ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2826/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2826/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea actelor și

lucrărilor cauzei, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială,

reclamanta SC E.I.G. SRL, în contradictoriu cu pârâtele SUCURSALA REGIONALA DE

CAI FERATE TIMIȘOARA și COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE – C.F.R. SA a

solicitat instanței ca pârâtele să fie obligate la plata sumelor de 431.079,05

lei cu titlul de contravaloare marfă aferentă facturilor nr. 9575187 din 10

iulie 2002, nr. 9575188 din 10 iulie 2002, nr. 9575192 din 10 iulie 2002, nr.

9575193 din 10 iulie 2002, nr. 9575194 din 10 iulie 2002 și nr. 9575193 din 10

iulie 2002, precum și la plata dobânzii legale de 293.106,85 lei, calculată

conform anexei la cererea de chemare în judecată, cu obligarea pârâtelor la

plata dobânzii legale până la plata efectivă și integrală a creanței, precum și

la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 969, art. 1073, art. 1088, art. 1361, art.

1362 și art. 1393 C. civ., pe dispozițiile art. 43 și art. 46 C. com., ca și pe

dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, modificată.

La 12 mai 2006,

pârâta Compania Națională de Căi Ferate SA București, sucursala Regională CF

Timișoara, a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea acțiunii ca

neîntemeiată, invocând excepția de netimbrare, întemeiată pe prevederile Legii

nr. 146/1997, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în

raport de faptul că nu s-a dovedit schimbarea denumirii SC G.A.C.D. în SC V.I.

SRL, ca și de faptul că invocatul contract de cesiune între SC V.I. SRL și SC E.I.G.

SRL nu are număr de înregistrare la nici una din cele două societăți. Tot pe

cale de excepție a fost invocată și prescripția dreptului la acțiune al

reclamantei, motivat de inexistența unei recunoașteri exprese din partea

creditorului în înțelesul art. 16 din Decretul nr. 167/1959.

Aceleași excepții au

fost invocate și de pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, care, în

plus a invocat și nulitatea actelor juridice numite „comenzi”, având în vedere

pe de o parte că există neconcordanță între cantitatea produselor din comanda

nr. 3/1/3/316A din 23 mai 2002 și cantitatea produselor facturate, iar pe de

altă parte că Regionala C.F. Timișoara a lansat comenzile fără a avea mandat de

la C.N.C.F. „C.F.R.” SA. Sub acest aspect, a invocat prevederile art. 382 C.

com. și prevederile art. 1546 C. civ.

Aceeași pârâtă a mai

invocat și excepția prematurității cererii de chemare în judecată raportat la

dispozițiile art. 720

1

alin. (5) C. proc. civ., motivat de faptul că

cererea de chemare în judecată a fost introdusă la mai puțin de 30 de zile de

la data primirii convocării la conciliere.

La termenul din 13

septembrie 2006, instanța a respins ca neîntemeiată excepția prematurității

cererii de chemare în judecată.

La termenul din 8

noiembrie 2006, pârâta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA a renunțat să

susțină excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei. La același

termen de judecată, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA.

Prin sentința comercială nr.

11882 din 15 decembrie 2006, Tribunalul București, secția a VI - a comercială,

a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință,

a respins cererea ca prescrisă.

Prin decizia comercială nr. 217

din 27 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI - a comercială,

pronunțată în dosarul cu același număr unic, a fost respins ca nefondat apelul

declarat de reclamantă împotriva acestei sentinței iar prin decizia comercială

nr. 1391 din 8 aprilie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia comercială nr. 217 din

27 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială și a

trimis cauza spre rejudecare aceluiași tribunal.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de recurs a statuat asupra faptului că sumele din

adresele pentru care s-a solicitat compensarea sunt aceleași cu cele din

facturile rămase necompensate după ordinul de compensare din noiembrie 2002,

fiind fără echivoc legătura dintre acestea și că, în ceea ce privește

recunoașterea debitului prin aprobarea de către pârâtă a circuitului de

compensare, această recunoaștere s-a manifestat în adresele nr. 231-232-233 din

2 aprilie 2004 și are efect întreruptiv asupra cursului prescripției, în

conformitate cu dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 .

