ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 326/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând instanței obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 euro, respectiv echivalentul în RON al acestei sume la cursul BNR din ziua plății, ca efect al rezoluțiunii prin voința părților a contractului de transfer de activitate, precum și la plata dobânzii legale; în subsidiar, a solicitat restituirea aceleiași sume așa cum era precizată în primul petit, ca urmare a reducerii clauzei penale.

Prin sentința civilă nr. 3166 din 14 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Ilfov – secția Civilă a fost respinsă ca nefondată cererea reclamantei.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.; prin decizia civilă nr. 220 din 1 noiembrie 2018 Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a respins ca nefondat apelul declarat în cauză.

Decizia de apel a fost recurată de reclamantă, iar prin decizia nr. 993 din 10 iunie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis calea extraordinară de atac, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamantei.

În decizia de casare, instanța supremă a reținut incidența motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la criticile vizând modul de soluționare al capătului subsidiar din cererea de chemare în judecată, arătând că instanța de apel nu a analizat clauza penală din contractul părților din perspectiva ipotezei la care se referă art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., fiind considerat în mod greșit că obligația principală neexecutată este reprezentată de achitarea întregului preț, cu consecința dedusă că în acest fel nu se respectă limita trasată de art. 1541 alin. (2) C. civ., în sensul că penalitatea redusă trebuie să rămână superioară obligației principale. Sub acest aspect, Înalta Curte a reținut că notificarea de rezoluțiune a contractului a vizat neplata a 4 tranșe de preț și, deci, obligația principală neexecutată este reprezentată doar de aceste tranșe scadente și neplătite, iar nu de totalul tranșelor de preț care alcătuiesc valoarea întregului preț, întrucât o parte însemnată a acestora nu era exigibilă la momentul rezoluțiunii. În concluzie, instanță supremă a reținut că prin raportare greșită la obligația principală neexecutată ca fiind reprezentată de plata întregului preț, iar nu de plata tranșelor scadente și neachitate instanța de apel a exclus în mod nelegal de la aplicare prevederile art. 1757 alin. (2) C. civ. și pe cele ale art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., care conferă instanței posibilitatea de decide reducerea cuantumului sumelor plătite cu titlu de rate din preț pentru ipoteza în care penalitatea pe care o conține clauza penală este vădit excesivă.

De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut caracterul nefondat al criticilor care vizau modalitatea de soluționare a capătului principal din cererea de chemare în judecată.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel – secția a V- Civilă sub nr. x/2016*.

Prin decizia nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 instanța investită, urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L., a schimbat în tot sentința de fond în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la restituirea sumei de 280.000 euro, în echivalent în RON la data plății.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere privind lămurirea dispozitivului deciziei de apel sub aspectul înțelesului și întinderii acestuia, partea susținând că suma la plata căreia a fost obligată ar urma să fie achitată ar urma să fie achitată prin conversia monedei euro în RON la cursul BNR pentru fiecare din zilele în care reclamanta a efectuat plățile în luna martie 2015.

Prin încheierea nr. 4/2021 din 1 februarie 2021 Curtea de Apel – secția a V- Civilă a respins ca neîntemeiată cererea pârâtei, reținând că nu se solicită, în fapt, o lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate în cauză, ci vizează modificarea acestuia, prin convertirea monedei euro în RON în varianta agreată de parte. S-a mai reținut că dispozitivul deciziei de apel este clar și nu comportă vreo ambiguitate, fiind specificată obligarea pârâtei la restituirea sumei de 280.000 euro în echivalent în RON la data plății.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă sub nr. x/2016*.

Prin memoriu de recurs separat, recurenta-pârâta a invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Fără a structura memoriul de recurs prin raportare la motivele de casare invocate, recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub următoarele aspecte:

A invocat dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2), arătând că în mod nelegal instanța de apel nu a reținut caracterul de clauză penală al prevederii contractuale în baza căreia a reținut suma achitată de intimata-reclamantă până la rezoluțiunea contractului, acest caracter determinând activarea clauzei fără a fi ținută a face dovada vreunui prejudiciu. În opinia recurentei-pârâte, cu ignorarea atât a naturii clauzei contractuale, cât și a prevederilor legale anterior menționate, instanța de apel procedează la o analiza în cadrul căreia concluzionează că nu există niciun prejudiciu pe care să-l fi suferit ca urmare a rezoluțiunii contractului dintre părți.

