ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1481/2015

Decizia nr. 1481/2015

Deliberând asupra prezentului recurs,

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2013, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor (în continuare ANAF - DGSC) și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (în continuare ANAF - DGAMC): anularea Deciziei nr. 403 din 4 octombrie 2012 emisă de ANAF - DGSC, prin care s-a respins contestația formulată împotriva Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 22 februarie 2012; anularea parțială a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii din 22 februarie 2012 emisă de ANAF - DGAMC, în ceea ce privește suma de 1.467.270 lei (compusă din 378.728 lei - dobânzi de întârziere și 1.088.542 lei - penalități de întârziere) din totalul sumei de 1.790.718 lei - accesorii stabilite prin această decizie; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința nr. 1377 din 18 aprilie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, prin Decizia nr. 107/1048437 din 22 februarie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a stabilit în sarcina reclamantei SC A. SRL obligația de plată a sumei de 1.790.718 lei, accesorii pentru plata cu întârziere a impozitelor, taxelor, contribuțiilor sociale și a altor venituri ale bugetului general consolidat.

Temeiul legal invocat de organul fiscal a fost reprezentat de prevederile art. 88 lit. c) și art. 119 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc.

Împotriva Deciziei nr. 107/1048437 din 22 februarie 2012, reclamanta a formulat contestație, în temeiul art. 205 și 207 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, prin care a solicitat anularea parțială a deciziei, în privința sumei de 1.467.270 lei constând în dobânzi în sumă de 378.728 lei și penalități de întârziere în suma de 1.088.542 lei.

Prin Decizia nr. 403 din 4 octombrie 2012 emisă de Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor s-a dispus respingerea contestației ca neîntemeiată, motiv pentru care reclamanta a formulat prezenta acțiune în contencios administrativ, solicitând anularea deciziei de soluționare a contestației și anularea parțială a deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii, în ceea ce privește suma de 1.467.270 lei.

Instanța de fond a constatat că acțiunea promovată de reclamantă este neîntemeiată, în considerarea art. 30 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., potrivit cărora creanțele principale și accesorii privind drepturi de rambursare sau de restituire ale contribuabililor pot fi cesionate numai după stabilirea potrivit legii, precum și a prevederilor art. 85, în conformitate cu care "(1) Impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel:

a) prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4);

b) prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazurile în care impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat sunt scutite la plată conform reglementărilor legale, precum și în cazul unei rambursări de taxă pe valoarea adăugată."

A reținut instanța de fond, din interpretarea acestor prevederi legale, că - în cazul creanțelor fiscale privind dreptul de rambursare a taxei pe valoare adăugată - cesiunea nu poate fi efectuată decât după stabilirea dreptului de rambursare a taxei pe valoare adăugată, iar această stabilire nu se face prin declarație fiscală întocmită de contribuabil și nici prin decontul de TVA, ci de organele fiscale, în condițiile și potrivit procedurilor stabilite prin normele în vigoare, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 147

3

alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, decizia de rambursare a taxei pe valoare adăugată fiind actul administrativ-fiscal prin care se stabilește dreptul contribuabilului la rambursarea acestei taxe, iar creanțele constând în TVA de recuperat de la bugetul de stat putându-se cesiona numai după emiterea acestei decizii, iar nu după depunerea decontului de TVA.

A mai apreciat instanța de fond și că emiterea deciziilor de rambursare a TVA cu depășirea termenului legal de 45 de zile nu este de natură să conducă la o altă concluzie, ci antrenează alte consecințe juridice care pot fi valorificate în alt cadrul procesual, în condițiile legii.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, solicitând - în principal - admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței și, în consecință, admiterea acțiunii, anularea în tot a Deciziei nr. 403 din 4 octombrie 2012 emisă de ANAF și, parțial, a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. 107/1048437 din 22 februarie 2012 emisă de intimata DGAMC în ceea ce privește suma de 1.467.270 lei (compusă din 378.728 lei - dobânzi de întârziere și 1.088.542 lei - penalități de întârziere) din totalul sumei de 1.790.718 lei - accesorii stabilite prin această decizie.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, în sensul diminuării obligațiilor fiscale accesorii stabilite în sarcina subscrisei cu valoarea obligațiilor calculate de la expirarea termenului de 45 de zile pentru emiterea de către autoritatea fiscală a deciziilor de rambursare și până la emiterea efectivă a respectivelor decizii.

