ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4803/2011

Asupra recursurilor de față: Din analiza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul acțiunii și hotărârea primei instanțe. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, la data de 12 ianuarie 2010, reclamanta Societatea agricolă „S.” Satu-Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, scutirea de la plata taxei TV de la data de 1 ianuarie 2010. În motivarea acțiunii, reclamata a arătat că s-a adresat pârâtei cu o cerere prin care a solicitat încetarea încasării acestei taxe declarată abuzivă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile din 9 aprilie 2009, publicate în M. Of. din 14 octombrie 2009. Întrucât la petiția sa din 29 octombrie 2009 nu a primit nici un răspuns, a considerat reclamanta că răspunsul este negativ, motiv pentru care a formulat prezenta cerere, în temeiul Legii nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 168/CA din 10 martie 2010, Tribunalul Satu-Mare a admis excepția de necompetență materială a tribunalului invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Curții de Apel Oradea. La termenul de judecată din 6 octombrie 2010, instanța din oficiu a pus în discuția părților excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 în raport cu dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și a dispus citarea în cauză, în calitate de pârât a Guvernului României. Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii în baza hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție din 9 aprilie 2009, care anulează temeiul legal de încasare a taxei Radio-TV conform H.G.

nr. 977/2003 și H.G.nr. 978/2003. Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta Societatea Română de Televiziune a solicitat respingerea acțiunii reclamantei. În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că, și în condițiile în care art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 a fost anulat prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, textul alin. (2) al art. 3 a rămas în vigoare, acesta fiind în continuare temeiul plății de către persoanele juridice a unei taxe pentru serviciul public de televiziune. Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 339 din 15 decembrie 2010 a constatat că a rămas fără obiect excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 978/2003 și a admis acțiunea reclamantei Societatea agricolă „S.” Satu-Mare, în contradictoriu cu pârâții Societatea Națională de Televiziune și Guvernul României, cu consecința scutirii reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010. Pentru a hotărî astfel prima instanță a constatat că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 au fost anulate prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 691/14.10.2009, situație în care nu mai are obiect excepția de nelegalitate a acestor prevederi. Pe fondul cauzei Curtea a reținut că reclamantei i s-a perceput taxa pentru serviciul public de televiziune, în temeiul art. 3 alin. (1) din H.G.

nr. 978/2003 și ca urmare a anulării acestor prevederi, prin decizia nr. 2102/2009, nu mai exista temei juridic pentru perceperea taxei TV de la microîntreprinderi. A statuat Curtea că în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004 „hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în M. Of. al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare”. Prin urmare, după publicarea în M. Of.

a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, taxa TV a fost în mod nelegal percepută de la reclamantă. 2. Recursul exercitat în cauză. Împotriva aceseti hotărâri au declarat recurs atât Guvernul României, cât și Societatea Română de Televiziune, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurenții au susținut, în esență, că instanța de fond, în motivarea soluției date, a reținut în mod corect că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. 978/2003 au fost anulate în mod irevocabil prin decizia nr. 2102/2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără însă, să motiveze considerentele pentru care a dispus în același timp „scutirea” reclamantei de plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu 1 ianuarie 2010. S-a precizat că legiuitorul a instituit obligativitatea plății taxei TV de către persoanele juridice, condiționând-o de calitatea de beneficiar al serviciului public de televiziune, calitate care se prezumă.

Totodată, recurenții au invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2004 și nr. 159/2004 prin care au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/2004. În fine recurenții au arătat că ceea ce deosebește reglementarea obligației de plata a persoanelor fizice față de aceeași obligație de plata a persoanelor juridice, este modalitatea de răsturnare a prezumpției legale instituită de Legea nr. 41/1994 cu privire la calitatea de beneficiari ai serviciului public de televiziune. Astfel: pentru persoanele fizice, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 41/1994 a prevăzut că prezumția legală de mai sus poate fi răsturnată printr-o simplă declarație pe proprie răspundere, în situația în care acestea nu ar deține receptoare TV, iar pentru persoanele juridice lipsa calității de beneficiar a serviciului public de televiziune putând fi răsturnat prin orice mijloc de probă.

Or, prin sentința civila pronunțată de instanța de fond, nu s-a administrat nicio proba de către reclamantă în dovedirea susținerii acesteia că nu ar fi beneficiară a serviciului public de televiziune. Recurentul pârât Guvernul României a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe fondul cauzei și că în mod greșit prima instanță s-a pronunțat în contradictoriu și cu această autoritate. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, analizând actele și lucrările dosarului constată următoarele: Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Agricolă „S.” Satu-Mare a solicitat scutirea de la plata taxei TV începând cu data de 14 octombrie 2009, pe considerentul că prin deciziile nr. 2102 și nr. 2103 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, această taxă ar fi fost declarată abuzivă.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 339 din 15 decembrie 2010 a constatat ca rămasă fără obiect excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, invocată din oficiu de către instanță și a admis acțiunea reclamantei cu consecința scutirii acesteia de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010. Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat în mod corect pricina în ceea ce privește excepția nelegalității art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003. Astfel, prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal și publicată în M. Of.

nr. 691/14.10.2009, au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003. Așa fiind, excepția invocată a rămas fără obiect. În ceea ce privește fondul cauzei, Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat cererea formulată de reclamanta Societatea Agricolă „S.” Satu-Mare, privind scutirea de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune, cu încălcarea normelor de competență materială prevăzute de lege. Potrivit art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune. Prin art. 5 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se prevede că această taxă se încasează de la plătitori prin SC D.F.E.E.E.

SA, prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice. În alin. (2) al aceluiași art. din H.G. nr. 977/2003, se prevede că persoanele juridice care își asigură pe cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice, vor plăti taxa direct Societății Române de Radiodifuziune. Astfel, atât timp cât societatea comercială achită taxa datorată pentru serviciul public de radiodifuziune pe baza contractului de furnizare a energiei electrice încheiat cu societatea comercială de furnizare a energiei electrice, rezultă că izvorul obligației îl constituie contractul încheiat între două societăți comerciale, ca persoane juridice de drept privat, dintre care una acționează în calitate de mandatar al Societății Române de Radiodifuziune.

În consecință, rezultă că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu face parte din categoria impozitelor, taxelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, în sensul prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a atrage competența specială a instanțelor de contencios administrativ. Astfel fiind, competența de soluționare a acțiunii aparține instanței de drept comun, determinată în raport cu valoarea pretențiilor deduse judecății, conform prevederilor art. 1 pct. 1 și ale art. 2 pct. 1 C. proc. civ. Sub aspectul stabilirii instanței competente material nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanta, Societatea Română de Radiodifuziune, este autorizată să presteze un serviciu public, de interes național, atâta timp cât taxa radio se face venit la bugetul societății reclamante, iar recuperarea sumelor datorate se efectuează în baza unor prevederi contractuale.

Așa fiind, Înalta Curte va admite recursurile declarate și va modifica hotărârea atacată în sensul că va trimite capătul de cerere referitor la scutirea reclamantului de plata taxei pentru serviciul public de televiziune, spre competentă soluționare, Judecătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

D E C I D E Admite recursurile declarate de Societatea Română de Televiziune și de Guvernul României împotriva sentinței nr. 339 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Modifică sentința atacată, în sensul că trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Satu-Mare pentru capătul 2 de cerere, referitor la scutirea reclamantei de la plata taxei pentru serviciul public de televiziune. Menține restul dispozițiilor sentinței. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2011.