O altă critică a vizat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1541 alin. (2) C. proc. civ., coroborat cu art. 501 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanța de apel nu a respectat îndrumarea dată de instanța de casare în sensul că penalitatea redusă trebuie să rămână superioare obligației principale. S-a susținut, astfel, că în modalitatea în care a procedat instanța de apel, penalitatea a devenit egală cu obligația principală, fiind încălcate și dispozițiile art. 1541 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a mai invocat și depășirea de către instanța de apel a limitelor investirii, arătând că în rejudecare, după casarea pronunțată de instanța supremă, obiectul judecății viza doar capătul subsidiar al cererii de chemare în judecată, respectiv obligarea la restituirea sumei de 500.000 euro, ca urmare a reducerii clauzei penale, în temeiul art. 1541 C. civ. Or, susține recurenta-pârâtă, instanța de apel a dispus restituirea sumei de 280.000 euro în echivalent în RON la data plății, stabilind, astfel, condiții de plată nesolicitate, ceea ce ar reprezenta a adăugire nepermisă.

Sub aspectul solicitării de rejudecare în fond a cauzei, recurenta-pârâtă a susținut că regula este ca instanța să nu treacă peste voința liber exprimată a părților, cuantumul clauzei penale putând fi redus doar în condiții de excepție. Din această perspectivă a arătat că premisa aplicării prevederilor art. 1541 C. civ. o reprezintă buna-credință a debitorului, precum și necesitatea prevenirii unei inegalități economice existente la momentul încheierii contractului, în condițiile în care clauza penală trebuie să își păstreze rolul său cominativ, creditorul fiind scutit de dovedirea vreunui prejudiciu. Plecând de la aceste premise, recurenta-pârâtă, a susținut că penalitatea stabilită la nivelul avansului achitat la momentul încheierii contractului nu poate fi excesivă, prin raportare la textele legale aplicabile, având în vedere atât calitatea de profesioniști a părților precum și valoarea totală a contractului (7.508.500 euro). Având în vedere și obiectul complex al contractului – transfer de activitate în prima etapă, și transfer de proprietate la momentul achitării integrale a prețului, precum și durata de executare a acestuia (ultima rată fiind prevăzută a fi achitată în aprilie 2020) recurenta-pârâtă a apreciat că penalitatea este una proporțională, neputând fi considerată una vădit excesivă, cum impune textul legal.

În același context, recurenta-pârâtă a arătat că intimata-reclamantă a preluat imediat după achitarea avansului activitatea imobiliară, încasând chirii în baza contractelor existente, notificarea de rezoluțiune emisă de aceeași parte la numai câteva săptămâni de la încheierea actului juridic fiind o dovadă a relei credințe. Recurenta-pârâtă a mai susținut că nu își mai poate recupera prejudiciul suferit ca urmare a încetării raportului contractual, neavând posibilitatea de a valorifica proiectul ce a făcut obiectul tranzacției, urmare a litigiului dintre părți. Pentru toate cele susținute, recurenta-pârâtă a solicitat ca instanța supremă să rețină caracterul deplin justificat al penalității contractuale, cu consecința respingerii integrale a cererii intimatei-reclamante.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând următoarele: cu privire la primul motiv de recurs a învederat că în rejudecare instanța de apel a respectat îndrumările și dezlegările date prin decizia de casare în sensul aplicării în cauză a dispoziției art. 1541 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. pentru reducerea clauzei penale; al doilea motiv de recurs vizează, în opinia sa, o eroare de calcul, considerentele deciziei de apel fiind în acord cu prevederile art. 1541 alin. (2) C. proc. civ., penalitatea rămânând superioară obligației principale; referitor la al treilea motiv de recurs, a susținut că instanța de apel s-a pronunțat în limitele investirii, capătul subsidiar de cerere fiind formulat prin trimitere la solicitarea principală, care viza restituirea întregii sume în echivalent în RON la data plății; în final, a arătat că solicitarea de rejudecare a fondului cauzei și argumentele expuse sub acest aspect excedează limitelor impuse de art. 501 alin. (3) C. proc. civ., determinând o reapreciere a temeiniciei hotărârii recurate; a mai arătat că în mod legal a apreciat prima instanță caracterul vădit excesiv al penalității contractuale, având în vedere durata limitată în timp de la momentul încheierii contractului și până la notificarea de rezoluțiune, precum și faptul că a restituit recurentei-pârâte chiriile încasate în acea scurtă perioadă de timp, aspect recunoscut de parte.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost comunicat părților, fiind stabilit termen pentru discutarea admisibilității căii extraordinare de atac la data de 25 noiembrie 2021.

Recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., criticând încheierea atacată sub următoarele aspecte: din prisma motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a susținut, citând unele considerente ale încheierii recurate, că acestea sunt contradictorii, inducând atât ideea caracterului nefondat la cererii de lămurire, cât și necesitatea explicitării dispozitivului hotărârii pronunțate; susține recurenta-pârâtă că, practic, instanța de apel, deși a respins cererea, a inserat considerente prin care lămurește dispozitivul deciziei pronunțate.

Citând, de asemenea, un paragraf din considerentele încheierii, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel nu a indicat motivul de drept care stă la baza raționamentului expus, și nici în ceea ce privește alegerea făcută referitor la varianta de conversie euro-RON; a mai susținut că în capătul de cerere subsidiar, rămas de soluționat după decizia de casare, intimata-reclamantă nu a indicat o solicitare expresă de restituire a sumei în echivalent în RON la data plății.

În raport de toate criticile formulate, recurenta-pârâtă a solicitat ca, urmare admiterii recursului, să se dispună lămurirea dispozitivului deciziei de apel în sensul restituirii sumei în echivalent în RON la cursul mediu euro-leu din datele la care intimata-reclamantă a făcut plățile avansului.

Intimata-reclamantă a formulat note de concluzii, solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că criticile formulate nu se încadrează în motivul de casare invocat (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), că nu regăsește critici care să poată fi analizate din perspectiva motivului de casare, iar restul susținerilor vizează temeinicia încheierii, iar nu eventuala nelegalitate a acesteia.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă sub nr. x/2016*/a1. În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost comunicat părților, fiind stabilit termen pentru discutarea admisibilității căii extraordinare de atac la data de 25 noiembrie 2021.

În ședința completului de filtru din data de 25 noiembrie 2021 s-a dispus conexarea recursului declarat împotriva încheierii nr. 4/2021 la dosarul nr. x/2016, având ca obiect recursul declarat împotriva deciziei de apel, prin raportare la art. 139 C. proc. civ. și la art. 94 alin. (3) și art. 101 alin. (4) din Hotărârea CSM nr. 1375/2015. La aceeași dată, au fost admise în principiu recursului declarate în cauză, fiind stabilit termen în ședință publică, cu citarea părților, pentru dezbaterea căilor extraordinare de atac.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ., ce va fi analizată sub imperiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este fondată. Înalta Curte reține că, chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 1538 alin. (4) C. civ., susținând că nu este obligată să dovedească vreun prejudiciu urmare a activării clauzei penale contractuale și, implicit, nici instanța de apel nu trebui să facă o asemenea verificare, o asemenea verificare a fost impusă prin decizia de casare în primul ciclu procesual. Astfel, se reține că, admițând recursul, instanța supremă a statuat asupra problemelor de drept dezlegate impunând instanței devolutive ca în rejudecare să procedeze la analizarea clauzei penale prin prisma dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. Or, una din condițiile impuse de textul legal ce trebuia aplicat în speță viza tocmai evaluarea prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, în raport de care urma să se stabilească caracterul vădit excesiv la penalității contractuale.

În consecință, nu se poate reține o nelegalitate a deciziei de apel, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 1538 alin. (4) C. civ., în sensul susținut de recurenta-pârâtă, de acordare a penalității contractuale fără dovedirea întinderii prejudiciului, în condițiile în care în primul ciclu procesual instanța supremă a statuat asupra limitelor rejudecării, cu impunerea analizei clauzei penale prin raportare la prevederile art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ.

Critica a recurentei-pârâte vizând pronunțarea deciziei de apel cu depășirea limitelor investirii și încălcarea prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată. Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a solicitat, printr-un petit principal restituirea sumei de 500.000 euro, în echivalent în RON la data plății, iar printr-un petit subsidiar, restituirea sumei de 500.000 euro "prevăzută mai sus" (sintagmă regăsită în cererea depusă la instanța de fond), prin reducerea clauzei penale. Recurenta-pârâtă a susținut, prin motivele de recurs, că instanța de apel a stabilit în mod nelegal ca restituirea sumei să se facă în echivalent în RON la data plății, în condițiile în care nu s-a formulat o asemenea cerere.

Din modul de formulare regăsit în cererea de chemare în judecată, citat anterior, rezultă cu certitudine că intimata-reclamantă a formulat petitul subsidiar de cerere în aceleași condiții ca și primul petit, aspect ce rezultă din trimiterea făcută la modul de configurare a petitului principal. În acest context, Înalta Curte reține că în mod legal a dispus instanța de apel ca restituirea să fie efectuată în echivalentul în RON la data plății, având în vedere limitele investirii prin cererea de chemare în judecată și decizia de casare.

