ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1760/2025

Ședința publică din data de 20 noiembrie 2025

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluției fără a se evoca și analiza motivelor de casare", constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 8 iulie 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 45.640,37 euro, reprezentând debit restant, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 martie 2018, a penalităților de 0.2%/zi de întârziere, determinate conform art. 10.2 din contractul anterior menționat, calculate de la data scadenței facturilor până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

La rândul său, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei-pârâte A. S.R.L. la plata sumei de 6.634,99 euro, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 3116 din 12 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 45.640,37 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând debit, a luat act de faptul că petitul al doilea referitor la penalități a fost anulat prin încheierea din 13 septembrie 2021 a aceleiași instanțe, a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a obligat pârâta la plata sumei de 5.602 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel.

Prin decizia civilă 277A/2025 din 21 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 33.640,37 euro, în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând debit datorat, potrivit contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 9 martie 2018, a respins, în rest, acțiunea și a menținut celelalte dispoziții ale hotărârii apelate.

Pârâta B. S.R.L. a recurat decizia instanței de apel, solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de prim control judiciar, cu cheltuieli de judecată.

În susținere, recurenta a arătat că hotărârea atacată este nemotivată și este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în condițiile în care instanța de apel nu a analizat temeinic izvorul obligațiilor părților; astfel, a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, a arătat că hotărârea este motivată superficial, acesteia îi lipsește analiza susținerilor autoarei căii de atac, iar calculul intimatei efectuat în privința creanței pretinse este lipsit de orice fundament, întrucât statuările instanței de apel referitoare la contractul de vânzare nr. x/2018 sunt eronate și că nu există un calcul realizat de către instanța de prim control judiciar asupra sumei acordate.

Contrar instanței de apel, recurenta a afirmat că obligațiile ce fac obiectul prezentului litigiu derivă din raporturi juridice care excedează contractului nr. x/2018, în speță, obligațiile părților derivând din 4 izvoare distincte.

A susținut că în cauză s-a probat încetarea contractului și, în consecință, faptul că raportul juridic s-a desfășurat în lipsa unui cadru contractual. Aceasta în condițiile în care contractul nr. x/2018 viza șantierul C. și prevedea formularea unor comenzi scrise, iar ulterior încetarii contractului nu au existat comenzi pentru acest șantier, ci au vizat alte șantiere, raporturile comerciale dintre părți desfășurându-se pe baza unor comenzi verbale sau chiar în lipsa lor, cu scopul identificării unor clienți și vânzării mărfii către aceștia. De asemenea, a subliniat și faptul că din avizele de expediție întocmite de intimata, în sarcina căreia cădea obligația de transport a mărfii, sunt evidențiate alte adrese decât șantierul anterior menționat.

Sub un alt aspect, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a analizat susținerile sale privind existența unor raporturi atât în baza contractului nr. x/2018, cât și în baza unor comenzi verbale care nu aveau legătură cu acest contract.

În privința cererii reconvenționale, referitor la contractul de agenție și acordul intimatei de plată a comisionului, recurenta a arătat că acesta este un contract încheiat verbal în considerarea relației de prietenie între asociații celor două părți, care a fost dovedit prin corespondența dintre părți, prin faptul că intimata a fost de acord să achite un astfel de comision și că nu a refuzat la plată factura aferentă pretențiilor sale.

A mai afirmat că acest contract a fost executat în fapt de către recurentă, în calitate de agent, prin promovarea produselor intimatei pe mai multe șantiere și obținerea unor comenzi pentru acestea din partea unor terți beneficiari.

Astfel, făcând trimitere la situația de fapt și la probatoriul cauzei, recurenta a subliniat că în cauză s-a dovedit existența și executarea contractului, precum și obligația de plată a comisionului.

