ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4241/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4241/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Târgu Mureș, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, la

data de 9 martie 2011 sub nr. 77/43/2011, reclamanta SC B. SRL a solicitat, în

contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, anularea art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, cu

modificările și completările ulterioare și art. 3 alin. (1) din H.G. nr.

978/2003 privind serviciul public de televiziune.

În motivarea cererii

s-a arătat că, din textele normative a căror nelegalitate se invocă, rezultă că

toate persoanele juridice - microîntreprinderile cu sediul în România au

obligația de a plăti pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public

de radiodifuziune și televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale

unor astfel de servicii.

S-a considerat că

prevederile legale menționate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alin. (3)

din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de

Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată, cu

modificările și completările ulterioare precum și cu prevederile art. 2 pct. 40

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice.

S-a subliniat faptul

că prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curții Constituționale referitoare

la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea

nr. 41/1994, privind organizarea și funcționarea Societății Române de

Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, republicată și cu

modificările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reținut că obligația

prevăzută de acest text este doar în sarcina persoanelor juridice care

beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei de obiect,

întrucât prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a dispus anularea acestor dispoziții (art. 3 alin. (1) din H.G. nr.

977/2003 și art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003).

De asemenea, s-a mai

arătat că H.G. nr. 977/2003 a fost modificată și completată prin H.G. nr.

1012/2009 astfel încât solicitarea reclamantei apare ca fiind lipsită de

obiect.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu Societatea Română de Radiodifuziune,

cerere care a fost respinsă în principiu prin Încheierea din 3 iunie 2011.

Prin Sentința nr. 196

din 29 septembrie 2011, Curtea de Apel Târgu Mureș a admis în parte cererea în

contencios administrativ formulată de către reclamanta SC B. SRL, a dispus

anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 așa

cum au fost acestea modificate prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, a respins ca

lipsită de obiect cererea de anulare a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 978/2003.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut în esență următoarele.

În privința

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa serviciului

public de radiodifuziune, acestea au fost anulate prin Decizia nr. 2102/2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal.

În condițiile în care

reclamanta a solicitat la data de 9 mai 2011 anularea prevederilor art. 3 alin.

(1) din H.G. nr. 977/2003, cu modificările ulterioare, deci inclusiv cu

modificarea adusă prin art. I din H.G. nr. 1012/2009, s-a apreciat că nu se

poate reține că cererea de anulare este lipsită de obiect.

Analizând pe fond

dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, așa cum a fost modificat

acest text de lege prin H.G. nr. 1012/2009, Curtea a reținut, în primul rând,

faptul că dispozițiile în cauză au fost modificate doar cu privire la

exceptarea de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune,

de către persoanele juridice care și-au suspendat activitatea.

Analizând

nelegalitatea acestor dispoziții în raport cu prevederile Legii nr. 41/1994

republicată, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „Persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele

acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice

străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de

televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

La art. 40 alin. (4)

al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul

taxelor, scutirea de la plata acestora, se stabilesc prin hotărâre de guvern,

în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr.

977/2003.

S-a reținut că din

coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr.

41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de

radiodifuziune, iar art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, modificată prin

H.G. nr. 1012/2009 impun obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile

de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare

ale acestora.

În ceea ce privește

susținerile pârâtului, Guvernul României, potrivit cărora legea ar institui o

prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent

dacă acestea dețin sau nu receptoare radio s-a apreciat că sunt nefondate.

Chiar Curtea

Constituțională, fiind învestită cu soluționarea unei excepții de

neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a

fost modificată în 2003, a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în

calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Referitor la

invocarea dreptului de informare și corelativ a obligației de plată a taxelor

pentru acoperirea cheltuielilor publice, s-a constatat că susținerile pârâtului

Guvernul României sunt nefondate.

Un drept prevăzut de

Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă, deși nu

beneficiază de un serviciu.

În privința

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, acestea au fost anulate

prin Decizia definitivă și irevocabilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 2102/2009, secția de contencios administrativ și fiscal, această hotărâre

fiind publicată în M. Of. al României conform art. 23 din Legea nr. 554/2004.

