.

În speță, potrivit art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel, în exercitarea controlului judiciar specific acestei căi ordinare de atac devolutive, avea îndreptățirea de a reanaliza motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare, apreciind asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate, situație care i-a permis pârâtului să combată pe deplin pretențiile părții adverse.

Sunt nefondate și criticile relative la respingerea prin decizia recurată a motivelor de apel vizând lipsa calității procesuale pasive și, respectiv, inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual pasiv obligatoriu, Înalta Curte reținând că soluțiile adoptate de instanța de apel asupra acestor chestiuni constituie rezultatul interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor legale incidente în materie.

Calitatea procesuală transpune în plan procesual subiectele raportului juridic de drept substanțial dedus judecății, iar această condiție pe care o persoană trebuie să o îndeplinească pentru promovarea și, respectiv exercitarea în justiție a unei anumite acțiuni civile se verifică în funcție de obiectul și temeiul juridic al pretenției deduse în concret judecății.

Calitatea procesuală pasivă presupune, cum corect a arătat și instanța de apel, identitatea între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății, fiind vorba, așadar, despre o identitate raportată la afirmarea respectivului raport juridic, iar nu la existența însăși a acestuia, aspect care reiese, fără echivoc, din dispozițiile art. 36 C. proc. civ., conform cărora "calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond".

Înalta Curte constată că, în dezlegarea acestei chestiuni de ordin procedural, instanța de apel a avut în vedere, în mod corespunzător, cadrul procesual configurat prin elementele cererii introductive prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, reținând din înscrisurile care tind să dovedească raportul juridic obligațional pretins de reclamant că pârâtul este cel care s-a obligat personal, fie la plata unei sume de bani, fie la predarea unor bunuri, semnând în nume propriu atât actul convențional inițial, cât și actele subsecvente, situație care justifică legitimarea procesuală a acestuia din urmă în cauză prin prisma prevederilor legale anterior citate, natura raportului juridic de drept substanțial care ar fi fost reconfigurată prin actele adiționale sau aspectul referitor la predarea controlului asupra firmelor din F., invocate de apelant în susținerea excepției, fiind apreciate ca elemente care se impun a fi analizate cu ocazia criticilor care vizează fondul cauzei.

Reiterând prin critica de față necesitatea realizării unei analize distincte a actelor menționate, recurentul susține în realitate o interpretare eronată în faza procesuală a apelului a clauzelor acestora care, în opinia sa, ar releva nașterea unor obligații în sarcina societăților indicate în cuprinsul lor.

Această alegație, care, de altfel, nu aduce în discuție o chestiune de nelegalitate compatibilă cu exigențele controlului judiciar specific recursului, este, în esență, aceeași cu cea pe care se sprijină critica referitoare la inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată pentru lipsa cadrului procesual obligatoriu, pârâtul considerând în acest sens – fără a mai combate, așadar, de această dată legitimarea sa procesuală (pasivă) în acțiunea dedusă judecății – că și entitățile juridice indicate se legitimau procesual, întrucât și acestea, respectiv societățile D., E. și C. S.R.L., ar avea calitatea de părți ale contractului de tranzacție, cu toate că nu au fost semnatare ale minutei și ale actelor adiționale.

Astfel, potrivit art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., în materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

În ipoteza reglementată de norma de procedură anterior evocată, spre deosebire de situația prevăzută în alin. (1) al art. 78 C. proc. civ. (situație în care instanța are obligația, iar nu facultatea de a dezvolta cadrul procesual, chiar în cazul existenței unei opoziții din partea părților), legiuitorul a reglementat dreptul părților de a aprecia asupra necesității lărgirii sferei subiective a procesului, la solicitarea judecătorului care consideră că, pentru eficacitatea hotărârii ce urmează a fi pronunțată, pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului.

