ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 655/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 21 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Suceava, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea sumei de 500.000 euro, ca efect al rezoluțiunii prin voința părților a contractului de transfer de activitate autentificat sub nr. x din 3 august 2015, de B.N.P. C., iar, în subsidiar, ca urmare a reducerii de către instanță a clauzei penale stipulate la art. 5.2 din același contract și la plata dobânzii legale, începând cu data încetării contractului (luna decembrie 2015) și până la data restituirii, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1168, art. 1266, art. 1538, art. 1541, art. 1755 și art. 1757 din C. civ.

Prin sentința nr. 121/2017 din 27 martie 2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței sale teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Ilfov.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă, sub nr. x/2016, la 5 mai 2017.

Prin sentința civilă nr. 3166/2017 din 14 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; s-a luat act de faptul că pârâta a învederat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 2200/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3166/2017 din 14 noiembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Împotriva acestei soluții, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016, la data de 8 februarie 2019.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 993 din 10 iunie 2020, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 2200/2018 din 1 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiași instanțe de apel.

Prin decizia nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul declarat de către apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 3166/2017 din 14 noiembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă; s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L.; pârâta B. S.R.L. a fost obligată la restituirea către reclamantă a sumei de 280.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății; intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelanta-reclamantă, a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 88.522,58 RON(sumă compusă din suma de 47.104,54 RON reprezentând onorariul avocațial din apel și suma de 41.418,04 RON reprezentând contravaloarea taxelor judiciare de timbru achitate în primul ciclu procesual).

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere privind lămurirea dispozitivului deciziei de apel sub aspectul înțelesului și întinderii acestuia, partea susținând faptul că suma la plata căreia a fost obligată ar urma să fie achitată prin conversia monedei euro în RON la cursul BNR pentru fiecare din zilele în care reclamanta a efectuat plățile în luna martie 2015.

Prin încheierea nr. 4/2021 din 1 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea privind lămurirea dispozitivului deciziei nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, formulată de pârâta B. S.R.L., instanța reținând că nu se solicită, în fapt, o lămurire a dispozitivului deciziei pronunțate în cauză, ci modificarea acestuia, prin convertirea monedei euro în RON în varianta agreată de parte. S-a mai reținut că dispozitivul deciziei de apel este clar și nu comportă vreo ambiguitate, fiind specificată obligarea pârâtei la restituirea sumei de 280.000 euro în echivalent în RON la data plății.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia nr. 326 din 10 februarie 2022, a admis recursurile declarate de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1485/2020 din 26 octombrie 2020 și a încheierii nr. 4/2021 din 1 februarie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L., a casat hotărârile recurate și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Apelul în rejudecare a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2016**, la data de 5 mai 2023.

La termenul din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel București a pus în discuție cererea de introducere în cauză a domnului D., în temeiul dispozițiilor art. 39 alin. (2) din C. proc. civ.

Numitul D., prin avocat, a solicitat introducerea sa în cauză, în calitate de apelant-reclamant, având în vedere că a fost încheiat, cu reclamanta A. S.R.L., contractul de subrogație nr. x/2022, din conținutul căruia reiese că domnul D. a dobândit toate drepturile care rezultă din creanța în cuantum de 280.000 euro și 88.522 RON stabilită în ciclul procesual anterior. A menționat că societatea reclamantă A. S.R.L. și-a rezervat dreptul de a solicita accesorii ale acestei creanțe, respectiv actualizarea cu rata inflației și dobânzi legale, împrejurare în raport de care, având în vedere dispozițiile art. 39 alin. (2) din C. proc. civ., a apreciat că se impune introducerea sa în cauză, cu menținerea apelantei-reclamante A. S.R.L.

