ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 773/2011

Asupra recursurilor

de față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin Sentința nr. 3657 din 29 septembrie 2010

a Curții de Apel București a fost admisă excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003, invocată de petenta SC

R.P. SRL în contradictoriu cu Societatea Română de Radiodifuziune și Guvernul

României și instanța a constatat nelegalitatea dispozițiilor mai sus indicate.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că la data de 3 iunie 2010 sub nr.

6312/3/2010 s-a înregistrat la Tribunalului București sesizarea instanței de

contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a

prevederilor art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003.

Excepția a fost

invocată de pârâta SC R.P. SRL prin întâmpinarea depusă la 16 decembrie 2009 în

dosarul Judecătoriei Sectorului 1 București nr. 30829/299/2009, dosar care a

fost declinat în favoarea Tribunalului București, instanță care prin încheierea

din 11 mai 2010 a sesizat Curtea de Apel București cu soluționarea excepției de

nelegalitate invocată, suspendând soluționarea fondului cauzei până la

soluționarea excepției.

Analizând actele și

lucrările dosarului, pe fondul excepției de nelegalitate, instanța a reținut că

dispozițiile art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 prevăd că „Persoanele

juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și

sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și

sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine,

au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de

radiodifuziune”.

Hotărârea

sus-indicată emisă de pârâtul Guvernul României a fost emisă în aplicarea

dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, astfel cum se prevede și în

preambulul acestei hotărâri de Guvern.

Potrivit

dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 modificată prin O.U.G.

nr. 71/2003 “persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele,

sucursalele și subunitățile fără personalitate juridică ale acestora, precum și

reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine au obligația să

plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru

serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor

servicii”.

Din compararea

dispozițiilor atacate cu cele ale legii în executarea căreia a fost emisă H.G.

nr. 977/2003 rezultă că s-a omis în mod nejustificat sintagma de “beneficiari

ai serviciilor” atunci când se vorbește despre obligația de a achita taxa

lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, obligație aparținând

persoanelor juridice.

Instanța a arătat că

nu se poate reține apărarea pârâtului Guvernul României, în sensul că ar fi

fost respectate dispozițiile Legii nr. 24/2000 la elaborarea H.G. nr. 977/2003,

cu referire la art. 3 alin. (2) din hotărâre, deoarece tocmai lipsa unor

prevederi referitoare la calitatea de beneficiari ai serviciilor publice și la

modalitatea în care se face diferențierea între persoanele care beneficiază de

serviciul public și celelalte persoane juridice, face ca textul contestat să adauge

la lege în mod nejustificat.

S-a reținut că este

total eronată susținerea aceluiași pârât în sensul că prin art. 40 alin. (3)

din Legea nr. 41/1994 s-a instituit o prezumție absolută cu privire la

calitatea de beneficiar a tuturor persoanelor juridice.

Pe de o parte, se

observă că obligația plații este condiționată de calitatea de beneficiar al

serviciilor publice respective, iar pe de altă parte, o atare interpretare ar

contraveni atât dispozițiilor Legii nr. 500/2002 (art. 2 pct. 40), cât și

Deciziei Curții Constituționale nr. 159/2004, care a reținut că taxa este

obligatorie, potrivit art. 40 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr.

71/2003, “pentru toți beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau

persoane juridice”.

Necondiționarea prin

art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 a plății taxei de calitatea de

beneficiar încalcă așadar dispozițiile legale în aplicarea cărora a fost emisă

extinzând obligația plații taxei și în privința persoanelor juridice care nu

beneficiază de serviciile publice pentru care taxa a fost instituită.

De altfel, instanța a

constatat că pârâtul Guvernul României nici nu a precizat, față de modalitatea

de încasare a taxei respective, prin factura de energie electrică, cum sunt

respectate dispozițiile legale referitoare la “plata unei taxe”, în condițiile

în care persoanele juridice și mai ales societățile comerciale pot avea mai

multe puncte de lucru, ori sedii secundare, care nu sunt nici filiale, nici

sucursale și nici agenții ori reprezentanțe, iar pentru fiecare din spațiile

deținute acestea ar avea un alt contract privind plata energiei electrice.

Art. 56 din

Constituția României impune ca sistemul legal de impuneri să asigure o așezare

justă a sarcinilor fiscale, ori tocmai prevederea plații unei taxe fără a

beneficia în schimb de servicii, reprezintă o încălcare a prevederilor

sus-indicate.

Existența dreptului

la informație nu poate duce la concluzia că toate persoanele au obligația să

contribuie la cheltuielile serviciilor publice de radio și televiziune.