Se observă, totodată, că pe parcursul judecării cauzei în etapele devolutive recurenta-pârâtă nu a formulat apărări cu privire la modalitatea de restituire, respectiv cu privire la cursul de referință ce ar trebui aplicat în măsura instituirii obligației de restituire. În consecință criticile recurentei-pârâte referitoare la cursul de referință ce ar trebui aplicat în vederea restiturii la care a fost obligată sunt formulate omisso medio, neputând face obiectul de analiză în calea extraordinară de atac, prin raportare la prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Înalta Curte reține, astfel că, în urma deciziei de casare dispusă în primul ciclu procesual, putea fi anticipată și o soluție de admitere a căii de atac ce făcea obiectul judecății, context în care recurenta-pârâtă avea posibilitatea de a formula în fața instanței de apel apărările referitoare la modalitatea de restituire.

De altfel, chiar și în lipsa unei mențiuni exprese a intimatei-reclamante în sensul acordării sumei în echivalentul în RON din data plății, instanța de apel era obligată să insereze această mențiune, având în vedere Regulamentul BNR nr. 4/2005, potrivit căruia plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni care decurg din vânzări de bunuri și prestări de servicii între rezidenți, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda națională (leu) – art. 3 din Regulament. Se observă că textul legal menționat face referire și la numite excepții, când plata poate fi efectuată direct în valută, dar excepțiile vizează doar raporturile comerciale cu element de extraneitate. Or, raportul juridic care a generat obligația de restituire nu se încadrează în excepțiile reglementate de actul normativ emis de Banca Națională a României, astfel încât, chiar dacă părțile au făcut referire în actul juridic încheiat la sume în euro, plata, respectiv restituirea dispusă de instanță urmează regimul stabilit prin Regulamentul nr. 4/2005.

Înalta Curte reține că recurenta pârâtă a formulat critici și subsumate solicitării de rejudecare a cauzei în fond, urmare a admiterii căii extraordinare de atac. Instanța supremă reține, sub un prim aspect, că având în vedere dispozițiile procedurale sub imperiul cărora este analizat recursul declarat în cauză, chiar fiind în prezența rejudecării cauzei în al doilea ciclu procesual, nu se poate proceda la rejudecarea fondului cauzei, art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare aplicabilă litigiului, impunând soluția de trimitere spre rejudecare, în cazul casării deciziei de apel.

Sub al doilea aspect, se reține că parte din criticile menționate pot fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv cele privind aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ. Din această perspectivă, Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel, instanța devolutivă aplicând corect norma de drept impusă prin decizia de casare, analiza efectuată pentru a se dispune reducerea clauzei penale înscriindu-se în cerințele textului legal. Este înlăturată, astfel, critica recurentei-pârâte vizând o greșită aplicare a normei de drept incidente în cauză în sensul analizării unui prejudiciul ulterior, iar nu al celui previzionat de părți la momentul încheierii contractului. Se observă că instanța de apel a analizat, în raționamentul expus, strict prejudiciul previzionat de părți la momentul încheierii contractului, nefiind depășită limita de analiză, așa cum susține recurenta-pârâtă.

Celelalte critici inserate în memoriul de recurs și care au în vedere modalitatea în care instanța devolutivă de atac a apreciat concret elementele de fapt ale prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la momentul încheierii contractului pentru a reține caracterul vădit excesiv al penalității contractuale, în aplicarea dispoziției legale incidente în cauză, nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind susțineri care să antameze o posibilă nelegalitate a deciziei de apel. Or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., analiza Înaltei Curți este limitată la examinarea conformității deciziei de apel cu normele de drept aplicabile, neputând proceda la o reanalizare situației de fapt. În consecință, aceste susțineri nu vor fi analizate în calea extraordinară de atac.

Înalta Curte reține caracterul fondat al criticii vizând greșita aplicare a prevederilor art. 1541 alin. (2) C. civ., din perspectiva modalității în care instanța de apel a dispus asupra reducerii clauzei penale. Textul legal incident în cauză prevede în mod expres că, în situația în care se verifică incidența condițiilor impuse de art. 1541 alin. (1) lit. b) C. civ., penalitatea redusă trebuie să rămână superioară obligației principale. Din raționamenul expus în considerentele deciziei recurate, precum și din modul în care s-a dispus restituirea către intimata-reclamantă a restului de sumă achitat în temeiul contractului dintre părți se observă că modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra sumei ce poate fi restituită intimatei-reclamante pune semnul egalității între penalitate și obligația principală neexecutată, ce a determinat rezoluțiunea contractului dintre părți, cu nerespectarea prevederilor art. 1541 alin. (29 C. civ.