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială

sub nr. 13340.01/3/2006 la 9 septembrie 2008 iar la 10 octombrie 2008,

reclamanta a chemat-o în judecată pe SC A.I.G. SRL, în conformitate cu

dispozițiile art. 57-59 C. proc. civ., invocând în acest sens contractul de

cesiune de creanță încheiat cu această intervenientă, contract notificat către

ambele pârâte prin notificarea nr. 117N/2008 a B.E.J. T.A.M.

Compania Națională de

Căi Ferate CFR SA, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive,

întrucât nu a avut raporturi contractuale cu SC A.I. SA , aceste raporturi

derulându-se între SC A.I. SA și pârâta de rangul 1. În cadrul aceleiași

excepții a invocat și prevederile art. 43 din Legea nr. 31/1990, care califică

sucursala ca dezmembrământ fără personalitate juridică, precum și prevederile

art. 41 C. proc. civ., care conferă calitatea procesuală pasivă societății fără

personalitate juridică, dacă au organe proprii de conducere.

La termenul din 16

ianuarie 2009, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității

procesuale active a C.N.C.F. „C.F.R.” SA , a respins excepția lipsei calității

procesuale active a SC A.I.G. SRL, pretins invocată de sucursala Regională

Timișoara în întâmpinare și a constatat transmiterea calității procesuale

active către SC A.I.G. SRL. A luat act de precizarea temeiurilor juridice

pentru chemarea în judecată în solidar a pârâtelor: dispozițiile art. 969 și art.

973 C. proc. civ. și dispozițiile art. 43 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 iar

la termenul din 20 februarie 2009, tribunalul a reținut că, urmare a

constatării transmiterii calității procesuale active, a rămas fără obiect

cererea de introducere în cauză a SC A.I.G. SRL, formulată în temeiul art.

57-59 C. proc. civ.

La termenul din 20

noiembrie 2009, reclamanta a precizat cuantumul dobânzii la suma de 422.980,22

lei, iar cuantumul debitului la 431.079,15 lei, conform raportului de

expertiză.

Prin sentința

comercială nr. 14273 din 16 decembrie 2009, pronunțată în dosarul nr.

13340.01/3/2009, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins ca

neîntemeiate acțiunea precizată a reclamantei și cererea pârâtei C.N.C.F.

C.F.R. SA de acordare a cheltuielilor de judecată.

În pronunțarea

acestei sentințe instanța de fond a aplicat reclamantei sancțiunea instituită

de art. 139 alin. (1) C. proc. civ. iar pe de altă parte a reținut că prin

cererea de chemare în judecată nu au fost individualizate comenzile în baza

cărora s-a susținut livrarea mărfurilor.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta SC A.I.G. SRL, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie din perspectiva aplicării greșite de către

instanța de fond a dispozițiilor art. 139 C. proc. civ. și a ignorării

probatoriului administrat.

Curtea de Apel

București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 616 din 9 decembrie 2010,

a admis apelul reclamantei, a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că

a admis cererea precizată și a obligat pe pârâte să plătească în solidar

reclamantei sumele de 431.079,15 lei debit principal, 422.980,22 lei dobândă și

19568,06 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale

hotărârii atacate.

În fundamentarea

acestei decizii instanța de control judiciar a avut în vedere statuările

instanței de casare care, dezlegând problema recunoașterii ce a întrerupt

cursul prescripției, a dezlegat implicit și problema existenței raporturilor

juridice dintre părțile litigante, în conformitate cu art. 315 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs, distinct, pârâtele C.N.C.F.R. SA București și C.N.C.F.R.

SA, sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara.

Recurenta-pârâtă C.N.C.F.R.

