Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din şedinţa publică de la data de 21 septembrie 2016, în Dosarul nr. 1.217/111/2015 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: dacă în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare – forma iniţială a reglementării – este inclus numai personalul contractual ori sunt incluşi şi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special, şi dacă noţiunea de „funcţionar public” la care face referire art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, include şi funcţionarii publici cu statut special.

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne – Biroul teritorial Bihor, în reprezentarea membrilor săi, funcţionari publici cu statut special, i-a chemat în judecată pe pârâţii Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Bihor, Ministerul Afacerilor Interne, Inspectoratul General al Poliţiei Române, Instituţia Prefectului Judeţului Bihor, Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor şi Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu” Oradea, solicitând obligarea pârâţilor să calculeze şi să achite drepturile reprezentând tichete/vouchere de vacanţă, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009), respectiv „contravaloarea a 6 salarii de bază minime brute pe ţară garantate în plată pentru un salariat, cu începere de la data intrării în vigoare a actului normativ până în prezent”.

În drept, cererea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi ale Legii nr. 94/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea tichetelor de vacanţă.

Pârâţii au solicitat, în esenţă, respingerea acţiunii, invocând faptul că aceste drepturi prevăzute în forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 se cuvin numai personalului contractual, iar după modificările aduse prin Legea nr. 173/2015 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 8/2014 pentru modificarea unor termene prevăzute în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă (Legea nr. 173/2015), textul modificat nu include printre destinatarii săi şi funcţionarii publici cu statut special.

Prin Sentinţa nr. 2.592/CA/2015 din 19 noiembrie 2015, Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca prescrise pretenţiile aferente perioadei de timp anterioare datei de 8 aprilie 2012 şi ca nefondate restul pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

În pronunţarea soluţiei, instanţa de fond a reţinut că sunt prescrise pretenţiile reclamanţilor referitoare la sume de bani aferente perioadei de timp anterioare datei de 8 aprilie 2012, dată care marchează intervalul de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, în raport cu prevederile legale care reglementează instituţia prescripţiei extinctive şi termenul general de prescripţie de 3 ani.

Pretenţiile reclamanţilor aferente perioadei 8 aprilie 2012-8 aprilie 2015 (data introducerii acţiunii) au fost respinse ca nefondate, faţă de faptul că prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu sunt aplicabile reclamanţilor, care au calitatea de funcţionari publici, ci sunt aplicabile doar personalului contractual.

Tribunalul a arătat că dreptul funcţionarilor publici la acordarea voucherelor de vacanţă a fost reglementat doar în urma modificării legislative aduse prin art. I pct. 2 din Legea nr. 173/2015, însă această modificare a intrat în vigoare abia la data de 4 iulie 2015, ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv datei de 8 aprilie 2015. În speţă, reclamanţii sunt funcţionari publici şi au solicitat acordarea drepturilor privind tichete/vouchere de vacanţă de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, adică pentru o perioadă în care prevederile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 nu le erau aplicabile, fiind aplicabile doar personalului contractual.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă au declarat recurs atât reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne – Biroul teritorial Bihor, cât şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, fiind formulat şi recurs incident de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu” Oradea.

Prin Încheierea de sesizare din data de 21 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.217/111/2015, Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

Recurentul-reclamant a apreciat că cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă este admisibilă şi soluţionarea litigiului depinde de hotărârea prealabilă ce se va pronunţa în privinţa problemelor de drept semnalate.

Prin punctul de vedere formulat, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece chestiunile de drept a căror dezlegare se solicită nu au influenţă hotărâtoare asupra modului de soluţionare a acţiunii principale, întrucât textele de lege invocate nu sunt esenţiale pentru dezlegarea cauzei.

Celelalte părţi nu şi-au exprimat punctele de vedere.

După comunicarea celor două rapoarte întocmite în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate puncte de vedere de către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne şi intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române.

Prin punctul de vedere înregistrat la data de 16 februarie 2017 recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a arătat că poliţiştilor – funcţionari publici cu statut special nu le este recunoscut dreptul la acordarea voucherelor de vacanţă.