Neaplicarea de către prima instanță a dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., deși natura raportului juridic ar impune ca la proces să participe toate părțile respectivului raport, nu constituie o chestiune de ordine publică, deoarece, de principiu, norma încălcată ocrotește cu precădere un interes privat, respectiv interesul părții a cărei introducere în proces a fost omisă, aceasta din urmă putând fi prejudiciată prin pronunțarea unei hotărâri cu privire la raportul juridic la care este parte, fără a fi în măsură să formuleze apărări și să solicite administrarea de probe.

Dispoziția legală analizată dă expresie și principiului rolului activ al judecătorului, în virtutea căruia acesta poate propune lărgirea cadrului procesual în scopul asigurării unei soluționări juste și complete a cauzei, însă cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, printre care și principiul disponibilității părților.

În aceeași ordine de idei, se cuvine subliniat faptul că, chiar în lipsa sugestiei instanței, oricare dintre părți poate solicita introducerea în cauză a terțului a cărui prezență în proces este impusă de obiectul raportului litigios, context în care trebuie arătat că alegația recurentului privitoare la faptul că nu i s-ar fi oferit posibilitatea să formuleze apărări în mod efectiv și eficient în legătură cu chestiunea în discuție este lipsită de orice fundament.

În aceste condiții, omisiunea primei instanței de a pune în discuția contradictorie a părților necesitatea introducerii unui terț nu poate fi invocată direct de către părți în calea de atac a apelului, ca motiv de nelegalitate al hotărârii supuse controlului judiciar.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în mod corect, în speță s-a reținut prin decizia recurată că, întrucât la judecata în primă instanță nu s-a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză a altor persoane, aceasta procedând la soluționarea cauzei cu respectarea principiului disponibilității părților, critica apare ca nefondată pentru faptul că nu se contestă o măsură dispusă sau refuzată de instanță, ci se impută primei instanțe că nu a avut inițiativa introducerii forțate în cauză a altor persoane, deși obiectul apelului este reprezentat de cele hotărâte de instanță.

Totodată, instanța de apel nu a identificat nicio situație de coparticipare procesuală obligatorie ori necesară, avându-se în vedere faptul că părți semnatare ale actului inițial și ale actelor subsecvente au fost autorul reclamantului (respectiv, reclamantul) și pârâtul, iar aceștia au semnat în nume propriu și nu în calitate de reprezentanți ai societăților despre care pârâtul a susținut că ar fi trebuit să aibă calitatea de părți. Instituirea unor obligații în sarcina acestor societăți, invocată și prin memoriul de recurs, nu reprezintă în sine un element definitoriu pentru identificarea unui litisconsorțiu necesar în cauza de față, conform art. 59 C. proc. civ.. Or, trebuie subliniat că nu ori de câte ori instanța este sesizată cu un raport cu pluralitate de subiecți se impune lărgirea cadrului procesual în sensul pretins.

Invocând și încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 249 C. proc. civ. cu ocazia soluționării criticilor de nelegalitate privind necercetarea fondului cauzei și încălcarea dreptului la apărare, recurentul susține că aceste critici nu ar fi fost analizate din perspectiva acestei norme legale procesuale în aplicarea căreia intimatului-reclamant îi aparținea sarcina probei, precum și că, respingând excepția de neexecutare a obligației asumate de către L., instanța de apel ar fi reținut o serie de prezumții judiciare, prin care l-ar fi scutit pe intimatul-reclamant de sarcina probei privind îndeplinirea propriilor obligații contractuale.

Suplimentar, recurentul a reafirmat încălcarea dreptului procedural de a depune întâmpinare, context în care a susținut că prima instanță nu putea în mod temeinic să cerceteze cauza doar pe baza simplelor alegații ale părții adverse, astfel încât, în vederea respectării dreptului său la apărare, soluția legală a instanței de apel trebuia să fie aceea de anulare a hotărârii primei instanțe, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

Contrar celor alegate de pârât, instanța de recurs constată că modalitatea de administrare a probatoriului în cauză nu a condus la încălcarea dreptului la apărare în cadrul dreptului la un proces echitabil, utilitatea și relevanța probelor propuse și încuviințate fiind analizată în etapa procesuală anterioară în raport de ansamblul actelor dosarului, a argumentelor avansate în acest litigiu și ținând cont de rigorile procedurale pentru o bună administrare a justiției în cauza de față.