SA București își subsumează criticile dispozițiile art. 304 punctele 7 și 9 C.

proc. civ. solicitând admiterea recursului modificarea în tot a deciziei

atacate, respingerea apelului reclamantei SC A.I.G. SRL și menținerea ca

temeinică și legală a sentinței apelate.

Recurenta-pârâtă C.N.C.F.R.

SA, sucursala Regională de Căi Ferate Timișoara, își subsumează criticile

motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 7, 8 și 9 C. proc.

civ. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii recurate

în sensul respingerii acțiunii reclamante.

În dezvoltarea

criticilor formulate recurenta prezintă derularea raporturilor contractuale de

livrare și recepționare a mărfii, reproșează instanței greșita aplicare și

interpretare a dispozițiilor art. 139 C. proc. civ. și art. 315 C. proc. civ.

și a art. 1362 C. civ. din perspectiva situației de fapt relevată de dinamica

raporturilor juridice dintre părțile litigante cât și din cea a modului în care

instanța de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză.

Înalta Curte, luând

în examinare cu prioritate, excepția timbrajului cu privire la recursul

declarat de pârâta C.N.C.F.R. SA reține că, potrivit art. 1 din Legea nr.

146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) și (2) din aceeași lege, taxele de

timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de

instanță.

Potrivit prevederilor

art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a legii, în

cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată

ca netimbrată.

În speță, această

recurentă a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și a

timbrului judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei ( fila 54).

Constatând că

recursul nu a fost timbrat anticipat și nici până la termenul stabilit de Curte,

15 martie 2011, pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în

cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării, Curtea urmează să dea

eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv

ale art. 35 alin. (1) și (5) din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.

146/1997, cu referire la art. 9 din O.G. nr.

32/1995

modificată și să dispună anularea ca netimbrat a recursului

declarat de

pârâta C.N.C.F.R. SA București.

II. Înalta Curte,

examinând cererea de recurs formulată de pârâta C.N.C.F.R. SA – Regionala CFR

Timișoara din perspectiva cerinței motivării în drept impusă de art. 304

1

lit. c) C. proc. civ., constată neîndeplinită această condiție pentru cele ce

se vor arăta.

Potrivit

dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se

poate cere numai pentru motive de nelegalitate, în situațiile prevăzute expres

și limitativ la punctele 1-9.

Deși recurenta-pârâtă

a invocat în susținerea recursului său dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., se constată că nicio ipoteză prevăzută de aceste texte legale nu a

fost demonstrată, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluțiile

pronunțate atât de prima instanță, cât și de instanța de apel, modalitatea în

care acestea au analizat probele administrate în cauză, precum și succinta

relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de

recurs în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Simpla raportare a

acestei recurente la art. 139, art. 315 C. proc. civ. și art. 1362 C. civ.,

fără a concretiza în ce constă încălcarea legii nu poate da efectivitate

controlului de legalitate.

Recursul fiind un

mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub

aspectul legalității acesteia, instanța de recurs, soluționând această cale de

atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea

dispozițiilor legale.

Această analiză nu se

poate realiza în lipsa indicării motivelor de nelegalitate prevăzute de

dispozițiile mai sus menționate, obligație care revine sub sancțiunea

nulității, titularului căii de atac promovate.

În consecință,

constatând că recurenta C.N.C.F.R. CFR, sucursala Timișoara, nu s-a conformat

obligației prevăzută de dispozițiile art. 302

1

lit. c) C. proc. civ.,

potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității

motivele de nelegalitate și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică, care să inducă aplicarea art. 306

alin. (2) C. proc. civ., va aplica acestei cereri de recurs sancțiunea nulității.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Anulează recursul

declarat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE CFR S.A.

BUCUREȘTI împotriva deciziei nr. 616/2010 din 9 decembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca netimbrat.

Constată nulitatea

cererii de recurs formulat de recurenta-pârâtă COMPANIA NAȚIONALĂ DE CĂI FERATE

CFR S.A. București, sucursala Timișoara, împotriva deciziei nr. 616/2010 din 9

decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 septembrie 2011.