Curtea de Apel București, deliberând, în ceea ce privește cererea de introducere în cauză formulată de numitul D., față de subrogația convențională depusă la dosar, la filele x, autentificată sub nr. x din 2 noiembrie 2022 de Biroul Individual Notarial E., în baza dispozițiilor art. 39 din C. proc. civ., a admis cererea de introducere în cauză, în calitate de apelant-reclamant a domnului D.. În același timp, față de dispozițiile art. 39 alin. (2) din C. proc. civ. și de împrejurarea că litigiul se află în al treilea ciclu procesual, limitele creanței din cadrul subrogației și alte aspecte cu privire la obligațiile fiecărei părți urmând a fi avute în vedere în cadrul discuțiilor pe fond, a menținut în cauză și pe apelanta-reclamantă A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1504 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, s-a admis apelul promovat de apelanții-reclamanți A. S.R.L. și D., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 3166/2017 din 14 noiembrie 2017 a Tribunalului Ilfov, secția civilă, în rejudecare după casare; s-a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată; pârâta a fost obligată la plata către reclamantul D. a sumei de 250.000 euro, în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății; intimata-pârâtă a fost obligată la plata către apelantul-reclamant D., a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 84.510,79 RON (sumă compusă din suma de 47.104,54 RON reprezentând onorariul avocațial din apel și suma de 37.406,25 RON reprezentând contravaloarea taxelor judiciare de timbru achitate, corespunzător pretențiilor admise).

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2016**, la data de 11 aprilie 2024.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel sau rejudecarea cauzei de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu consecința respingerii pretențiilor reclamantei. A mai solicitat obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată avansate de pârâtă, cu orice titlu, în toate ciclurile procesuale.

A prezentat considerentele principale privitoare la aspectele deduse judecății, prin prisma antecontractului de vânzare cumpărare nr. x/11.03.2015 și a contractului de transfer de activitate autentificat sub nr. x/16.08.2015 de Biroul Individual Notarial C., subliniind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 1541 alin. (1) din C. civ., clauza penală în discuție neputând fi redusă pe cale judiciară, întrucât nu este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

În continuare, a expus succint modul de executarea a obligațiilor contractuale asumate și plățile efectuate în temeiul actelor încheiate, relevând împrejurarea că părțile au avut reprezentarea că neîndeplinirea de către reclamantă a obligațiilor, precum cea de achitare a prețului, dă dreptul pârâtei să rețină, cu titlu de penalitate contractuală, sumele primite până la data rezoluțiunii. În acest context, a subliniat că prevederile art. 1541 alin. (2) din C. civ. impun ca penalitatea redusă să fie superioară obligației principale, iar prin prima decizie de casare, instanța supremă a avut în vedere obligația principală neexecutată, deși textul legal indicat nu cuprinde o asemenea mențiune expresă.

De asemenea, a susținut că, deși prin decizia de casare pronunțată în al doilea ciclu procesual nu s-a statuat asupra caracterului excesiv al clauzei penale față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, nici instanța de apel, prin decizia atacată, nu a efectuat această analiză, prin prisma art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., ci a preluat ca premise ale motivării doar limita minimă sub care penalitatea nu poate fi redusă, conform alin. (2) al aceluiași articol.

Recurenta a apreciat că omisiunea de a examina caracterul vădit excesiv al clauzei penale imprimă hotărârii instanței de apel vicii de motivare, decizia recurată cuprinzând, totodată, considerente contradictorii, întrucât s-a reținut că, deși cocontractantul este îndreptățit să obțină ce s-a stipulat în cuprinsul clauzei penale fără a i se pretinde să dovedească existența unui prejudiciu și întinderea lui, acestea reprezintă în același timp cauza și limita până la care pot fi acordate.

În continuare, a subliniat că singurul criteriu prevăzut de lege pentru evaluarea caracterului excesiv al penalității este prejudiciul prevăzut de părți la încheierea contractului - acesta fiind momentul relevant la care părțile, având în vedere și rațiunile economice determinante puteau aprecia riscul în contract și întinderea penalității în raport cu obligația neîndeplinită în viitor - astfel că instanța de apel, raportându-se la prejudiciul efectiv de la momentul rezoluțiunii contractului, a adăugat la lege și a omis sa analizeze, cu prioritate, admisibilitatea cererii de reducere a clauzei penale, apreciind direct asupra valorii ce poate fi diminuată, statuând însă în echitate, iar nu potrivit legii.

