ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 126/2023

Ședința publică din data de 26 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 07.02.2019, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B. S.P.R.L. a chemat în judecată pârâta C. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.070.646,41 RON, echivalentul în RON a sumei de 437.325,00 euro la cursul de schimb de 4.7348 RON/euro, reprezentând penalități contractuale calculate provizoriu și în continuare, până la data achitării efective a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 970/13.04.2021, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 525 euro.

Împotriva acestei sentințe, atât reclamanta, cât și pârâta au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia nr. 211A/09.02.2022, Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei, a admis apelul pârâtei și a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, a arătat că motivele sale din apel au vizat două aspecte, și anume nemotivarea sentinței tribunalului și interpretarea greșită a contractului-cadru și a actului adițional.

Evocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a susținut că prima instanță nu și-a îndeplinit obligația legală de motivare a hotărârii, întrucât raționamentul expus nu se raportează la probatoriul administrat, ci dimpotrivă reprezintă o opinie personală a judecătorului cu privire la interpretarea contractului aflat în discuție. În egală măsură, nici condiția motivării în drept nu este îndeplinită, având în vedere că nu s-a arătat criteriul de interpretare la dezlegarea pricinii.

Pornind de la aceste afirmații, a arătat că în apel a criticat lipsa efectivă a unui raționament deductiv din care să reiasă o corespondență între semnificația juridică a fiecărei probe încuviințate și soluția pronunțată.

În continuare, a enumerat succint și în ordinea priorității de aplicare, regulile de interpretare a oricărui contract, cu referire la prevederile art. 1.266, art. 1.267, art. 1.268 alin. (1), (2) și (3) și art. 1.269 alin. (1) C. civ. și a afirmat că prin hotărârea recurată deși se mențin valabile contractul și actul adițional, cu ignorarea cererii sale de chemare în judecată, în sarcina recurentei se instituie o veritabilă prezumție de rea-credință în executarea contractului, contrar probelor de la dosar.

Recurenta a mai relevat că este imposibil să nu antameze aspecte legate de fondul cauzei, întrucât soluția instanței de apel este atât rezultatul unei motivări superficiale, cât și consecința unei motivări contradictorii, ambele neregularități afectând calitatea actului de justiție realizat în apel.

În continuare, a dezvoltat argumente legate de nemotivarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în ce privește modalitatea legală de interpretare a raporturilor juridice, sens în care a subliniat că era necesar ca prima instanță să indice criteriul legal de interpretare a convențiilor pentru a se putea identifica modalitatea în care a fost calificată voința părților.

În subsecvența acestei critici, a mai relevat că decizia din apel, care a confirmat legalitatea sentinței primei instanțe, este lipsită de o motivare transparentă și pertinentă, fără a se avea în vedere particularitățile speței.

Totodată, recurenta a afirmat că decizia recurată cuprinde motive contradictorii și că soluția dată pe fondul cauzei este urmare a analizei probatoriului legat de pretinsa neexecutare de către recurentă de a livra cantitatea de lemn ce a fost comandată și achitată în avans de către pârâtă.

În continuare, a relevat aspecte legate de fondul litigiului, în sensul că situația de fapt ce reiese din probe confirmă neexecutarea de către intimată a obligațiilor contractuale și forța obligatorie a clauzei penale.

Recurenta a mai susținut că suma de 81.530 RON achitată de intimată are caracterul de garanție, astfel cum reiese din discuțiile părților, context în care arată că înțelege să critice modalitatea arbitrară în care instanța de apel a apreciat că reprezintă de fapt un avans și fără a arăta temeiul de drept care i-a permis să efectueze diferențierea între instituția garanției și cea a avansului.

Astfel, în opinia recurentei, motivarea hotărârii este contradictorie, deoarece pe de o parte, deși se apreciază că la capitolul dedicat interpretării clauzelor contractului nu era necesară aplicarea vreunui criteriu și că era prioritară voința părților, iar pe de altă parte cu ocazia calificării naturii juridice a plății de 81.530 RON, raționamentul nu mai păstrează aceeași logică, considerând că garanția trebuia inserată în contract și că email-urile nu reprezintă o dovadă în acest sens.

Totodată, a subliniat că această chestiune reprezintă un element esențial în dezlegarea pricinii, întrucât stă la baza constatărilor ulterioare legate de pretinsa neexecutare a obligației de livrare a lemnului ce se pretinde a fi fost comandat de intimată.

Sub acest aspect, a redat mai multe paragrafe din decizia recurată, cu scopul de a exemplifica motivarea contradictorie a hotărârii recurate.

În ce privește clauza penală, recurenta a susținut că instanța de apel a tranșat inaplicabilitatea acesteia din două perspective, urmare a neexecutării culpabile a recurentei privind obligația de livrare a lemnului pretins comandat de intimată și că nu există o clauză penală care să sancționeze nefinalizarea primei comenzi până la o anumită dată și că nu au fost solicitate penalități pentru această ipoteză.

În opinia recurentei, o astfel de abordare este consecința nemotivării criticii dedicate analizei clauzei penale, iar instanța vădește o poziție părtinitoare în sensul că pe de o parte o sancționează drastic pe recurentă, iar pe de altă parte manifestă pasivitate față de intimată, considerând că nefinalizarea comenzii ferme nu este sancționabilă.

Sub acest aspect, a arătat că în cuprinsul actului adițional se regăsește sancțiunea pentru neefectuarea comenzilor, însă acesta nu a fost analizat de către instanța de apel.

Astfel, potrivit recurentei, nu se poate reține că nu a solicitat penalități pentru întârzierea comenzilor, de vreme ce acest demers face parte din acțiune.