Nelegalitatea hotărârii atacate a privit și considerentele instanței de apel cu privire la viciile mărfii livrate, în combaterea cărora autoarea căii de atac a arătat că că desigilarea cutiilor se realiza de către ultimul beneficiar, pe șantier, și nu de către recurentă, astfel că termenul de o zi lucrătoare de la data desigilării varia în funcție de momentul la care era folosit produsul.

Mai mult, a susținut că în urma sesizărilor beneficiarilor finali, societățile de construcții care au folosit materialele, recurenta a fost obligată să înlocuiască aceste materiale cu alte materiale achitate, iar declarațiile scrise ale reprezentanților societăților care au folosit aceste materiale constituie probe la dosarul cauzei.

În opinia recurentei, viciile au fost probate prin corespondența părților - e-mailul din 17 aprilie 2019 și declarațiile extrajudiciare ale martorilor.

Contrar instanței de apel, a precizat că viciile erau ascunse, întrucât produsele erau desigilate de beneficiarul final și nu puteau fi cunoscute și respectiv, invocate decât din acel moment, mărfurile fiind ambalate în cutii ermetic închise, care odată deschise făceau inutilizabila marfa.

A mai susținut că atât facturile anterioare celei nr. 77 din 31 mai 2018, cât și cele ulterioare au fost achitate în integralitate și că livrarea mărfii de către intimată în condițiile neachitării facturii în discuție instituie prezumția că intimata a acceptat refuzul la plată al acesteia, așa cum rezultă din corespondența dintre părți și fișa contului intimatei.

De asemenea, a subliniat că potrivit CMR-ului care a fost emis pentru marfa aferentă facturii nr. x din 31 mai 2018 destinația mărfii viza adresa sediului societății recurente, și nu a șantierului C. și că față de notele de credit depuse, înlocuirea mărfii încă netrimise nu era posibilă.

În acest context, a conchis că instanța de apel a analizat superficial situația dedusă judecății.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

La termenul de astăzi, în ședință publică, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului sub aspectul criticilor circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Deopotrivă, instanța supremă a pus în discuție și regularitatea invocării motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. prin prisma art. 486 alin. (1) lit. d) din același act normativ.

Înalta Curte, luând în analiză, cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, astfel cum aceasta a fost sesizată și pusă în dezbatere, reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu este motivat în termenul legal sau dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., condiția legală fiind aceea ca dezvoltarea motivelor să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege, instanța de recurs neputând examina decât susținerile ce reprezintă veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunțate în apel.

Deopotrivă, față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac și de prevederile art. 488, prin coroborare cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că în recurs, controlul de legalitate nu este compatibil cu reevaluarea stării de fapt și reexaminarea probelor ori a modului în care acestea au fost interpretate în aprecierea stării de fapt.

Aceasta, întrucât aprecierea probelor pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor este atributul instanțelor de fond și se realizează în mod liber și potrivit convingerii instanțelor, asupra modului în care instanțele devolutive au executat acest atribut neputând interveni instanța de recurs.

Verificând criticile recurentei în aceste coordonate, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi subsumate ipotezelor de nelegalitate indicate, întrucât, astfel cum au fost prefigurate, tind la realizarea unui control de temeinicie, și nu la o verificare a conformității deciziei cu dispozițiile legale aplicabile.

În speță, recurenta-reclamantă își întemeiază demersul judiciar de față pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocând nemotivarea și nerespectarea de către instanța de apel a normelor de drept material.

Invocarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în faza procesuală anterioară, care justifică greșeala de judecată a instanței ce a pronunțat hotărârea recurată. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate la situația de fapt stabilită de instanță, nu poate îndeplini funcția urmărită de recurentă.

Prin susținerile titularei recursului se solicită, în realitate, reexaminarea conținutului probelor și a modului în care instanța de apel a statuat în fapt pe baza examinării lor asupra temeiului cererii de chemare în judecată, temeiului cererii reconvenționale și naturii viciilor mărfii livrate, autoarea căii de atac, prin invocarea lor, propune acestei instanțe o reconsiderare a contextului factual.