În opinia recurentei-pârâte, reținând drept criterii în aprecierea caracterului excesiv al clauzei penale împrejurarea că imobilul nu a fost efectiv predat de către pârâtă, precum și lipsa prejudiciului material ca urmare a încasării chiriilor de către reclamantă, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1541 alin. (1) din C. civ., aceste considerente fiind străine cerințelor legii.

Evocând prevederile art. 22 alin. (1) și (2) și ale art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., autoarea căii de atac a susținut că în rejudecare, instanța de apel avea obligația de a analiza cererea de reducere a clauzei prevăzute de părți la art. 5.2 din contractul de transfer de activitate autentificat sub nr. x/16.08.2015 și prin prisma prevederilor art. 1541 alin. (1) din C. civ., iar nu doar pe temeiul alin. (2) al aceleiași norme de drept, or, considerentele deciziei atacate relevă împrejurarea că nu a fost examinat caracterul ei excesiv pe baza criteriilor legale, ci numai valoarea cu care poate fi redusă.

Recurenta a indicat prevederile art. 1.538 alin. (4) din C. civ. pentru a sublinia dreptul său de a cere executarea clauzei penale fără a fi ținută să dovedească vreun prejudiciu, precum și caracterul preponderent punitiv al penalității astfel stabilite de părți în contract.

În continuare, evocând dezlegările deciziei de casare, a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., imputând instanței de apel încălcarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) și ale art. 501 alin. (1) și (3) din același cod, întrucât considerentele hotărârii atacate nu cuprind motivele analizării clauzei penale din perspectiva caracterului excesiv, iar nu vădit excesiv, precum și pe baza tezei susținute de reclamantă referitoare la inexistența unui prejudiciu ulterior executării parțiale a contractului.

Recurenta-pârâtă a invocat și cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., față de cantitatea considerentelor instanței de apel, care nu a analizat buna-credință în executarea obligațiilor și caracterul vădit excesiv al penalității, deși avea obligația ca, în rejudecare, să dezlege cererea reclamantei de reducere a clauzei penale în raport cu art. 1541 alin. (1) lit. b) și alin. (2) din C. civ.

A susținut că elementele avute în vedere în rejudecarea căii ordinare de atac sunt străine de reperele acestor norme de drept, a căror aplicare era esențială soluționării cauzei, întrucât caracterul excesiv al penalității trebuia apreciat față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu în considerarea perioadei de timp cât partea de bună-credință a înțeles să aștepte cocontractantul în culpă să își execute obligațiile contractuale.

Din această perspectivă, a criticat și raționamentul instanței supreme din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, privind valoarea obligației principale neexecutate care ar fi reprezentat limita minimă sub care penalitatea nu putea fi redusă, relevând buna sa credință în executarea obligațiilor contractuale, precum și contextul în care a fost semnat contractul, subliniind că penalitatea a fost convenită și asumată de părți de comun acord, acestea înțelegând, în calitate de profesioniști, efectele acesteia, reclamanta acceptând că nerespectarea propriilor obligații contractuale va conduce la pierderea, cel puțin, a avansului plătit.

A solicitat instanței de recurs să aibă în vedere, prin comparație, dispozițiile art. 1544 și art. 1545 din C. civ., privind arvuna confirmatorie și penalizatoare, apreciind că posibilitatea de cenzurare a clauzei penale poate exista numai pentru sumele ce depășesc avansul și numai dacă sunt vădit excesive, iar în cauză nu este depășit avansul.

Pe de altă parte, a susținut că decizia atacată este rezultatul aplicării greșite a art. 1541 din C. civ. sub aspectul momentului expres stabilit de legiuitor pentru aprecierea prejudiciului și a obligației principale, respectiv cel al semnării contractului de către părți, întrucât instanța de apel a avut în vedere un moment ulterior acestuia.