Un drept nu poate fi

transformat în obligație, deoarece fiecare cetățean și persoană este liberă să

își exercite sau nu anumite drepturi și să-și aleagă modul în care își exercită

anumite drepturi.

Nu se poate confunda

dreptul la informație, care poate fi exercitat inclusiv prin modalitățile

prevăzute de Legea nr. 544/2001, cu obligația de plată a unei taxe pentru un

serviciu de care poți sau nu să beneficiezi în funcție de propria alegere.

Instanța a constatat

că nu se poate reține nici susținerea pârâtului că au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 24/2000, deoarece potrivit art. 4 alin. (3) din această

lege, actele normative date în executarea legilor, a ordonanțelor “se emit în

limitele și potrivit normelor care le ordonă”.

Instanța a constatat

că art. 3 alin. (2) din H.G. nr. 977/2003 extinde în mod nejustificat aplicarea

prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și la persoanele juridice

care nu sunt beneficiari ai serviciilor publice de radiodifuziune.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs pârâtul Guvernul României și intervenienta

Societatea Română de Radiodifuziune, susținând că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

- instanța de fond a

interpretat greșit prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 care

stabilesc obligativitatea plății taxei radio în sarcina persoanelor juridice în

calitate de beneficiari ai acestor servicii, ignorând faptul că prin aceste

dispoziții legiuitorul a instituit o prezumție absolută cu privire la calitatea

de beneficiar a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau

nu receptoare radio;

- au fost

interpretate greșit, de asemenea, considerentele Deciziei nr. 159/2004

pronunțată de Curtea Constituțională, decizie care nu reține încălcarea

prevederilor art. 108 alin. (2) din Constituție și constată că „această taxă

este instituită prin lege, iar Guvernul stabilește doar cuantumul ei, precum și

scutiri de plată”, fără a se face referire la calitatea de beneficiari al

serviciului din partea plătitorilor de taxă ;

- în temeiul

Tratatului CE statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea

ce privește organizarea și funcționarea serviciului public de radiodifuziune,

astfel cum rezultă inclusiv din Protocolul de la Amsterdam, statele membre optând

pentru metode diferite de finanțare - impozite generale sau taxe de licență

plătibile de către deținătorii de televiziune.

În drept recurentele

și-au încadrat motivele de recurs în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs invocate, Înalta

Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Astfel, art. 40(3)

din Legea nr. 41/1994 folosește termenul de „beneficiari” înțelegând prin

aceasta persoane juridice care folosesc în mod concret și efectiv serviciul

pentru care se solicită respectiva taxă.

Dacă intenția

legiuitorului ar fi fost ca taxa să fie achitată indiferent dacă aceștia

utilizează sau nu respectivul serviciu, nu ar mai fi folosit acest termen, care

presupune în mod neechivoc un beneficiu.

În acest sens,

relevante sunt și dispozițiile art. 2 pct. 40 din Legea nr. 500/2002 care

definește "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică sau

juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent

economic, o instituție publică - sau un serviciu public".

Referitor la

deciziile Curții Constituționale invocate în apărare de către recurentul-pârât

și recurentul-intervenient, interpretarea acestora este făcută în mod eronat de

către recurenți, cele statuate în aceste decizii nefiind în sensul anulării

sintagmei "beneficiari" din conținutul art. 40(3) din Legea nr.

41/1994.

Astfel, prin Decizia

nr. 159 din 30 martie 2004 s-a respins excepția de neconstituționalitate a art.

40(3) din Legea nr. 41/1994, tocmai pentru că acest articol îi viza doar pe cei

care beneficiază de serviciile respective. Critica adusă de petent constă în

faptul că acest articol nu ar fi avut în vedere și situația celor care nu au

receptoare radio și deci, nu beneficiază de serviciul pentru care se solicită

plata. Curtea a respins această cerere, precizând că "obligația prevăzută

de lege este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite

modalități, de serviciile publice respective".

Referitor la

invocarea Protocolului de la Amsterdam în ceea ce privește finanțarea

serviciului public de televiziune, acest text este neconcludent, deoarece

cuprinde prevederi de principiu privind reglementările legislative, iar în

speță se pune problema conformității hotărârii de guvern cu legea în baza

căreia a fost emisă.

Pentru considerentele

menționate, Înalta Curte apreciază că sentința instanței de fond este legală și

temeinică, într-o problemă de drept identică pronunțându-se, în același sens, Decizia

nr. 317 din 21 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de

contencios administrativ și fiscal.

În baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

formulate de Societatea Română de Radiodifuziune și Guvernul României împotriva

Sentinței nr. 3657 din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 februarie 2011.