ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4803/2011

Asupra recursurilor

de față:

Din analiza actelor

și lucrărilor dosarului constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

și hotărârea primei instanțe.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, la data de 12 ianuarie 2010,

reclamanta Societatea agricolă „S.” Satu-Mare a solicitat, în contradictoriu cu

pârâta Societatea Română de Televiziune, scutirea de la plata taxei TV de la

data de 1 ianuarie 2010.

În motivarea acțiunii,

reclamata a arătat că s-a adresat pârâtei cu o cerere prin care a solicitat încetarea

încasării acestei taxe declarată abuzivă de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin deciziile din 9 aprilie 2009, publicate în M. Of. din 14 octombrie 2009.

Întrucât la petiția sa

din 29 octombrie 2009 nu a primit nici un răspuns, a considerat reclamanta că răspunsul

este negativ, motiv pentru care a formulat prezenta cerere, în temeiul Legii

nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 168/CA

din 10 martie 2010, Tribunalul Satu-Mare a admis excepția de necompetență materială

a tribunalului invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei,

în favoarea Curții de Apel Oradea.

La termenul de judecată

din 6 octombrie 2010, instanța din oficiu a pus în discuția părților excepția de

nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 în raport cu

dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 și a dispus citarea în cauză,

în calitate de pârât a Guvernului României.

Prin concluziile scrise

depuse la dosar, reclamanta a solicitat admiterea acțiunii în baza hotărârii Înaltei

Curți de Casație și Justiție din 9 aprilie 2009, care anulează temeiul legal de

încasare a taxei Radio-TV conform H.G. nr. 977/2003 și H.G.nr. 978/2003.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, pârâta Societatea Română de Televiziune a solicitat respingerea acțiunii

reclamantei.

În motivarea întâmpinării,

pârâta a arătat că, și în condițiile în care art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003

a fost anulat prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, textul alin. (2) al art. 3 a rămas în vigoare, acesta fiind în continuare

temeiul plății de către persoanele juridice a unei taxe pentru serviciul public

de televiziune.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 339

din 15 decembrie 2010 a constatat că a rămas fără obiect excepția de nelegalitate

a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 și a admis acțiunea reclamantei

Societatea agricolă „S.” Satu-Mare, în contradictoriu cu pârâții Societatea Națională

de Televiziune și Guvernul României, cu consecința scutirii reclamantei de la plata

taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a constatat că dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003

au fost anulate prin decizia nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 691/14.10.2009, situație în care

nu mai are obiect excepția de nelegalitate a acestor prevederi.

Pe fondul cauzei Curtea

a reținut că reclamantei i s-a perceput taxa pentru serviciul public de televiziune,

în temeiul art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003 și ca urmare a anulării acestor

prevederi, prin decizia nr. 2102/2009, nu mai exista temei juridic pentru perceperea

taxei TV de la microîntreprinderi.

A statuat Curtea că în

conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 554/2004 „hotărârile judecătorești

definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ

cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în M.

Of. al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor

ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare”.

Prin urmare, după publicarea

în M. Of. a deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, taxa TV

a fost în mod nelegal percepută de la reclamantă.

în cauză.

Împotriva aceseti hotărâri

au declarat recurs atât Guvernul României, cât și Societatea Română de Televiziune,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenții au susținut,

în esență, că instanța de fond, în motivarea soluției date, a reținut în mod corect

că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. 978/2003 au fost anulate în mod irevocabil

prin decizia nr. 2102/2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără

însă, să motiveze considerentele pentru care a dispus în același timp „scutirea”

reclamantei de plata taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu 1

ianuarie 2010.

S-a precizat că legiuitorul

a instituit obligativitatea plății taxei TV de către persoanele juridice, condiționând-o

de calitatea de beneficiar al serviciului public de televiziune, calitate care se

prezumă.

Totodată, recurenții au

invocat Deciziile Curții Constituționale nr. 297/2004 și nr. 159/2004 prin care

au fost respinse excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 din

Legea nr. 41/2004.

În fine recurenții au

arătat că ceea ce

deosebește

reglementarea obligației de plata a persoanelor fizice față de aceeași obligație

de plata a persoanelor juridice, este modalitatea de răsturnare a prezumpției legale

instituită de Legea nr. 41/1994 cu privire la calitatea de beneficiari ai serviciului

public de televiziune. Astfel: pentru persoanele fizice, art. 40 alin. (2) din Legea

nr. 41/1994 a prevăzut că prezumția legală de mai sus poate fi răsturnată printr-o

simplă declarație pe proprie răspundere, în situația în care acestea nu ar deține

receptoare TV, iar pentru persoanele juridice lipsa calității de beneficiar a serviciului

public de televiziune putând fi răsturnat prin orice mijloc de probă.