Totodată, a mai arătat că hotărârea este contradictorie și din perspectiva calificării activității sale, cu referire la faptul că este supusă riscului.

Conchizând, a evidențiat mai multe acte imputabile intimatei, apreciind că în mod eronat nu au fost reținute de instanța de apel.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

La 17.10.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, dezvoltarea motivelor trebuie să facă posibilă încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurenta aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Situația de fapt stabilită în etapele devolutive ale procesului presupune încheierea între reclamantă, în calitate de vânzătoare și pârâtă, în calitate de cumpărătoare a contractului de vânzare-cumpărare din 19.07.2018, având ca obiect vânzarea a unei cantități de 300 m

3

de cherestea tratată termic/lună pentru o perioadă minimă de 3 ani, la prețul de 175 euro/m

3

la care se adaugă T.V.A.; la acest contract a fost încheiat actul adițional din 01.08.2018, prin care părțile au stabilit că, în situația în care pârâta nu-și îndeplinește obligația de achiziție a unei cantități minime de cherestea, conform art. 3 din contract, aceasta va plăti reclamantei contravaloarea 175 euro la care se adaugă T.V.A. aferent pentru orice cantitate neachiziționată.

Demersul judiciar urmărește pe calea acțiunii în pretenții, obligarea pârâtei la plata sumei de 2.061.675 euro, reprezentând penalități contractuale, calculate până în luna martie 2021, în temeiul art. 1.350, art. 1.536 și art. 1.538 C. civ.

Prima instanță a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 525 euro, reprezentând daune-interese aferente perioadei august- octombrie 2018.

Prin decizia care formează obiect al recursului de față, instanța de apel a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată, urmare a admiterii apelului pârâtei; totodată, a fost respins apelul reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că pârâta nu poate fi obligată la plata penalităților aferente intervalului august- octombrie 2018, atâta timp cât vânzătoarea (reclamanta) nu finalizase prima comandă.

Înalta Curte apreciază că susținerile recurentei-reclamante nu se încadrează în cele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși a indicat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile dezvoltate prin memoriul de recurs relevă, în realitate, nemulțumirea părții față de modalitatea în care instanța de apel a evaluat starea de fapt pe care s-a întemeiat decizia atacată în ceea ce privește respingerea acțiunii, pe baza probelor administrate, într-o manieră pe care aceasta o consideră incorectă deoarece nu corespunde cu propria sa viziune asupra temeiniciei.

Sub acest aspect, a afirmat că hotărârea atacată este nemotivată și cuprinde motive contradictorii, în ce privește modalitatea de interpretare a raporturilor juridice, fără a se avea în vedere particularitățile cauzei, având în vedere dispoziția de respingere a apelului său și de admitere a apelului pârâtei, cu consecința respingerii acțiunii, sens în care recurenta a prezentat aspecte legate de situația de fapt și probatoriul administrat, cu referire la caracterul sumei de 81.530 RON și clauza penală inserată în actul adițional.

Reamintind recurentei că temeinicia stării de fapt reținute de instanța devolutivă nu poate fi repusă în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte arată că aceste afirmații nu se circumscriu și nu pot fi analizate din perspectiva prefigurată de recurentă, aceea a prezentării unor motive contradictorii și a unei motivări insuficiente de către instanța de apel.

Totodată, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta aduce în dezbatere nemotivarea sentinței apelate și afirmă că raționamentul expus nu se raportează la probatoriul administrat și că soluția adoptată nu a fost motivată în drept.

Înalta Curte notează că prin invocarea unei pretinse aplicări greșite a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în realitate, recurenta tinde la o reanalizare în recurs a criticilor din apel aduse sentinței atacate, ceea ce nu este posibil în această etapă procesuală.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a arăta normele de drept material încălcate sau aplicate greșit, recurenta pune în discuție, în realitate, modul în care instanța de apel a analizat cauza sub aspectul daunelor-interese solicitate prin raportare la probatoriul administrat și situația de fapt, opinia recurentei fiind în sensul că cercetarea fondului este eronată, întrucât intimata este cea care nu și-a executat obligațiile contractuale, astfel că este incidentă forța obligatorie a clauzei penale.

Astfel, recurenta a expus critici cu privire la suma de 81.530 RON, prin care tinde să facă dovada că a fost achitată cu titlu de garanție, și nu de avans, sens în care a arătat inexistența unei clauze penale care să sancționeze nefinalizarea primei comenzi, context în care nu poate fi reținută culpa sa în ce privește obligația de livrare a lemnului pretins comandat de către intimată.

Totodată, recurenta s-a limitat la afirmații referitoare la actul adițional în care a fost inserată sancțiunea aplicabilă intimatei pentru neefectuarea comenzilor conform contractului, sens în care a arătat că instanța de apel a vădit o poziție părtinitoare intimatei.

Aceste afirmații nu pot fi considerate că reprezintă o motivare a căii de atac din perspectiva exigențelor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce ar putea fi subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Toate aceste chestiuni vizează aspecte de temeinicie și care nu mai pot fi repuse în discuție în calea extraordinară de atac a recursului, unde sunt supuse controlului judiciar exclusiv aspecte de legalitate.

Sancțiunea nulității recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural.

Față de considerentele expuse mai sus, subliniind că accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul.

Întrucât recurenta a pierdut procesul, aceasta urmează să fie obligată, la cererea intimatei-pârâte, în baza art. 451, 452 și 453 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., la plata sumei de 4.656,15 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special D. și prin administrator judiciar B. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 211A/09.02.2022, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 4.656,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2023.