O atare analiză coroborată a probelor, în raport de care a fost stabilită situația de fapt prin expunerea unui raționament logic pertinent, relevă exercitarea atribuțiilor care sunt conferite prin art. 22 alin. (1) și (7) coroborat cu art. 264 din C. proc. civ., norme care lasă instanțelor ce judecă fondul libertatea de a aprecia probele spre a stabili temeinicia cererilor și a apărărilor pe care părțile le formulează în cadrul procesului.

Înalta Curte observă, totodată, că art. 329 din C. proc. civ. nu instituie în sarcina judecătorului o obligație de aplicare a prezumțiilor judiciare, iar posibilitatea ca acesta să tragă concluzia existenței sau inexistenței faptului care trebuie probat, pornind de la anumite mijloace de probă directe sau de la anumite împrejurări, este o chestiune de apreciere a magistratului.

Faptul că instanța de apel a aplicat sau nu o prezumție judiciară în sensul dorit de recurent este o chestiune ce vizează probatoriul administrat și circumstanțele factuale desprinse din acesta, presupunând deci analiza temeiniciei hotărârii recurate. Astfel, prezumțiile sunt mijloace de probă, iar faptele conexe pe care acestea se pot baza nu sunt aspecte ale pricinii care să poată fi subsumate controlului de legalitate.

În prezenta cale de atac, această parte nu are posibilitatea de a solicita instanței de recurs, contrar condițiilor restrictive reglementate de dispozițiile C. proc. civ., cenzurarea probatoriului în privința căruia instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere din perspectiva concludenței și pertinenței dovezilor administrate.

Referitor la exercitarea efectivă a dreptului la apărare în prima fază procesuală, se constată că instanța de apel a observat în mod corect că pârâtul, asistat ori reprezentat de avocat, a formulat o cerere de studiu a dosarului, note de ședință ori concluzii scrise, depunând personal mai multe cereri în dosar cu privire la diverse demersuri procedurale inițiate de reclamant, urmărind deci desfășurarea procesului și fiindu-i astfel respectat efectiv dreptul la apărare.

Fără a reitera în acest punct al analizei consecințele concrete ale decăderii pârâtului din dreptul de a depune întâmpinare în fața primei instanțe, Înalta Curte constată însă caracterul vădit nefondat al criticii de recurs referitoare la soluția care putea fi pronunțată, în situația învederată de pârât, de instanța de prim control judiciar, în raport de prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., prevederi care trebuie interpretate restrictiv, sintagma "a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului" din cuprinsul acestei norme procedurale referindu-se la ipoteza în care prima instanță de fond a admis, în mod greșit, o excepție procesuală cu caracter peremptoriu, situație în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul, sau la ipotezele unei nemotivări totale sau a pronunțării asupra unui alt petit decât cel dedus judecății.

Altfel, chiar dacă prin motivele de apel partea apelantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile în care prima instanță s-a pronunțat asupra fondului raportului juridic, instanța de apel nu ar fi putut trimite cauza spre rejudecare, întrucât ea însăși este obligată să judece fondul, să administreze probele suplimentare necesare, complinind eventualele lacune în ceea ce privește procedura de judecată, inclusiv cele referitoare la dreptul la apărare și la dreptul de a proba.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat decizia, în primul rând, pentru încălcarea dispozițiilor art. 1609 și ale art. 1465 din C. civ. sub aspectul modalității de soluționare în apel a criticilor privind novația obiectivă, susținând astfel că instanța de apel a adăugat, în mod nepermis, o condiție suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., invocând necesitatea unui pretins acord al părților cu privire la stingerea obligației inițiale.

