ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1388/2014

Decizia nr. 1388/2014

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Târgu Mureș la data de 02 martie 2012, precizată oral în ședința publică din 25 ianuarie 2013, reclamanta A. SA - Sucursala Târgu Mureș a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgu Mureș, anularea Dispozițiilor nr. 388 și nr. 389 din 20 februarie 2012 prin care s-a soluționat contestația exercitată împotriva Deciziilor de impunere nr. 2704 din 29 decembrie 2011 și nr. 2709 din 30 decembrie 2011, fiind invocată și excepția de nelegalitate cu privire la pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa la H.G. nr. 44/2004.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea excepției de nelegalitate, în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca nefondată.

La termenul de judecată din 21 decembrie 2012 instanța de fond a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa la H.G. nr. 44/2004, astfel că excepția de neconstituționalitate a art. 4 din Legea nr. 554/2004, invocată de reclamantă cu titlu subsidiar, pentru situația admiterii excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate, a fost constatată ca lipsită de obiect.

A. Prin Sentința nr. 49 din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș a fost respinsă excepția de nelegalitate a prevederilor pct. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004, invocată de reclamanta A. SA - Sucursala Târgu Mureș în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Municipiul Târgu Mureș, prin primar și a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta A. SA - Sucursala Târgu Mureș în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Târgu Mureș, prin primar, având ca obiect anularea Dispozițiilor nr. 388 și 398 din 20 februarie 2012 prin care s-a respins contestația exercitată împotriva Deciziilor de impunere nr. 2704 din 29 decembrie 2011 și nr. 2709 din 30 decembrie 2011.

B. Motivele de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că a fost învestită cu cererea de anulare a Dispozițiilor nr. 388 și 389 din 20 februarie 2012 emise de pârât, prin care s-a respins contestația exercitată de reclamanta A. SA împotriva Deciziilor de impunere nr. 2704 din 29 decembrie 2011 și nr. 2709 din 30 decembrie 2011, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, pentru perioada 01 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2011, obligația de plată a impozitului pe clădiri și accesorii, pentru imobilul deținut în proprietate și situat în Târgu Mureș.

Instanța de primă jurisdicție a constatat că în deciziile de impunere prin care s-a individualizat creanța fiscală impusă reclamantei, pârâtul a menționat ca temei în drept al emiterii actelor, cu titlu general, C. fisc. și Normele metodologice de aplicare a Codului.

Singurul argument invocat de reclamantă în contestația administrativ-fiscală și reiterată în acțiune vizează nelegalitatea deciziilor de impunere determinată de nelegalitatea pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa la H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, temei care a fost avut în mod implicit în vedere de pârât la stabilirea impozitului pe clădiri. Pentru a obține înlăturarea din cauză a aplicării normelor menționate, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a dispozițiilor din pct. 62 alin. (1) lit. c) Normele metodologice, excepție care urmează a fi analizată în continuare cu prioritate.

Analizând excepția de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut că potrivit pct. 62 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma în vigoare la data emiterii deciziilor de impunere contestate, "(1) Atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, pentru clădirile executate potrivit Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările ulterioare, data dobândirii clădirii se consideră după cum urmează: (...) c) pentru clădirile ale căror lucrări de construcții nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, în condițiile legii, la data expirării acestui termen și numai pentru suprafața construită desfășurată care are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță pereți și acoperiș. Procesul-verbal de recepție se întocmește la data expirării termenului prevăzut în autorizația de construire, consemnându-se stadiul lucrărilor, precum și suprafața construită desfășurată în raport de care se stabilește impozitul pe clădiri."

Pct. 62 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004, la lit. a) - b), mai prevedea două ipoteze pentru clarificarea termenului "data dobândirii clădirii", după cum urmează: "a) pentru clădirile executate integral înainte de expirarea termenului prevăzut în autorizația de construire, data întocmirii procesului-verbal de recepție, dar nu mai târziu de 15 zile de la data terminării efective a lucrărilor; b) pentru clădirile executate integral la termenul prevăzut în autorizația de construire, data din aceasta, cu obligativitatea întocmirii procesului-verbal de recepție în termenul prevăzut de lege."