Or, prin sentința civila

pronunțată de instanța de fond, nu s-a administrat nicio proba de către reclamantă

în dovedirea susținerii acesteia că nu ar fi beneficiară a serviciului public de

televiziune.

Recurentul pârât Guvernul

României a mai arătat că nu are calitate procesuală pasivă pe fondul cauzei și că

în mod greșit prima instanță s-a pronunțat în contradictoriu și cu această autoritate.

II. Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, analizând actele și lucrările

dosarului constată următoarele:

Prin acțiunea formulată

pe calea contenciosului administrativ și fiscal, reclamanta Societatea Agricolă

„S.” Satu-Mare a solicitat scutirea de la plata taxei TV începând cu data de 14

octombrie 2009, pe considerentul că prin deciziile nr. 2102 și nr. 2103 pronunțate

de Înalta Curte de Casație și Justiție, această taxă ar fi fost declarată abuzivă.

Curtea de Apel Oradea,

secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 339

din 15 decembrie 2010 a constatat ca rămasă fără obiect excepția de nelegalitate

a prevederilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003, invocată din oficiu de către

instanță și a admis acțiunea reclamantei cu consecința scutirii acesteia de la plata

taxei pentru serviciul public de televiziune, începând cu data de 1 ianuarie 2010.

Înalta Curte constată

că prima instanță a soluționat în mod corect pricina în ceea ce privește excepția

nelegalității art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.

Astfel, prin decizia

nr. 2102 din 9 aprilie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal și publicată în M. Of. nr. 691/14.10.2009,

au fost anulate prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 978/2003.

Așa fiind, excepția invocată

a rămas fără obiect.

În ceea ce privește fondul

cauzei, Înalta Curte constată că prima instanță a soluționat cererea formulată de

reclamanta Societatea Agricolă „S.” Satu-Mare, privind scutirea de la plata taxei

pentru serviciul public de televiziune, cu încălcarea normelor de competență materială

prevăzute de lege.

Potrivit art. 40

alin. (3) din Legea nr. 41/1994, persoanele juridice cu sediul în România au obligația

să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune.

Prin art. 5 alin. (1)

din H.G. nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, se

prevede că această taxă se încasează de la plătitori prin SC D.F.E.E.E. SA, prin

filialele sale, în baza unui contract de mandat, odată cu plata energiei electrice.

În alin. (2) al aceluiași

art. din H.G. nr. 977/2003, se prevede că persoanele juridice care își asigură pe

cont propriu energia electrică și nu au contract de furnizare a energiei electrice,

vor plăti taxa direct Societății Române de Radiodifuziune.

Astfel, atât timp cât

societatea comercială achită taxa datorată pentru serviciul public de radiodifuziune

pe baza contractului de furnizare a energiei electrice încheiat cu societatea comercială

de furnizare a energiei electrice, rezultă că izvorul obligației îl constituie contractul

încheiat între două societăți comerciale, ca persoane juridice de drept privat,

dintre care una acționează în calitate de mandatar al Societății Române de Radiodifuziune.

În consecință, rezultă

că taxa pentru serviciul public de radiodifuziune nu face parte din categoria impozitelor,

taxelor și contribuțiilor datorate bugetului de stat sau bugetelor locale, în sensul

prevederilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, pentru a atrage competența

specială a instanțelor de contencios administrativ.

Astfel fiind, competența

de soluționare a acțiunii aparține instanței de drept comun, determinată în raport

cu valoarea pretențiilor deduse judecății, conform prevederilor art. 1 pct. 1 și

ale art. 2 pct. 1 C. proc. civ.

Sub aspectul stabilirii

instanței competente material nu prezintă relevanță împrejurarea că reclamanta,

Societatea Română de Radiodifuziune, este autorizată să presteze un serviciu public,

de interes național, atâta timp cât taxa radio se face venit la bugetul societății

reclamante, iar recuperarea sumelor datorate se efectuează în baza unor prevederi

contractuale.

Așa fiind, Înalta Curte

va admite recursurile declarate și va modifica hotărârea atacată în sensul că va

trimite capătul de cerere referitor la scutirea reclamantului de plata taxei pentru

serviciul public de televiziune, spre competentă soluționare, Judecătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de Societatea Română de Televiziune și de Guvernul României împotriva sentinței

nr. 339 din 15 decembrie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Modifică sentința atacată,

în sensul că trimite cauza spre competentă soluționare Judecătoriei Satu-Mare pentru

capătul 2 de cerere, referitor la scutirea reclamantei de la plata taxei pentru

serviciul public de televiziune.

Menține restul dispozițiilor

sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 octombrie 2011.