În continuare, a prezentat aspecte de fapt ulterioare semnării contractului de transfer de activitate, prezentând conduita părții adverse care, neachitând tranșele de preț stabilite, a putut controla cuantumul penalității, și comportamentul propriu, relevând buna sa credință, deoarece a promovat acțiunea după neplata a 4 tranșe, deși i-ar fi fost favorabil să aștepte neachitarea mai multor rate, întrucât astfel ar fi mărit artificial limita inferioară sub care nu putea fi redusă judiciar penalitatea. Potrivit recurentei, reducerea clauzei penale în modalitatea adoptată de instanța de apel afectează disciplina contractuală și siguranța circuitului civil, întrucât această penalitate nu ar mai servi drept mijloc de impulsionare a executării obligației.

În combaterea caracterului excesiv al clauzei penale, în sensul că avansul primit în valoarea de 500.000 euro este suma pe care trebuie să o rețină drept penalitate, recurenta a invocat clauzele contractului de vânzare și transfer de activitate comercială nr. 2612/11.11.2022, pe care l-a încheiat, ulterior rezoluțiunii celui din prezentul litigiu, cu societatea F. S.R.L, având același obiect dar un preț inferior, iar clauza penală a fost de 1.800.000 euro.

A reluat aspectele deja învederate prin memoriul de recurs, subliniind viciile de motivare ale hotărârii atacate, întrucât instanța de apel nu a arătat de ce au fost înlăturate argumentele sale privind cerința bunei-credințe a celui care solicită reducerea clauzei penale și lipsa caracterului vădit excesiv al penalității stabilite contractual, prin prisma prejudiciului ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului, iar nu a celui efectiv suferit, precum și funcția cominatorie a clauzei penale, subliniind că stabilirea limitei reducerii acestei clauze este subsidiară tuturor acestor chestiuni.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a respectat doar în parte îndrumările decizie de casare, respectiv cu privire la stabilirea cuantumului penalității potrivit art. 1541 alin. (2) din C. civ., fără a parcurge etapa legală de stabilire a condițiilor premise ale reducerii, reglementate de art. 1541 alin. (1) din C. civ., consecința fiind prezentarea unor considerente străine de litera și spiritul legii. În opinia sa, intervenția judecătorului pentru modificarea legii părților este permisă numai după constatarea și motivarea penalității vădit excesive față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

A arătat că reclamanta nu a invocat niciun motiv pe aspectul caracterului vădit excesiv al penalității, nici nu a dovedit această ipoteză, astfel că instanța nu putea depăși cerințele impuse de art. 1541 alin. (1) din C. civ., ci trebuia să aibă în vedere natura juridică a clauzei penale de sancțiune, înainte de a fi o modalitate de reparare a prejudiciului.

A subliniat obligația reclamantei de a proba caracterul vădit excesiv al clauzei penale, lipsa dovezii acestei chestiuni fiind esențială și prealabilă etapei în care instanța poate stabili limitele reducerii penalității, această intervenție neputând conduce la nesocotirea forței obligatorii a contractului părților, reglementată de art. 1272 alin. (1) din C. civ., astfel că și o penalitate stabilită de părți la o valoarea semnificativ mai mare decât prejudiciul prevăzut pentru neexecutare nu trebuie automat redusă, ci numai în ipoteza caracterului vădit excesiv.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a transmis la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului promovat în cauză de recurenta-pârâtă, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. În esență, a susținut faptul că recurenta a formulat critici, prin care se repun în discuție chestiuni tranșate definitiv în ciclurile procesuale anterioare.