Textele citate au fost adoptate în vederea organizării executării art. 254 alin. (1) C. fisc., care, la data relevantă soluționării cauzei, prevedea că: "în cazul unei clădiri care a fost dobândită sau construită de o persoană în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de către persoana respectivă cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost dobândită sau construită".

Față de conținutul normelor redate mai sus, instanța a constatat că susținerile reclamantei, în sensul că norma de aplicare citată ar reprezenta sursa legală a stabilirii impozitului pe clădiri, încălcându-se astfel prevederile art. 139 alin. (1) - (2) din Constituția României, care statuează că impozitele pot fi stabilite numai prin lege ori ale art. 108 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora hotărârile guvernului se emit doar pentru organizarea legii, sunt nefondate.

A reținut instanța de primă jurisdicție faptul că impozitul pe clădiri, ca sarcină fiscală datorată de contribuabilul care deține în proprietate o clădire în România este stabilită prin dispozițiile art. 249 și urm. din C. fisc. Textele art. 249 - 254 C. fisc. stabilesc regimul juridic al impozitului pe clădiri, indicând faptul generator al impozitului în discuție, sfera persoanelor care datorează impozitul, modul de calcul și plata impozitului, prevederile C. fisc. reglementând în mod previzibil, în acord și cu principiul constituțional al stabilirii sarcinilor fiscale numai prin lege, toate elementele raportului juridic fiscal având ca obiect impozitul pe clădiri.

În același timp, a reținut instanța că pct. 62 alin. (1) lit. c) din Norme nu își propune stabilirea impozitului pe clădiri, ci textul a cărui nelegalitate se invocă are ca scop clarificarea noțiunii de "data dobândirii clădirii", în funcție de variatele ipoteze care se pot ivi în edificarea unei construcții în temeiul Legii nr. 50/1991. Lămurirea datei dobândirii construcției prin normele metodologice nu poate constitui o încălcarea a art. 108 alin. (2) din Constituție, executivul neintervenind în domeniul rezervat legiuitorului, din moment ce regula privind data de la care se calculează impozitul este fixat prin lege, de art. 254 alin. (1) din C. fisc., care indică limpede că impozitul pe clădire se datorează cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care clădirea a fost construită.

A reținut instanța de fond că pct. 62 alin. (1) lit. c) din Norme nu adaugă la lege, nestabilind un alt principiu privind data nașterii impozitului, ci vine să clarifice modul de aplicare a regulii de bază în situația particulară a lucrărilor de construcții care nu au fost finalizate la termenul prevăzut în autorizația de construire și pentru care nu s-a solicitat prelungirea valabilității autorizației, dar în privința cărora se poate constata că suprafața construită desfășurată are elementele structurale de bază ale unei clădiri, în speță pereți și acoperiș. Norma de aplicare a fost emisă "pentru organizarea executării legii", pentru asigurarea aplicării unitare și previzibile la nivelul tuturor organelor fiscale a obligației de plată a impozitului pe clădiri stabilită prin lege, inclusiv în elementul său legat de data de la care se calculează.

Împrejurarea că prin O.G. nr. 30/2011, normele analizate au fost încorporate în art. 254 alin. (8) din C. fisc. nu poate fi apreciată ca o dovadă a "ieșirii din nelegalitate", așa cum sugerează reclamanta, ci tocmai o confirmare a faptului că metodologia de aplicare este în consens cu intenția legiuitorului.

Față de aceste considerente, instanța a reținut că este neîntemeiată excepția de nelegalitate dedusă judecății.

Totodată, reținând că în susținerea cererii de anulare a Dispozițiilor nr. 388 și nr. 389 din 20 februarie 2012 nu au fost aduse alte motive de nelegalitate ori netemeinicie, precum și având în vedere faptul că din actele dosarului rezultă că imobilul edificat a avut, de la data la care s-a perceput impozitul, elementele structurale de bază ale unei clădiri, aspect necontestat de reclamantă, instanța a constatat neîntemeiată acțiunea reclamantei.

Prin cererea de recurs formulată recurenta a criticat hotărârea instanței de fond ca netemeinică și nelegală, solicitându-se casarea în parte a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

Recurenta a arătat că atât impozitul, cât și majorările de întârziere se întemeiază pe o prevedere nelegală, respectiv pe dispozițiile pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa H.G. nr. 44/2004, susținându-se că aceste dispoziții nu sunt prevederi legale, întrucât prin art. 139 din Constituția României se statuează că impozitele se stabilesc prin lege.

