ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1757/2015

Decizia nr. 1757/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin încheierea de ședință din data de 4 decembrie 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/197/2012 al Judecătoriei Zărnești, având ca obiect acțiunea în pretenții formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2994, s-a dispus sesizarea Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 invocată de pârâta SC B. SRL.

În motivarea excepției de nelegalitate, s-a arătat că dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impun plata taxei de radiodifuziune tuturor persoanelor juridice, fără a distinge între persoanele juridice beneficiare și cele care nu beneficiază de serviciul public de radiodifuziune, exact cum se impune aceeași obligație și pentru categoria microîntreprinderilor sub imperiul dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, astfel cum erau redactate anterior anulării lor prin Decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Astfel, este important a se stabili dacă art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impune obligația de a plăti taxa de radiodifuziune, chiar dacă, în concret, nu este beneficiara a serviciilor de radiodifuziune, ceea ce ar fi contrar art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Cauza, având ca obiect excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, invocată de pârâta SC B. SRL, a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 23 decembrie 2013, sub nr. x/64/2013.

Curtea de Apel Brașov, prin încheierea de ședință din 7 ianuarie 2014, a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât, și a Guvernului României, emitent al actului administrativ atacat pe calea excepției de nelegalitate, H.G. nr. 977/2003.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul Guvernul României a invocat excepția lipsei de obiect cu privire la excepția de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea excepției de nelegalitate ca neîntemeiată.

Pârâta A. a depus punct de vedere asupra excepției de nelegalitate, învederând faptul că, prin Decizia nr. 607/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, publicată în M. Of. nr. 318 din 9 mai 2011, s-a dispus anularea art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, iar, potrivit art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat un act administrativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Mai arată că temeiul cererii de chemare în judecată îl constituie art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care au fost recunoscute ca și constituționale, iar H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în aplicarea acestei legi, solicitând respingerea, ca inadmisibilă, a excepției de nelegalitate.

Prin sentința civilă nr. 18/F din 18 februarie 2014, Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei de obiect a excepției de nelegalitate, a admis excepția de nelegalitate invocată în cadrul acțiunii formulate de reclamanta A. împotriva pârâtei SC B. SRL, având ca obiect pretenții, aflată pe rolul Judecătoriei Zărnești sub număr Dosar nr. x/197/2012, în contradictoriu și cu Guvernul României, și a constatat nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

Prima instanță a reținut că este admisibilă excepția de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative cu caracter normativ, întrucât dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu disting după cum actul administrativ are caracter normativ sau individual.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a excepției de nelegalitate, invocată, din oficiu, cu referire la sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă în februarie 2011 și publicată în M. Of. nr. 318 din 09 mai 2011, instanța a apreciat că, în condițiile în care litigiul de fond vizează o perioadă în care actul administrativ normativ și-a produs efectele, a considera inadmisibilă sau lipsită de obiect excepția de nelegalitate ar echivala cu prejudicierea dreptului la apărare a părții care a invocat excepția de nelegalitate.

Pe fondul excepției de nelegalitate, prima instanță a reținut că soluția dată în acțiunea în anulare a acelorași dispoziții ale actului administrativ normativ nu poate fi ignorată, având în vedere efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, prin raportare la sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 fiind nelegale, adăugând la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 într-un sens nepermis și contrar interpretării textului, așa cum a fost clarificat în sensul constituționalității prin Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale, prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate reținându-se cu forță obligatorie în considerentele acesteia că „taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menționate”, „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Prin urmare, este evident că motivele avute în vedere la anularea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au existat și există pe toată durata de aplicabilitate a acesteia și, în consecință, acest text de lege este nelegal în condițiile în care, în loc să clarifice aplicarea textului de lege pentru punerea în aplicare a căruia a fost emis, art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, nu face decât să reia fragmentat dispozițiile acestuia înlăturând, practic, sintagma care îi conferă constituționalitate respectivului text de lege.