Intimatul-reclamant D. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare la data de 28 iunie 2024, conform plicului atașat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să-și exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2025 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L., stabilindu-se termen pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prin decizia nr. 326/10.02.2022, prin care a fost soluționat recursul promovat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. în al doilea ciclu procesual împotriva încheieri nr. 4/01.02.2021 și a deciziei nr. 1485/26.10.2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus casarea celor două hotărâri atacate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel, reținând aplicarea greșită a prevederilor art. 1541 alin. (2) din C. civ., din perspectiva modalității în care instanța de apel a dispus asupra reducerii clauzei penale. Totodată, prin decizia de casare, instanța supremă a confirmat hotărârea instanței de apel sub aspectul aplicării corecte a prevederilor art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., înlăturând critica recurentei ce a vizat examinarea eronată a unui prejudiciu ulterior, iar nu a celui previzionat de părți la momentul încheierii contractului, apreciind că nu a fost depășită limita de analiză impusă de norma de drept incidentă.

În aceste condiții, instanța de apel învestită cu rejudecarea căii ordinare de atac în prezentul ciclu procesual era obligată, potrivit art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., să respecte dezlegările obligatorii ale hotărârii instanței de recurs și să judece din nou, în limitele casării și ținând cont de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

În prezenta cauză, limitele rejudecării în apel vizau cuantumul penalității acordate, care, potrivit art. 1541 alin. (2) din C. proc. civ., trebuie să fie superior obligației principale.

Sub aspectul obligației principale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a statuat prin decizia nr. 993/10.06.2020, pronunțată în primul ciclu procesual, reținând că la momentul notificării de rezoluțiune a contractului din partea vânzătoarei, aceasta a invocat neplata a patru tranșe de preț, astfel că obligația principală neexecutată nu putea fi reprezentată decât de tranșele de preț scadente și neplătite la acel moment, iar nu de întreg prețul eșalonat, întrucât o mare parte a tranșelor nu era exigibilă.

Pornind de la aceste dezlegări, prin decizia supusă examinării în prezentul recurs, instanța de apel a reținut că valoarea obligației neexecutate este de 220.000 euro, și, cum penalitatea trebuie să fie superioară acestei valori, potrivit prevederilor art. 1541 alin. (2) din C. civ., a apreciat că suma de 500.000 euro este excesivă, reducând cuantumul ei la 250.000 euro.

Criticile recurentei la adresa acestei decizii au fost circumscrise motivelor de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., însă toate argumentele prezentate vizează pretinsa omisiune a instanței de apel de a cerceta corespunzător cerințele impuse de art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., potrivit căruia judecătorul nu poate reduce penalitatea decât atunci când este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea contractului.

Dezvoltând cerințele impuse de această normă de drept, autoarea căii de atac a imputat instanței de apel omisiunea de a analiza, cu prioritate, admisibilitatea cererii de reducere a clauzei penale, subliniind că reclamanta nu a susținut și nici nu a dovedit caracterul vădit excesiv al clauzei penale, iar evaluarea prejudiciului de către instanță, în raport cu momentul rezoluțiunii contractului, iar nu față de cel al semnării lui, este contrară textului legal invocat.

În jurul acestei observații apreciate fundamentale, recurenta a expus raționamente diferite pe temeiul cărora a invocat vicii de motivare ale hotărârii atacate, încălcarea principiilor disponibilității și al rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material, însă toate criticile sale vizează, în esență, chestiunea omisiunii instanței de apel de a cerceta caracterul vădit excesiv al clauzei penale, pe criteriile învederate și în raport cu momentul la care trebuie examinat prejudiciul prevăzut de părți.

Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentei, având în vedere, în primul rând, limitele în care curtea de apel, în al treilea ciclu procesual, trebuia să rejudece cauza, față de dezlegările definitive și obligatorii ale celor două decizii de casare pronunțate anterior. Practic, singurul aspect asupra căruia instanța de apel trebuia să decidă, în rejudecare, era cel reglementat de art. 1541 alin. (2) din C. civ., privind reducerea penalității la o valoare care să fie superioară obligației principale.