Înalta Curte nu poate reține apărarea intimatei-reclamante în sensul că nu este vorba de o nelegalitate a deciziei de apel, ci doar o eroare de calcul, considerentul din hotărâre invocat de ambele părți reprezentând, în esență, modalitatea de aplicare a normei de drept menționate anterior, în justificarea sumei dispusă a fi restituită. Or, în considerarea celor dispuse în decizia de casare, ce fac trimitere la analizarea cauzei și din perspectiva prevederilor art. 1541 alin. (2) C. civ., instanța de apel avea obligația, potrivit art. 501 C. proc. civ., să prezerve un nivel al penalității superior celui al obligației principale. În speță, norma de drept a fost greșit aplicată, penalitatea fiind redusă la nivelul obligației principale, aspect de natură să atragă nelegalitatea deciziei de apel.

În consecință, având în vedere considerentele expuse și motivul ce a determinat aprecierea nelegalității deciziei de apel, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia recurată, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele rezultate din prezenta decizie.

Recurenta-pârâtă a invocat în memoriul de recurs motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ. nu pot fi identificate critici în memoriul de recurs, fiind reținut, astfel, că textul legal a fost invocat formal.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat, într-o primă critică, un pretins caracter contradictoriu al considerentelor încheierii pronunțate de instanța devolutivă de atac. În susținerea acestei critici, recurenta-pârâtă a citat un considerent al încheierii instanței de apel, care, în opinia sa, susține o afirmație contrară altor considerente, care susțin dispozitivul de respingere a cererii de lămurire formulată în cauză.

Înalta Curte apreciază că în economia considerentelor care susțin soluția pronunțată de instanța de apel în cererea părții de lămurire a dispozitivului deciziei, paragraful citat de recurenta-pârâtă are natura unui considerent supraabundent, care nu determină, în consecință, un caracter contradictoriu al încheierii recurate.

O altă critică a vizat o pretinsă contradictorialitate între considerente și dispozitiv, recurenta-pârâtă susținând că deși soluția pronunțată a fost în sensul respingerii cererii sale, totuși, prin considerentele expuse, în fapt, instanța devolutivă, a procedat la lămurirea dispozitivului deciziei de apel.

Reținând, sub un prim aspect, că motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează doar contradictorialitatea între considerente, se observă, totodată, că instanța de apel, considerând că cererea este nefondată, dispozitivul deciziei fiind clar, a apreciat că se impune sublinierea acestui caracter al celor dispuse. În consecință, se reține că acele considerente criticate de recurenta-pârâtă nu se înscriu într-o motivare de lămurire a dispozitivului deciziei de apel, ci constituie argumente care susține caracterul clar al acestuia.

Critica vizând modalitatea restituirii sumei către intimata-reclamantă, prin conversia euro-RON la data plății nu va mai fi analizată, având în vedere considerentele expuse în examinarea recursului declarat împotriva deciziei de apel. Pentru aceleași considerente nu va fi analizată nici susținerea depășirii limitelor investirii de către instanța de apel, raportată la o pretinsă nesolicitare a convesisiei sumei din euro în RON.

În final, Înalta Curte reține legalitatea încheierii pronunțate de instanța de apel din perspectiva acelor considerente care caracterizează cererea ca fiind una care ar tinde la modificarea deciziei de apel, iar nu la lămurirea acesteia.

Având în vedere, însă, soluția de casare dispusă cu privire la decizia de apel, precum și motivele de nelegalitate care au condus la această soluție, Înalta Curte apreciază că se impune admiterea recursului declarat și împotriva încheierii nr. 4/2021 pronunțată de aceeași instanță. Măsura de casare arătată este impusă de dispozițiile art. 443 alin. (3) C. proc. civ., în condițiile în care încheierea de lămurire a dispozitivului unei hotărâri face corp comun cu aceasta. În aceste condiții, nu se poate justifica juridic și procesual menținerea în circuitul civil a unei încheierii, atașate unei decizii față de care s-a dispus casarea.

Având în vedere toate considerentele arătate, precum și dispozițiile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă, va casa decizia și încheierea pronunțate în cauză, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, în limitele arătate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 și a încheierii nr. 4/2021 din 01 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Casează decizia recurată și încheierea recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.