În esență, a afirmat recurentul că obligația inițială a fost stinsă, astfel că intimatul nu avea dreptul de a alege între cele două obligații, ci ar fi trebuit să solicite instanței, în principal, obligarea la executarea în natură a prestațiilor – transferul de active – și doar în subsidiar obligarea la executarea în echivalent a prestațiilor.

Înalta Curte constată că, pentru a stabili dacă prin actele adiționale încheiate a fost transformată obligația inițială de a da o sumă de bani, în obligația de predare a unor bunuri, respectiv, dacă a avut loc o novație prin schimbarea obiectului, curtea de apel s-a raportat la dispozițiile art. 1609 și următoarele din C. civ., analizând, prin prisma acestora, dacă debitorul a contractat față de creditor o obligație nouă, care o înlocuiește și o stinge pe cea inițială și dacă părțile și-au exprimat acordul neîndoielnic pentru o atare transformare.

Astfel, a reținut din maniera în care au fost formulate actele adiționale că semnatarii acestora au urmărit stabilirea unor modalități de plată a sumei stabilite și agreate inițial, de 5.000.000 USD, fiind menținută obligația inițială, aceea de a da o sumă de bani și convenind doar asupra modalității de plată inclusiv sub forma transferului unor active.

A mai reținut instanța de apel că în niciunul dintre actele încheiate succesiv nu este cuprins acordul neîndoielnic al părților cu privire la stingerea obligației inițiale de a da suma de bani și, respectiv, transformarea/înlocuirea ei în obligația de transfer a unor bunuri, astfel încât pârâtului să nu-i mai incumbe obligația de a plăti o sumă de bani, ci o obligație de transfer a activelor. În acest sens, s-a apreciat că trimiterea permanentă la suma agreată și la soldul rămas după plata parțială are semnificația conservării acestei obligații convenite inițial.

Înalta Curte notează că, în situația novației obiective, prin transformarea raportului obligațional, obiectul inițial al obligației se stinge (în speță, obligația de a da suma de bani), iar în sarcina debitorului rămâne exclusiv noua obligație, (respectiv, o obligația de a face, adică de a transfera anumite bunuri), aceasta din urmă fiind deci singura pe care debitorul mai este ținut s-o execute.

Or, instanța de apel, verificând existența unei asemenea ipoteze pretinsă în cauză, a stabilit că părțile nu și-au exprimat voința de a transforma raportul inițial în sensul stingerii obligației de plată și a nașterii unei obligații noi, nerezultând acest aspect în mod expres din convenție.

Prin urmare, în mod greșit recurentul susține că instanța de apel ar fi adăugat, în mod nepermis, o condiție suplimentară celor reglementate de art. 1609 din C. civ., constând în acordul părților cu privire la stingerea obligației inițiale, întrucât acesta omite că, pentru a fi în prezența unei novații, era necesar ca manifestarea de voință a părților să fie neîndoielnic și clar exprimată de părți prin actul novației, deoarece noul raport juridic obligațional ce se naște are tot o natură contractuală, fiind, așadar, rezultatul voinței părților de a nova.

Totodată, susținând că instanța eronat n-ar fi reținut că în cuprinsul actelor adiționale s-a menționat diferența de preț rămasă de achitat pentru a se putea verifica dacă echivalentul valoric al noii obligații acoperă diferența de preț rămasă de executat din obligația inițială, stinsă ca efect al novației, situație care este în acord cu dispozițiile art. 1609 din C. civ., recurentul invocă o calificare eronată realizată în apel a efectelor clauzei inserate în convenția părților, aspect ce se circumscrie exclusiv activității de interpretare a probatoriului administrat.

Înalta Curte subliniază că motivul de casare invocat de recurentă în speță are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ceea ce presupune că instanța de apel a recurs la texte de lege aplicabile speței, dar le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, le-a aplicat greșit ori le-a ignorat, deși aveau incidență în cauză.

În acest sens, invocarea unei încălcări a dispoziției de drept substanțial mai sus menționate din perspect