ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4241/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 martie 2011 sub nr. 77/43/2011, reclamanta SC B. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cu modificările și completările ulterioare și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 privind serviciul public de televiziune. În motivarea cererii s-a arătat că, din textele normative a căror nelegalitate se invocă, rezultă că toate persoanele juridice - microîntreprinderile cu sediul în România au obligația de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii.

S-a considerat că prevederile legale menționate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu modificările și completările ulterioare precum și cu prevederile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice. S-a subliniat faptul că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată și cu modificările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reținut că obligația prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Pârâtul Guvernul României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect, întrucât prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus anularea acestor dispoziții (art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003). De asemenea, s-a mai arătat că H.G. nr. 977/2003 a fost modificată și completată prin H.G. nr. 1012/2009 astfel încât solicitarea reclamantei apare ca fiind lipsită de obiect. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu Societatea Română de Radiodifuziune, cerere care a fost respinsă în principiu prin Încheierea din 3 iunie 2011. Prin Sentința nr. 196 din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis în parte cererea în contencios administrativ formulată de către reclamanta SC B. SRL, a dispus anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 așa cum au fost acestea modificate prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, a respins ca lipsită de obiect cererea de anulare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele. În privința dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa serviciului public de radiodifuziune, acestea au fost anulate prin Decizia nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În condițiile în care reclamanta a solicitat la data de 9 mai 2011 anularea prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, cu modificările ulterioare, deci inclusiv cu modificarea adusă prin art. I din H.G.

nr. 1012/2009, s-a apreciat că nu se poate reține că cererea de anulare este lipsită de obiect. Analizând pe fond dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, așa cum a fost modificat acest text de lege prin H.G. nr. 1012/2009, Curtea a reținut, în primul rând, faptul că dispozițiile în cauză au fost modificate doar cu privire la exceptarea de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune, de către persoanele juridice care și-au suspendat activitatea.

Analizând nelegalitatea acestor dispoziții în raport cu prevederile Legii nr. 41/1994 republicată, Curtea a reținut următoarele: Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. La art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora, se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G.

nr. 977/2003. S-a reținut că din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, modificată prin H.G. nr. 1012/2009 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora. În ceea ce privește susținerile pârâtului, Guvernul României, potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio s-a apreciat că sunt nefondate. Chiar Curtea Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificată în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Referitor la invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a constatat că susținerile pârâtului Guvernul României sunt nefondate. Un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă, deși nu beneficiază de un serviciu. În privința dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, acestea au fost anulate prin Decizia definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 2102/2009, secția de contencios administrativ și fiscal, această hotărâre fiind publicată în M. Of. al României conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. În condițiile în care această hotărâre judecătorească are caracter general obligatoriu, s-a reținut că aceste dispoziții nu mai pot fi anulate întrucât nu mai sunt în vigoare, astfel încât se impune respingerea ca lipsită de obiect a acestei cereri.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, invocând situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Prin motivele de recurs, recurentul-pârât aduce, în esență, următoarele critici sentinței recurate: - Se susține că eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxei pentru serviciile de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, iar nu textelor normative atacate. - Invocându-se jurisprudența instanței de contencios constituțional din România, reglementările comunitare cu privire la serviciile publice audiovizuale și modul de interpretare al instituțiilor europene a problemelor de drept naționale privind măsurile de finanțare a serviciilor publice audiovizuale, se apreciază că, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei.

- În ceea ce privește taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispozițiile legale atacate, pentru persoanele juridice, se menționează că instanța de fond în mod greșit a dispus anularea art. 3 alin. (1) din actul normativ menționat întrucât legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea plății taxei TV fără a o condiționa de calitatea de deținător al unui receptor TV. În situația în care Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 a respins excepția de neconstituționalitate referitoare la legislația cu privire la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispozițiile art. 1 din Legea nr. 533/2003, art. 2 și 3 din H.G.

nr. 316/2004 exceptează de la îndeplinirea obligației de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune doar persoanele fizice care declară pe proprie răspundere că nu dețin receptoare de televiziune, rezultă că nici cei care aplică legea nu pot opera exceptări de la plata acestei taxe pentru persoanele juridice, cărora le revine în continuare obligația de a achita taxa TV, indiferent dacă acestea dețin sau nu astfel de receptoare. Înalta Curte, analizând recursul declarat de Guvernul României, în raport de motivele invocate, de legislația incidentă în cauză cât și de înscrisurile care există la dosarul cauzei, apreciază că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. pentru considerentele ce urmează a fi expuse. De fapt, motivele de recurs invocate de acest recurent se subsumează dezlegării problemei de drept în raport de care s-a soluționat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 care instituie obligativitatea pentru persoanele juridice de a plăti o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune și respectiv de televiziune, sunt conforme cu prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Televiziune, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Pentru a analiza această problemă, vom expune pentru început prevederile legale incidente. Dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prevăd: „persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii.” Art. 2 alin. (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, definește „taxa” ca fiind „suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituție publică, sau un serviciu public”.