Astfel, în recurs, autoarea căii de atac nu indică normele legale pretins nerespectate de instanța de prim control judiciar și nici nu prezintă argumentele care ar releva o atare ipoteză, ci reia apărările sale din etapa procesuală anterioară, fără a combate raționamentul instanței de apel expus în justificarea hotărârii pronunțate.

Deși se afirmă și în această etapă procesuală încetarea contractului încă din luna mai 2018, argumentarea tezei se realizează prin raportare la aceleași elemente factuale și probatorii - obiectul contractului, comenzile emise de recurentă, destinația mărfii așa cum rezultă din acestea și din avizele de expediție - care scapă cenzurii instanței de recurs, potrivit normelor enunțate anterior.

Identificarea izvorului raportului juridic reprezintă o chestiune de fapt, în privința căreia numai instanțele de fond au un drept de apreciere, aceasta efectuându-se pe baza probelor.

De asemenea, subsumat nelegalității concluziei instanței de apel referitoare la pretinsul contract de agenție, autoarea căii de atac supune verificării în recurs analiza realizată de către instanța de prim control judiciar asupra probelor administrate, și nu eventuale erori în aplicarea regulilor ce guvernează o atare operațiune.

Deopotrivă, se notează că recurenta nu contestă interpretarea dată de către instanța de control devolutiv dispozițiilor art. 2.078 C. civ., respectiv faptul că încheierea unui contract de agenție nu se poate face decât în formă scrisă, ci reia, într-o manieră identică, cu ignorarea acestei interpretări, susținerile sale din apel referitoare la dovada încheierii verbale a unui contract de agenție cu pârâta.

Și argumentele părții în susținerea nelegalității considerentelor instanței privind natura viciilor mărfii livrate nu privesc analiza și raționamentul instanței de apel, întrucât, pe de o parte, vizează aspecte factuale incompatibile cu calea extraordinară de atac exercitată, iar, pe de altă parte, considerentele contestate confirmă susținerile recurentei în sensul că viciile pot fi descoperite imediat după deschiderea cutiilor. Ceea ce reține instanța nu este faptul că recurenta era cea care desigila cutiile, așa cum pretinde titulara recursului, ci faptul că viciile nu au fost aduse la cunoștința intimatei în termenul stipulat în contract.

Contrar recurentei, instanța de prim control judiciar nu a reținut că descoperirea viciilor se putea efectua numai de recurentă și că termenul pentru invocarea viciilor se calcula de la livrarea produselor.

De aceea, fiind întemeiate pe o premisă greșită și străină de considerentele instanței de apel, alegațiile autoarei căii de atac în sensul că viciile sunt vicii ascunse nu sunt apte de verificare în recurs.

Nemotivarea hotărârii, astfel cum a fost invocată, nu poate fi integrată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în măsura în care, pe de o parte, o atare situație are în vedere chestiuni care lipsesc cu desăvârșire hotărârea de elementele care au fundamentat-o. Iar, pe de altă parte, simpla lecturare a deciziei recurate relevă o analiză completă a susținerilor autoarei căii de atac și un răspuns explicit acestora, criticile recurentei exprimând, în realitate, nemulțumirea părții față de răspunsul instanței la acestea.

În ceea ce privește lipsa calculului asupra sumei acordate de instanța de apel, 33.640,37 RON, instanța supremă constată că aceasta este invocată formal. Recurenta omite faptul că instanța de apel a admis motivul de apel referitor la creanța reclamantei în cuantum de 12.000 euro, aferentă facturii nr. x din 31 decembrie 2019, și, în consecință, a schimbat în parte hotărârea primei instanțe în sensul că a înlăturat această sumă din cea acordată de tribunal, 45.640,37 euro.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reține că motivele de nelegalitate, astfel formulate, nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de titulara recursului, context în care devin aplicabile prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului fiind întemeiată.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1), prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 277A/2025 din 21 februarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 20 noiembrie 2025.