A solicitat, de asemenea, obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 30 alin. (1), a art. 85 alin. (1) și (2) C. proc. fisc. și a art. 147 indice 3 și art. 156 indice 2 C. fisc., motiv de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Instanța de fond a concluzionat în mod greșit că cesiunea creanțelor privind dreptul la rambursare TVA nu se putea face înainte de emiterea deciziei de rambursare, deși potrivit legii prin depunerea decontului de TVA de către cedent dreptul de rambursare a fost stabilit în sensul art. 30 alin. (1) coroborat cu art. 85 alin. (1) lit. a) și alin (2) C. proc. fisc., iar cesiunea putea fi făcută în mod valabil.

De asemenea, sentința recurată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 116 alin. (4) și alin. (5) lit. b), art. 119, 120, și 120 indice 1 C. proc. fisc., a art. 4 alin. (7) ultima teză din Ordinul ANAF nr. 1308/2009, motiv de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin raportare la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

În lipsa unor obligații principale de plată care, în speță, s-au stins la data depunerii cererii de compensare, instanța în mod nelegal a considerat corecte accesoriile aplicate pe perioada ulterioară stingerii obligației principale și până la data la care autoritățile au emis decizia de rambursare TVA.

Sentința recurată este nelegală, fiind dată și cu aplicarea greșită a art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., motiv de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin raportare la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (3) teza întâi C. proc. civ.

Cu toate că recurenta-reclamantă a solicitat instanței, în subsidiar, să constate că autoritățile nu au soluționat cererile sale de rambursare TVA în termenul legal de 45 de zile prevăzut de art. 70 alin. (1) C. proc. fisc., și astfel să reducă valoarea obligațiilor accesorii calculate pe perioada de la expirarea termenului de soluționare până la soluționarea efectivă, instanța a apreciat că această împrejurare nu este în măsură să modifice concluziile în cauză, drept pentru care a respins și această cerere.

Pentru situația în care instanța de recurs va aprecia ca fiind în conformitate cu legea interpretarea instanței de fond în sensul că pot fi calculate accesorii și ulterior datei depunerii cererii de compensare, a reiterat solicitarea de reducere a valorii acestor accesorii cu suma aferentă perioadei ulterioare împlinirii termenului de 45 de zile până la care ANAF - DGAMC avea obligația să emită deciziile de rambursare.

A arătat recurenta că nu pot fi reținute susținerile instanței de fond că drepturile recurentei reclamante care au fost afectate prin întârzierile autorităților puteau fi protejate prin acțiuni îndreptate împotriva deciziilor de rambursare, deoarece prin respectivele decizii i-au fost admise integral solicitările cu privire la rambursare, astfel încât nu justifica vreun interes în atacarea lor.

II. Procedura în fața instanței de recurs

La data de 2 decembrie 2014 a formulat întâmpinare intimata pârâtă ANAF, solicitând respingerea recursului ca nefondat, întrucât în mod corect instanța de fond a respins cererea de chemare în judecata având în vedere situația de fapt constatată de organele de inspecție fiscală.

Astfel, în ceea ce privește accesoriile stabilite în sarcina recurentei, acestea sunt în mod legal datorate în condițiile în care, pentru obligațiile fiscale datorate, a încheiat contracte de cesiune privind drepturi de rambursare a taxei pe valoarea adăugată, ce au fost notificate organului fiscal anterior emiterii deciziilor de rambursare a taxei pe valoarea adăugată.

De asemenea, a învederat că Ordinul Președintelui ANAF nr. 1308/2009 privind unele masuri pentru soluționarea deconturilor cu sume negative de taxa pe valoarea adăugată cu opțiune de rambursare, precum și pentru stingerea prin compensare sau restituire a sumelor reprezentând taxa pe valoarea adăugată aprobată prin decizia de rambursare, este actul normativ care reglementează procedura de cesiune a dreptului de rambursare sau restituire.