În condițiile în care

această hotărâre judecătorească are caracter general obligatoriu, s-a reținut

că aceste dispoziții nu mai pot fi anulate întrucât nu mai sunt în vigoare,

astfel încât se impune respingerea ca lipsită de obiect a acestei cereri.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs Guvernul României, criticând-o ca fiind nelegală și

netemeinică, invocând situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin motivele de

recurs, recurentul-pârât aduce, în esență, următoarele critici sentinței

recurate:

- Se susține că

eventualele prejudicii aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxei

pentru serviciile de radiodifuziune se datorează textului art. 40 din Legea nr.

41/1994, iar nu textelor normative atacate.

- Invocându-se

jurisprudența instanței de contencios constituțional din România,

reglementările comunitare cu privire la serviciile publice audiovizuale și

modul de interpretare al instituțiilor europene a problemelor de drept

naționale privind măsurile de finanțare a serviciilor publice audiovizuale, se

apreciază că, în mod greșit instanța de fond a admis acțiunea reclamantei.

- În ceea ce privește

taxa pentru serviciul public de televiziune instituită prin dispozițiile legale

atacate, pentru persoanele juridice, se menționează că instanța de fond în mod

greșit a dispus anularea art. 3 alin. (1) din actul normativ menționat întrucât

legiuitorul a instituit în cazul persoanelor juridice obligativitatea plății

taxei TV fără a o condiționa de calitatea de deținător al unui receptor TV. În

situația în care Curtea Constituțională, prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004

a respins excepția de neconstituționalitate referitoare la legislația cu

privire la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, iar dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 533/2003, art. 2 și 3 din H.G. nr. 316/2004 exceptează de

la îndeplinirea obligației de plată a taxei pentru serviciul public de

televiziune doar persoanele fizice care declară pe proprie răspundere că nu

dețin receptoare de televiziune, rezultă că nici cei care aplică legea nu pot

opera exceptări de la plata acestei taxe pentru persoanele juridice, cărora le

revine în continuare obligația de a achita taxa TV, indiferent dacă acestea

dețin sau nu astfel de receptoare.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de Guvernul României, în raport de motivele

invocate, de legislația incidentă în cauză cât și de înscrisurile care există

la dosarul cauzei, apreciază că acesta este nefondat, nefiind îndeplinită

situația prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele ce

urmează a fi expuse.

De fapt, motivele de

recurs invocate de acest recurent se subsumează dezlegării problemei de drept

în raport de care s-a soluționat cauza, respectiv dacă prevederile cuprinse în

art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 care instituie obligativitatea pentru

persoanele juridice de a plăti o taxă lunară pentru serviciul public de

radiodifuziune și respectiv de televiziune, sunt conforme cu prevederile art.

40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea

Societății Române de Radiodifuziune și Televiziune, cu modificările și

completările ulterioare, precum și cu prevederile art. 2 alin. (40) din Legea

nr. 500/2002 privind finanțele publice.

Pentru a analiza

această problemă, vom expune pentru început prevederile legale incidente.

Dispozițiile art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994 prevăd: „persoanele juridice cu sediul în

România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora

din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă

pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de

televiziune, în calitate de beneficiar al acestor servicii.”

Art. 2 alin. (40) din

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, definește „taxa” ca fiind „suma

plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate

acesteia de către un agent economic, instituție publică, sau un serviciu

public”.

Noțiunea de

„beneficiar” a fost definită în DEX ca fiind: „persoană, colectivitate sau

instituție care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al

unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o

acțiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituție etc. pentru care se

face o lucrare; persoană, întreprindere, instituție pentru care se execută o

lucrare, se prestează diferite servicii”.

Prin urmare,

interpretarea semantică a noțiunii de beneficiar a persoanelor juridice conduce

la concluzia că acestea trebuie să beneficieze de ceva, în cazul de față, de

serviciile publice de radiodifuziune și televiziune, ca urmare a posesiei

receptoarelor radio/tv.