A susținut recurenta că un text cu valoare de lege a completat C. fisc. cu această ipoteză de impozitare, motiv pentru care a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor din pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa H.G. nr. 44/2004.

A invocat în susținerea recursului formulat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că în C. fisc. nu era prevăzută această ipoteză de impozitare, ceea ce semnifică faptul că impozitul și majorările de întârziere calculate retroactiv pe intervalul 01 ianuarie 2006 - 30 septembrie 2011, în temeiul pct. 62 alin. (1) lit. c) din anexa H.G. nr. 44/2004 sunt nelegale.

Recurenta a susținut că hotărârea instanței de fond este dată cu aplicarea greșită a legii, arătând că din modalitatea de redactare și sistematizare a dispozițiilor vizate ca fiind nelegale se observă că acestea au fost date în aplicarea art. 254 alin. (8) din C. fisc. și nu a dispozițiilor art. 249 din C. fisc.

Recurenta a criticat hotărârea instanței de fond și pentru considerentul că a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât normele în discuție se referă la celelalte două ipoteze de impozitare decât cea dedusă judecății, arătându-se că art. 254 alin. (1) din C. fisc. este irelevant în soluționarea cauzei.

II. Decizia instanței de recurs

Înalta Curte de Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului declarat, analizând motivele de recurs formulate în raport cu hotărârea atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, va respinge recursul ca nefondat pentru considerentele ce urmează:

Criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât interpretarea dată dispozițiilor legale aplicabile cauzei a fost realizată de instanța de primă jurisdicție în acord cu scopul dispoziției legale și în spiritul acesteia.

Astfel, problema dedusă judecății asupra căreia recurenta a adus critici se referă la nelegalitatea dispozițiilor din H.G. nr. 44/2004, și a deciziilor emise de intimată prin care a fost stabilită impunerea reclamantei pentru impozitul pe clădirea deținută.

Or, în cauza dedusă judecății decizia de impunere nr. 2704 din 29 decembrie 2011 și nr. 2709 din 30 decembrie 2011 au fost emise în baza declarației fiscale depuse de contribuabil pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

Înalta Curte reținând că în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) din Constituția României "Impozitele și taxele locale se stabilesc de consiliile locale sau județene, în limitele și în condițiile legii," și constatând că impozitul pe clădiri este o taxă stabilită prin hotărâre de consiliu local, rezultă că principala critică adusă de recurentă, în sensul că impozitele se stabilesc prin lege, așa cum prevăd dispozițiile constituționale prevăzute în art. 139 (1) nu se întemeiază și va fi respinsă de instanța de control judiciar ca nefondată.

Critica privind nelegalitatea dispozițiilor din H.G. nr. 44/2004 nu poate fi primită de Înalta Curte, întrucât dispozițiile criticate nu adaugă la lege, ci dispozițiile normative din actul vizat a cărui nelegalitate se invocă au clarificat "data dobândirii clădirii", în funcție de variatele ipoteze care se pot ivi în edificarea unei construcții, având în vedere că în temeiul dispozițiilor din C. fisc., data dobândirii clădirii este data de la care se aplică impozitul datorat.

Înalta Curte reține că dispozițiile art. 249 din C. fisc. prevăd faptul că orice persoană care are o clădire în proprietate situată în România datorează anual impozit pentru acea clădire, impozit care se datorează bugetului local al unității administrativ-teritoriale în raza căruia este amplasată clădirea. Modalitatea de calcul a acestui impozit este reglementată de dispozițiile art. 253 din C. fisc.

În conformitate cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 571/2003, Ministerul Finanțelor Publice are atribuția elaborării normelor necesare pentru aplicarea unitară a C. fisc., iar aceste norme sunt aprobate de guvern prin hotărâre. Având în vedere reglementarea domeniului ce privește plata impozitului pe clădiri au fost aprobate norme metodologice în vederea aplicării unitare a legislației pe teritoriul României, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, norme care, analizate în contextul dispozițiilor legale din C. fisc., se constată că sunt legale și nu adaugă la lege, așa cum greșit susține recurenta-reclamantă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. SA - Sucursala Târgu Mureș împotriva Sentinței nr. 49 din 29 ianuarie 2013 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 martie 2014.

Procesat de GGC - CT