Noțiunea de „beneficiar” a fost definită în DEX ca fiind: „persoană, colectivitate sau instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii”. Prin urmare, interpretarea semantică a noțiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de față, de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, ca urmare a posesiei receptoarelor radio/tv.

Cum taxa se plătește pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod corect prima instanță a reținut că din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textului art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 rezultă că obligația prevăzută pentru plata taxelor în discuție se aplică doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile publice respective. Instanța a interpretat aceste dispoziții în raport de litera și spiritul legii, nefiind fondată susținerea potrivit căreia cei care aplică legea au operat în vreun fel exceptări. Această interpretare se impune și pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau juridică, își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei acestor servicii nu poate fi obligatorie, indiferent dacă se beneficiază sau nu de aceste servicii.

De asemenea, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. al României nr. 426/2004, Curtea Constituțională, a decis, cu privire la constituționalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt constituționale deoarece „plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice”, iar recurenta nu poate face o interpretare selectivă, trunchiată, a considerentelor acestor decizii. Ulterior, prin Decizia nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, pronunțându-se cu privire și la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a respins această excepție cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 își mențin valabilitatea.

Cu ocazia controlului de constituționalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin. (3) menționat, arătându-se că acesta nu contravine dispozițiilor constituționale câtă vreme interpretarea oficială făcută de parlament în activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii publice. Dispozițiile art. 3 din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune prevăd: „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.” Din expunerea acestor dispozițiilor legale rezultă că prevederile din art. 3 alin. (1) din H.G.

977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 care stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a Hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare, dispozițiile menționate sunt cele care impun obligativitatea plății taxelor, nefiind fondate susținerile recurentului potrivit cărora eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxelor se datorează textului art. 40 din Legea nr. 41/1994, avându-se în vedere considerentele expuse cu ocazia analizei art. 40 alin. (3) din legea menționată.

Cele menționate în sensul că taxa radio se regăsește în legislația și practica europeană în domeniu, fiind cunoscut că în toate țările Uniunii Europene dar și pe plan mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanțare a activității posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca argumente în susținerea legalității prevederilor contestate din cele două Hotărâri de Guvern întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dreptul la informare al cetățenilor, prin mijloacele de informare, radioul și televiziunea publică nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impun plata acestor taxe beneficiarilor de aceste servicii.

Susținerea potrivit căreia în protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede că „dispozițiile Tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a participa la finanțarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care aceasta se acordă cu scopul ca acestea să-și îndeplinească misiunea de serviciu public așa cum a fost ea conferită, definită și organizată de fiecare stat membru și în măsura în care finanțarea respectivă nu aduce atingere condițiilor schimburilor și concurenței în comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun fiind de la sine înțeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare” și nici cele arătate cu privire la Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată, nu conferă legalitate dispozițiilor din cele două Hotărâri de Guvern atacate, cât timp statelor membre le este recunoscută deplina libertate de a participa la finanțarea acestor servicii publice în modalitățile pe care fiecare stat în parte le alege sub aspect legislativ.

Se face o confuzie întrucât aspectele învederate nu influențează soluționarea prezentului litigiu, întrucât se referă la participarea statului la finanțarea serviciului public de radiodifuziune, și nu la modalitățile transpuse legislativ prin care se realizează finanțarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat. Problema care se pune în speță este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu, respectiv dacă a intenționat să instituie taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune și televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice, indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă, legiuitorul a înțeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestație pentru serviciile furnizate de aceste instituții doar persoanelor juridice care dețin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.

Tocmai de aceea Comisia de Petiții a Parlamentului European, privind Petiția nr. 0958/2005 adresată de cetățeanul grec privind plata taxelor de licență TV și radio încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamă faptul că o porțiune din facturile plătite societății grecești de electricitate ajunge la societatea de stat de radio și televiziune, a precizat că obligația de a plăti o taxă de licență sau un impozit și colectarea sa, prin factura de electricitate, sunt probleme de drept național și nu pot fi contestate ca atare în temeiul dreptului comunitar.

În concluzie, având în vedere aceste considerentele expuse cât și faptul că potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor, rezultă faptul că Hotărârea de Guvern nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect, în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care, așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincție, înseamnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social, ori, acest lucru nu este posibil, aducându-se prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în drepturile lor. În ceea ce privește cererea de anulare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca lipsită de obiect, având în vedere că aceste prevederi au fost anulate prin Decizia definitivă și irevocabilă nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Ținând seama de cele reținute anterior, Înalta Curte apreciază că este legală și temeinică sentința recurată, astfel că, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, cât și de dispozițiile art. 312 alin. (1) teza II coroborate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de recurentul Guvernul României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 196 din 29 septembrie 2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2012. Procesat de GGC - LM