Cum taxa se plătește

pentru servicii prestate beneficiarilor, în mod corect prima instanță a reținut

că din interpretarea gramaticală, logică, sistematică a textului art. 40 alin.

(3) din Legea nr. 41/1994 rezultă că obligația prevăzută pentru plata taxelor

în discuție se aplică doar persoanelor juridice care beneficiază de serviciile

publice respective. Instanța a interpretat aceste dispoziții în raport de

litera și spiritul legii, nefiind fondată susținerea potrivit căreia cei care

aplică legea au operat în vreun fel exceptări.

Această interpretare

se impune și pentru faptul că este evident că fiecare persoană fizică sau

juridică, își poate manifesta dreptul de opțiune de a beneficia de serviciile

publice de radiodifuziune și televiziune, însă acest drept nu poate fi

transformat într-o obligație, cu atât mai mult instituirea și plata taxei

acestor servicii nu poate fi obligatorie, indiferent dacă se beneficiază sau nu

de aceste servicii.

De asemenea, prin

Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în M. Of. al României nr.

426/2004, Curtea Constituțională, a decis, cu privire la constituționalitatea

art. 40 din Legea nr. 41/1994, cu modificările și completările ulterioare, prin

raportare la art. 44 alin. (1) și (2) din Constituție, privitoare la ocrotirea

în mod egal a proprietății, indiferent de titular, că acestea sunt

constituționale deoarece „plata serviciului public prestat este obligatorie

pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane

juridice”, iar recurenta nu poate face o interpretare selectivă, trunchiată, a

considerentelor acestor decizii.

Ulterior, prin

Decizia nr. 297/2004 și nr. 331/2006, Curtea Constituțională, pronunțându-se cu

privire și la constituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, a

respins această excepție cu motivarea că cele statuate prin Decizia nr. 159 din

30 martie 2004 își mențin valabilitatea.

Cu ocazia controlului

de constituționalitate, indirect, s-a dat o interpretare textului art. 40 alin.

(3) menționat, arătându-se că acesta nu contravine dispozițiilor

constituționale câtă vreme interpretarea oficială făcută de parlament în

activitatea de legiferare a vizat noțiunea de beneficiar al acestor servicii

publice.

Dispozițiile art. 3

din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune

prevăd: „(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în

categoria microîntreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr.

24/2001 privind impunerea microîntreprinderilor, aprobată cu modificări și

completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligația să

plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de

radiodifuziune. (2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv

filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără

personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale

persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru

serviciul public de radiodifuziune.”

Din expunerea acestor

dispozițiilor legale rezultă că prevederile din art. 3 alin. (1) din H.G.

977/2003, prin impunerea obligativității persoanelor juridice de a plăti o taxă

lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale

acestora, instituie derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr.

41/1994, fapt care nu este posibil întrucât aceste derogări se pot face numai

printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază,

această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000 care

stabilește ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date în

executarea legilor, ordonanțelor sau a Hotărârilor Guvernului se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Prin urmare,

dispozițiile menționate sunt cele care impun obligativitatea plății taxelor,

nefiind fondate susținerile recurentului potrivit cărora eventualele prejudicii

aduse reclamantei prin obligativitatea plății taxelor se datorează textului

art. 40 din Legea nr. 41/1994, avându-se în vedere considerentele expuse cu

ocazia analizei art. 40 alin. (3) din legea menționată.

Cele menționate în

sensul că taxa radio se regăsește în legislația și practica europeană în

domeniu, fiind cunoscut că în toate țările Uniunii Europene dar și pe plan

mondial această taxă reprezintă principala sursă de finanțare a activității

posturilor publice din domeniul audiovizualului, nu pot fi folosite ca

argumente în susținerea legalității prevederilor contestate din cele două

Hotărâri de Guvern întrucât, așa cum s-a reținut anterior, dreptul la informare

al cetățenilor, prin mijloacele de informare, radioul și televiziunea publică

nu poate fi transformat într-o obligație, cu atât mai mult cu cât dispozițiile

art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 impun plata acestor taxe beneficiarilor

de aceste servicii.

