ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 773/2011

Asupra recursurilor de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: Prin Sentința nr. 3657 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, invocată de petenta SC R.P. SRL în contradictoriu cu Societatea Română de Radiodifuziune și Guvernul României și instanța a constatat nelegalitatea dispozițiilor mai sus indicate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 3 iunie 2010 sub nr. 6312/3/2010 s-a înregistrat la Tribunalului București sesizarea instanței de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G.

nr. 977/2003. Excepția a fost invocată de pârâta SC R.P. SRL prin întâmpinarea depusă la 16 decembrie 2009 în dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr. 30829/299/2009, dosar care a fost declinat în favoarea Tribunalului București, instanță care prin încheierea din 11 mai 2010 a sesizat Curtea de Apel București cu soluționarea excepției de nelegalitate invocată, suspendând soluționarea fondului cauzei până la soluționarea excepției. Analizând actele și lucrările dosarului, pe fondul excepției de nelegalitate, instanța a reținut că dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 prevăd că „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune”.

Hotărârea sus-indicată emisă de pârâtul Guvernul României a fost emisă în aplicarea dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, astfel cum se prevede și în preambulul acestei hotărâri de Guvern. Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată prin O.U.G. nr. 71/2003 “persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele și subunitățile fără personalitate juridică ale acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii”. Din compararea dispozițiilor atacate cu cele ale legii în executarea căreia a fost emisă H.G.

nr. 977/2003 rezultă că s-a omis în mod nejustificat sintagma de “beneficiari ai serviciilor” atunci când se vorbește despre obligația de a achita taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, obligație aparținând persoanelor juridice. Instanța a arătat că nu se poate reține apărarea pârâtului Guvernul României, în sensul că ar fi fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 la elaborarea H.G. nr. 977/2003, cu referire la art. 3 alin. (2) din hotărâre, deoarece tocmai lipsa unor prevederi referitoare la calitatea de beneficiari ai serviciilor publice și la modalitatea în care se face diferențierea între persoanele care beneficiază de serviciul public și celelalte persoane juridice, face ca textul contestat să adauge la lege în mod nejustificat.

S-a reținut că este total eronată susținerea aceluiași pârât în sensul că prin art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 s-a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice. Pe de o parte, se observă că obligația plații este condiționată de calitatea de beneficiar al serviciilor publice respective, iar pe de altă parte, o atare interpretare ar contraveni atât dispozițiilor Legii nr. 500/2002 (art. 2 pct. 40), cât și Deciziei Curții Constituționale nr. 159/2004, care a reținut că taxa este obligatorie, potrivit art. 40 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 71/2003, “pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice”.

Necondiționarea prin art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 a plății taxei de calitatea de beneficiar încalcă așadar dispozițiile legale în aplicarea cărora a fost emisă extinzând obligația plații taxei și în privința persoanelor juridice care nu beneficiază de serviciile publice pentru care taxa a fost instituită. De altfel, instanța a constatat că pârâtul Guvernul României nici nu a precizat, față de modalitatea de încasare a taxei respective, prin factura de energie electrică, cum sunt respectate dispozițiile legale referitoare la “plata unei taxe”, în condițiile în care persoanele juridice și mai ales societățile comerciale pot avea mai multe puncte de lucru, ori sedii secundare, care nu sunt nici filiale, nici sucursale și nici agenții ori reprezentanțe, iar pentru fiecare din spațiile deținute acestea ar avea un alt contract privind plata energiei electrice.

Art. 56 din Constituția României impune ca sistemul legal de impuneri să asigure o așezare justă a sarcinilor fiscale, ori tocmai prevederea plații unei taxe fără a beneficia în schimb de servicii, reprezintă o încălcare a prevederilor sus-indicate. Existența dreptului la informație nu poate duce la concluzia că toate persoanele au obligația să contribuie la cheltuielile serviciilor publice de radio și televiziune. Un drept nu poate fi transformat în obligație, deoarece fiecare cetățean și persoană este liberă să își exercite sau nu anumite drepturi și să-și aleagă modul în care își exercită anumite drepturi. Nu se poate confunda dreptul la informație, care poate fi exercitat inclusiv prin modalitățile prevăzute de Legea nr. 544/2001, cu obligația de plată a unei taxe pentru un serviciu de care poți sau nu să beneficiezi în funcție de propria alegere.

Instanța a constatat că nu se poate reține nici susținerea pârâtului că au fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000, deoarece potrivit art. 4 alin. (3) din această lege, actele normative date în executarea legilor, a ordonanțelor “se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă”. Instanța a constatat că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 extinde în mod nejustificat aplicarea prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și la persoanele juridice care nu sunt beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenienta Societatea Română de Radiodifuziune, susținând că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive: - instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care stabilesc obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice în calitate de beneficiari ai acestor servicii, ignorând faptul că prin aceste dispoziții legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio; - au fost interpretate greșit, de asemenea, considerentele Deciziei nr. 159/2004 pronunțată de Curtea Constituțională, decizie care nu reține încălcarea prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituție și constată că „această taxă este instituită prin lege, iar Guvernul stabilește doar cuantumul ei, precum și scutiri de plată”, fără a se face referire la calitatea de beneficiari al serviciului din partea plătitorilor de taxă ; - în temeiul Tratatului CE statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește organizarea și funcționarea serviciului public de radiodifuziune, astfel cum rezultă inclusiv din Protocolul de la Amsterdam,

statele membre optând pentru metode diferite de finanțare - impozite generale sau taxe de licență plătibile de către deținătorii de televiziune. În drept recurentele și-au încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente: Astfel, art. 40(3) din Legea nr. 41/1994 folosește termenul de „beneficiari” înțelegând prin aceasta persoane juridice care folosesc în mod concret și efectiv serviciul pentru care se solicită respectiva taxă. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca taxa să fie achitată indiferent dacă aceștia utilizează sau nu respectivul serviciu, nu ar mai fi folosit acest termen, care presupune în mod neechivoc un beneficiu.

În acest sens, relevante sunt și dispozițiile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 care definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituție publică - sau un serviciu public". Referitor la deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de către recurentul-pârât și recurentul-intervenient, interpretarea acestora este făcută în mod eronat de către recurenți, cele statuate în aceste decizii nefiind în sensul anulării sintagmei "beneficiari" din conținutul art. 40(3) din Legea nr. 41/1994. Astfel, prin Decizia nr. 159 din 30 martie 2004 s-a respins excepția de neconstituționalitate a art. 40(3) din Legea nr. 41/1994, tocmai pentru că acest articol îi viza doar pe cei care beneficiază de serviciile respective.

Critica adusă de petent constă în faptul că acest articol nu ar fi avut în vedere și situația celor care nu au receptoare radio și deci, nu beneficiază de serviciul pentru care se solicită plata. Curtea a respins această cerere, precizând că "obligația prevăzută de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalități, de serviciile publice respective". Referitor la invocarea Protocolului de la Amsterdam în ceea ce privește finanțarea serviciului public de televiziune, acest text este neconcludent, deoarece cuprinde prevederi de principiu privind reglementările legislative, iar în speță se pune problema conformității hotărârii de guvern cu legea în baza căreia a fost emisă.

Pentru considerentele menționate, Înalta Curte apreciază că sentința instanței de fond este legală și temeinică, într-o problemă de drept identică pronunțându-se, în același sens, Decizia nr. 317 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. În baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile formulate de Societatea Română de Radiodifuziune și Guvernul României împotriva Sentinței nr. 3657 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 februarie 2011.