Astfel, a concluzionat Curtea de Apel Brașov că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, instituind derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, în sensul că legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio și, implicit, de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiționa aceasta de posesia receptoarelor, sunt nelegale.

Împotriva sentinței civile nr. 18/F din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Brașov, au formulat recurs pârâții Guvernul României și A.

3.1. Recursul pârâtului Guvernul României;

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului său, invocând art. 488 pct. 8 din N.C.P.C., corespunzător art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia se judecă prezenta cauză.

Susține recurentul-pârât, în esență, că H.G. nr. 977/2003 a fost emisă în temeiul art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio-tv, astfel că, în accepțiunea legii, toate persoanele juridice au prezumată calitatea de beneficiar al serviciilor publice în discuție, astfel că instanța de fond nu putea da o altă interpretare termenului de beneficiar.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat că toate criticile de neconstituționalitate sunt neîntemeiate în condițiile în care obligația prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective.

Excepțiile de la plata taxei radio-tv, după caz, sunt expres prevăzute de Legea nr. 41/1994, republicată, doar în cazul în care acestea și-au suspendat activitatea potrivit prevederilor legale.

Mai invocă recurentul-pârât și dreptul la informație raportat la prevederile art. 31 alin. (5) din Constituție și Decizia Curții Constituționale nr. 159/2004, precum și obligația constituțională a cetățenilor de a contribui la cheltuielile publice ale statului.

3.2. Recursul pârâtei A.;

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și respingerea excepției de nelegalitate a art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

Arată recurenta că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicată în M. Of. al României, care are efect general obligatoriu conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Acțiunea în pretenții este întemeiată pe art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, și vizează și o perioadă ulterioară publicării deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, impunându-se respingerea excepției de nelegalitate.

Susține că înțelesul noțiunii de beneficiar al serviciului public de radiodifuziune rezultă chiar din cuprinsul art. 40 alin. (3) al Legii nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și, dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă să fie achitată doar de către cei cu privire la care se poate stabili calitatea de deținător receptor, ar fi reglementat și în cazul persoanelor juridice posibilitatea de a se scuti de această obligație printr-o declarație pe proprie răspundere, astfel cum s-a procedat în cazul persoanelor fizice.

Precizează că Înalta Curte s-a pronunțat, prin Decizia nr. 1930 din 2 aprilie 2009, asupra noțiunii de beneficiar servicii radio a persoanelor juridice având în vedere și Decizia nr. 297/2004 a Curții Constituționale. Astfel, în interpretarea sintagmei de beneficiar servicii radio trebuie să se aibă în vedere rațiunile și motivările Curții Constituționale, care a statuat că niciuna dintre criticile formulate nu poate fi reținută, constatând că sunt neîntemeiate susținerile privind neconstituționalitatea art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

În ceea ce privește dovada prestării serviciului de către A., potrivit art. 1 din Legea nr. 41/1994, republicată, această autoritate a fost înființată ca serviciu public autonom de interes național, independent editorial, prin reorganizarea A. De asemenea, potrivit art. 4 din legea menționată, A. are obligația de a îndeplini anumite obiective generale, respectiv de informare, educație, divertisment prin programele/emisiunile difuzate pe posturile sale de radio componente.

Astfel, având în vedere obligațiile legale amintite, A., ca și post public de radio, a acționat în condițiile legale și a emis programe de radio, rezultând că a prestat efectiv aceste servicii.

Intimata SC B. SRL a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, susținând, în esență, că în mod corect prima instanță a dat eficiență efectului pozitiv al puterii de lucru judecat raportat la soluția dată în acțiunea în anulare a acelorași dispoziții ale actului administrativ normativ atacat, raportându-se la sentința civilă nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, recurenta B. a solicitat admiterea recursului declarat de pârâtul Guvernului României, reiterând, în esență, susținerile formulate prin cererea de recurs.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor declarate în cauză;

Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor formulate de recurenți și a prevederilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, cu excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 în raport cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994.

Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”.

Pentru că în art. 40 alin. (4) al aceluiași act normativ s-a prevăzut că modalitatea de încasare, cuantumul taxelor, scutirea de la plata acestora se stabilesc prin hotărâre de guvern, în cazul taxei privind serviciul public de radiodifuziune a fost emisă H.G. nr. 977/2003.

În art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 s-a prevăzut că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte unități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.

Din coroborarea textelor invocate rezultă că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 se referă la plata taxelor, în calitate de beneficiar al serviciilor de radiodifuziune, iar art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 impune obligativitatea plății taxei lunare pentru serviciile de radiodifuziune, indiferent dacă persoanele juridice sunt sau nu beneficiare ale acestora.

Prin aceasta au fost încălcate normele de tehnică legislativă, iar potrivit art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului, se emit în limitele și potrivit normelor în baza cărora se dau.

Susținerile recurenților potrivit cărora legea ar institui o prezumție absolută de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio, sunt nefondate.

Corect a reținut instanța de fond că, învestită cu soluționarea unei excepții de neconstituționalitate a art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, astfel cum a fost modificat în 2003, Curtea Constituțională a subliniat faptul că taxele se plătesc numai „în calitate de beneficiari ai acestor servicii”, reținând că „obligația prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective”.

Prin urmare, dacă prin lege s-a stabilit că taxa pentru serviciile publice de radiodifuziune sau televiziune va fi plătită numai de beneficiarii acestor servicii, în actul normativ care transpune această obligație de plată nu se poate impune plata taxei tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă sunt sau nu beneficiari ale serviciului respectiv.

Referitor la invocarea dreptului de informare și, corelativ, a obligației de plată a taxelor pentru acoperirea cheltuielilor publice, se constată că susținerile recurentului Guvernul României sunt nefondate, pentru că un drept prevăzut de Constituție nu poate avea corelativ o obligație de a achita o taxă deși nu se beneficiază de un serviciu.

Chiar Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, în art. 2 pct. 40, definește taxa ca fiind „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică sau un serviciu public”.

Legiuitorul a ales, potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, modificată, să stabilească o obligație de plată a taxei pentru serviciul public de radiodifuziune numai pentru cei care sunt beneficiarii acestuia.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 au fost anulate prin sentința nr. 185 din 27 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, irevocabilă prin Decizia nr. 607 din 3 februarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, publicate în M. Of. al României, Partea I, nr. 318 din 9 mai 2011, hotărâre judecătorească general obligatorie, conform art. 23 din Legea nr. 554/2004. Caracterul general obligatoriu al hotărârii respective fundamentează soluția de admitere a excepției de nelegalitate.

La pronunțarea prezentei decizii, în realizarea rolului constituțional ce-i revine de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice, prevăzut, implicit,

în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, § 39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară în privința aceleiași excepții de nelegalitate (exempli gratia, Deciziile nr. 2 din 6 ianuarie 2011, nr. 317 din 21 ianuarie 2011, nr. 442 din 26 ianuarie 2011, nr. 773 din 9 februarie 2011, nr. 1623 din 18 martie 2011, nr. 1700 din 23 martie 2011, nr. 2351 din 20 aprilie 2011, nr. 4755 din 18 octombrie 2011, nr. 636 din 12 februarie 2014).

În ceea ce privește cererea intimatei SC B. SRL (autoare a excepției de nelegalitate) de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că aceste cheltuieli nu au fost dovedite, intimata nedepunând la dosar niciun înscris justificativ, astfel că cererea urmează a fi respinsă, ca neîntemeiată.

2.Temeiul legal al soluției adoptate în recurs;

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de reformare a hotărârii instanței de fond, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate, și va respinge cererea intimatei SC B. SRL de cheltuieli de judecată, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de A. și de Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 18/F din 18 februarie 2014 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 aprilie 2015.