Susținerea potrivit

căreia în protocolul de la Amsterdam anexat la Tratatul CE se prevede că

„dispozițiile Tratatului nu aduc atingere competenței statelor membre de a

participa la finanțarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care

aceasta se acordă cu scopul ca acestea să-și îndeplinească misiunea de serviciu

public așa cum a fost ea conferită, definită și organizată de fiecare stat

membru și în măsura în care finanțarea respectivă nu aduce atingere condițiilor

schimburilor și concurenței în comunitate într-o măsură care ar fi contrară

interesului comun fiind de la sine înțeles că realizarea mandatului acestui

serviciu public trebuie să fie luată în considerare” și nici cele arătate cu

privire la Rezoluția Parlamentului European din 25 septembrie 2008 invocată, nu

conferă legalitate dispozițiilor din cele două Hotărâri de Guvern atacate, cât

timp statelor membre le este recunoscută deplina libertate de a participa la

finanțarea acestor servicii publice în modalitățile pe care fiecare stat în

parte le alege sub aspect legislativ.

Se face o confuzie

întrucât aspectele învederate nu influențează soluționarea prezentului litigiu,

întrucât se referă la participarea statului la finanțarea serviciului public de

radiodifuziune, și nu la modalitățile transpuse legislativ prin care se

realizează finanțarea acestuia, care sunt la latitudinea fiecărui stat.

Problema care se pune

în speță este de a stabili cum a reglementat legiuitorul român acest domeniu,

respectiv dacă a intenționat să instituie taxa pentru serviciile publice de

radiodifuziune și televiziune în sarcina tuturor persoanelor juridice,

indiferent de calitatea lor de beneficiare ale serviciilor, sau, dimpotrivă,

legiuitorul a înțeles să stabilească această taxă doar ca o contraprestație

pentru serviciile furnizate de aceste instituții doar persoanelor juridice care

dețin aparate radio/TV, beneficiind în acest fel de aceste servicii.

Tocmai de aceea

Comisia de Petiții a Parlamentului European, privind Petiția nr. 0958/2005

adresată de cetățeanul grec privind plata taxelor de licență TV și radio

încorporate în facturile de electricitate, prin care se reclamă faptul că o

porțiune din facturile plătite societății grecești de electricitate ajunge la

societatea de stat de radio și televiziune, a precizat că obligația de a plăti

o taxă de licență sau un impozit și colectarea sa, prin factura de

electricitate, sunt probleme de drept național și nu pot fi contestate ca atare

în temeiul dreptului comunitar.

În concluzie, având

în vedere aceste considerentele expuse cât și faptul că potrivit art. 108 alin.

(2) din Constituție, hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor,

rezultă faptul că Hotărârea de Guvern nr. 977/2003 nu a aplicat în mod corect,

în art. 3 alin. (1) dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care,

așa cum s-a menționat, face distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru

serviciul public de radiodifuziune și televiziune între persoanele juridice

beneficiare și cele care nu au calitatea de beneficiar al acestor servicii.

A interpreta în sens

contrar, fără a se face această distincție, înseamnă a impune plata acestor

taxe, spre exemplu și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște

dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară

activitate la sediul social, ori, acest lucru nu este posibil, aducându-se

prejudicii acestor persoane juridice, acestea fiind vătămate practic în

drepturile lor.

În ceea ce privește

cererea de anulare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, în

mod corect instanța de fond a dispus respingerea acesteia ca lipsită de obiect,

având în vedere că aceste prevederi au fost anulate prin Decizia definitivă și

irevocabilă nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

Ținând seama de cele

reținute anterior, Înalta Curte apreciază că este legală și temeinică sentința

recurată, astfel că, în raport de dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004

cu modificările și completările ulterioare, cât și de dispozițiile art. 312

alin. (1) teza II coroborate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se va respinge

recursul declarat de recurentul Guvernul României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Guvernul României împotriva Sentinței nr. 196 din 29 septembrie

2011 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția de contencios administrativ și fiscal

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2012.

Procesat de GGC - LM