În ceea ce privește notificarea cesiunii și opozabilitatea acesteia față de organul fiscal, a învederat instanței faptul că cesiunea va fi opozabilă organului fiscal începând cu data la care aceasta i-a fost notificată, adică data la care contractul a fost înregistrat la organul fiscal care trebuie să fie ulterioară datei emiterii și comunicării deciziei de rambursare pentru a se putea aplica dispozițiile art. 30 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește compensarea a învederat că sunt incidente dispozițiile art. 116 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cu privire la cheltuielile de judecată, a solicitat intimata respingerea acestora, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (1) C. proc. civ., respectiv aceea că partea care le solicită să fi câștigat în mod irevocabil procesul.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate și apărările formulate, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul reclamantei este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă critică sentința pentru greșita aplicare a dispozițiilor C. fisc., C. proc. fisc. și Ordinului Președintelui ANAF nr. 1308/2009.

Potrivit art. 314 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite".

Prin urmare, instanța de fond avea obligația de a analiza și a răspunde explicit tuturor motivelor de nelegalitate invocate de reclamantă și, în egală măsură, apărărilor de care s-a prevalat autoritatea pârâtă, astfel încât motivarea hotărârii pronunțate să justifice în mod logic și convingător soluția prezentată în dispozitiv și, totodată, să facă posibilă exercitarea controlului judiciar.

În considerentele hotărârii recurate nu se regăsește însă situația de fapt stabilită prin raportare la actele cauzei, ci doar referiri generale, teoretice, la momentul la care o creanță privind dreptul de rambursare a TVA devine certă, lichidă și exigibilă.

În plus, Înalta Curte constată că, prin decizia de impunere s-au stabilit în sarcina recurentei reclamante dobânzi și penalități de întârziere aferente TVA, aceasta contestând decizia, arătând că nu datora aceste accesorii pentru perioada dintre data scadenței obligațiilor sale fiscale, respectiv, data depunerii cererilor de compensare, și data emiterii deciziilor de rambursare de către intimata pârâtă.

Instanța de fond s-a rezumat însă să arate că "emiterea deciziilor de rambursare a TVA cu depășirea termenului legal de 45 de zile nu este de natură să conducă la o altă concluzie, ci antrenează alte consecințe juridice care pot fi valorificate în alt cadru procesual, în condițiile legii", practic, preluând susținerea intimatei pârâte din cuprinsul Deciziei nr. 403 din 4 octombrie 2012 de soluționare a contestației administrative, în sensul că, sub acest aspect, recurenta-reclamantă avea posibilitatea contestării deciziilor de rambursare sau a notelor de compensare.

Or, recurenta-reclamantă nu a înțeles să conteste aceste acte, prin care cererile îi fuseseră soluționate favorabil, ci a solicitat expres instanței de contencios administrativ să țină seama de momentul emiterii (cu întârziere) a deciziilor de rambursare în verificarea perioadei pentru care i s-a stabilit obligația de plată a dobânzilor și penalităților de întârziere, cu repercusiuni asupra cuantumului acestora.

De altfel, prin acțiune reclamanta solicitase și proba cu expertiză fiscală, iar instanța ar fi trebuit să-și exercite rolul activ, conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., și să o pună în discuție ca fiind necesară cel puțin pentru soluționarea cererii subsidiare.

Pentru toate considerentele expuse, având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ. și faptul că circumstanțele de fapt și de drept esențiale dezlegării pricinii nu au fost lămurite de prima instanță, recursul urmează a fi admis.

În ceea ce privește cererea reclamantei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte apreciază că - față de dispozițiile art. 274 C. proc. civ. - nu se impune a fi acordate în acest stadiu procesual, acest aspect fiind în legătură directă de cauzalitate cu cel al culpei procesuale care încă nu a fost definitiv stabilită.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de reclamanta SC A. SRL, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 1377 din 18 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2015.

Procesat de GGC - CL