Contrar argumentelor recurentei, în calea ordinară de atac, a treia oară rejudecată, curtea de apel nu mai putea să pună în discuție nici caracterul excesiv al clauzei penale, nici calificarea obligației principale, întrucât aceste aspecte au fost deja dezlegate prin deciziile instanței de recurs, astfel că nu mai pot fi puse în discuție, din nou, în calea extraordinară de atac a recursului, față de prevederile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ.

De aceea, vor fi înlăturate observațiile recurentei - cu referire la cercetarea cauzei în apel prin prisma art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ. - privind viciile de motivare ale hotărârii atacate, atât din perspectiva unor considerente precare, cât și a unora contradictorii sau străine de litera și spiritul legii, precum și cele referitoare la încălcarea unor norme de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - în concret dispozițiile art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (1) și (2), precum și ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. -, instanța supremă subliniind că orice motive care vizează statuările definitive ale altei hotărâri pronunțate în recurs nu pot face obiectul controlului de legalitate în prezenta etapă procesuală.

În consecință, singurele argumente ce pot fi examinate în această etapă procesuală sunt cele referitoare la aplicarea art. 1541 alin. (2) din C. civ., privind reducerea penalității la o valoare care să fie superioară obligației principale, însă nu și criteriile de calificare a acestei obligații, întrucât a statuat deja, cu caracter obligatoriu, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia nr. 993/10.06.2020, pronunțată în primul ciclu procesual, în sensul că se compune din tranșele de preț scadente și neplătite la momentul notificării de rezoluțiune a contractului formulată de vânzătoare; așadar, numai cuantumul la care a fost redusă penalitatea este susceptibil de a fi criticat în prezenta cale de atac.

Examinate din această perspectivă, cele trei motive de nelegalitate invocate de autoarea recursului nu sunt fondate.

Astfel, decizia atacată nu prezintă vicii de motivare, iar raționamentul nu este contradictoriu, din considerentele acesteia rezultând că, pe baza probatoriului administrat, instanța de apel a apreciat suma de 250.000 euro ca fiind corespunzătoare, față de împrejurarea că intervalul dintre data semnării și data rezoluțiunii contractului a fost scurt, imobilul nu a fost predat și pârâta nu a suferit un prejudiciu material.

Nici încălcarea principiilor disponibilității și rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului nu se confirmă, întrucât limitele examinării ce revenea instanței de apel în rejudecare au fost expres trasate prin decizia de casare, aceasta având de reanalizat probatoriul pentru a aprecia asupra valorii corecte a penalității, prin prisma cerinței legale impuse de art. 1541 alin. (2) din C. civ., obligație pe care curtea de apel a îndeplinit-o.

Referitor la criticile circumscrise cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora încălcarea art. 1541 alin. (2) din C. civ. rezultă din împrejurarea că nu a fost parcursă etapa legală de stabilire a condițiilor premise ale reducerii reglementate de art. 1541 alin. (1) lit. b) din C. civ., ceea ce reprezintă, în realitate, nerespectarea în parte a îndrumărilor decizie de casare, Înalta Curte le va respinge, reținând că statuările instanței de recurs din ciclul procesual anterior nu sunt convergente acestei opinii, ci dimpotrivă, a fost dezlegată chestiunea îndeplinirii cerințelor legale pentru reducerea clauzei penale, rejudecarea fiind dispusă numai pentru a cuantifica corect penalitatea în acord cu limita legală.

Totodată, argumentele în susținerea cuantumului corect și echitabil al penalității la nivelul avansului de 500.000 euro, față de care nu se impune reducerea clauzei penale - prin prisma probatoriului administrat, al aspectelor de ordin economic și al nivelului pieței imobiliare, al valorii la care imobilul a fost vândut printr-un alt contract, ulterior rezoluțiunii contractului părților litigante - care au în vedere modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra sumei acordate reclamantei cu titlu de penalități, reducând astfel clauza penală disputată, nu pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind susțineri care să antameze nelegalitatea deciziei din apel.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate nu fundamentează casarea deciziei atacate, care, astfel, se dovedește legală, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 8.143,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1504 din 13 octombrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 8.143,57 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.