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei Române, prin punctul de vedere depus la data de 15 februarie 2016, a solicitat respingerea sesizării ca fiind inadmisibilă, arătând că, în speţă, normele legale privind acordarea voucherelor de vacanţă nu suportă interpretări diferite, aşa cum rezultă şi din practica judiciară de la nivelul instanţelor naţionale, iar chestiunea invocată nu este una nouă, situaţia neacordării voucherelor de vacanţă subzistând încă din anul 2009.

Completul de judecată al Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sesizat cu soluţionarea recursului a opinat că se impune o interpretare extensivă a textului de lege, în sensul că în sfera destinatarilor drepturilor reglementate de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sunt incluşi şi funcţionarii publici (respectiv funcţionarii publici cu statut special), raţiunea acordării tichetelor/voucherelor de vacanţă fiind aceea a recuperării şi întreţinerii capacităţii de muncă a salariaţilor, remediu pe care legiuitorul, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, îl asigură tuturor angajaţilor, fiind irelevant dacă aceştia prestează activitate în temeiul unui contract individual de muncă sau în baza unui raport de serviciu.

Cât priveşte cuprinsul noţiunii de funcţionar public, în accepţiunea art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 173/2015, este evident că, în absenţa unei distincţii din partea legiuitorului, aceasta include şi funcţionarul public cu statut special, fiind incidentă regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, respectiv unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat care este practica judiciară cu privire la chestiunile de drept în discuţie şi au transmis hotărâri judecătoreşti relevante.

Curtea de Apel Bucureşti a arătat, cu privire la prima chestiune supusă analizei, că în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 este inclus numai personalul contractual, nu şi funcţionarii publici (inclusiv cei cu statut special). Noţiunea de funcţionar public, la care se face referire în cea de-a doua chestiune de drept, include şi funcţionarii publici cu statut special. S-au anexat următoarele hotărâri relevante, rămase definitive:

Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că practica judiciară la nivelul Tribunalului Mureş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal este în sensul că, în categoria destinatarilor drepturilor prevăzute de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – în forma iniţială a acestei reglementări, nu sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special, menţionându-se că sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), ce reglementează statutul funcţionarului public, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din acest act normativ, raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii. Aşadar, s-a reţinut că funcţionarii publici, inclusiv cei cu statut special, îşi desfăşoară activitatea în baza unui act administrativ de numire în funcţia publică, şi nu în temeiul unui contract individual de muncă. S-a avut în vedere că, deşi prin modificările aduse de Legea nr. 173/2015, categoria funcţionarilor publici, din care fac parte şi reclamanţii care au calitatea de funcţionari publici cu statut special a fost inclusă expres în categoriile de persoane care pot beneficia de tichete de vacanţă, punerea în aplicare a acestui drept salarial nu s-a realizat, întrucât pentru perioada 2012-2015 nu au fost prevăzute fonduri în acest sens potrivit unor dispoziţii legale exprese.

Curtea de Apel Piteşti a comunicat că practica judiciară la nivelul instanţelor judecătoreşti din circumscripţia sa teritorială este în sensul respingerii cererilor de acordare a tichetelor de vacanţă, iar pentru a ilustra orientarea jurisprudenţială indicată au fost înaintate următoarele hotărâri judecătoreşti:

Curtea de Apel Galaţi a comunicat că opinia unanimă a judecătorilor Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Galaţi este în sensul că în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – forma iniţială a reglementării – nu sunt incluşi funcţionarii publici, respectiv funcţionarii publici cu statut special, ci numai personalul contractual, angajat cu contract individual de muncă. Astfel, acţiunile având ca obiect acordarea voucherelor de vacanţă prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, formulate de funcţionarii publici au fost respinse, instanţele reţinând că tichetele de vacanţă se acordă, potrivit dispoziţiilor legale, numai dacă există un contract individual de muncă, iar angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de vacanţă. Cum funcţionarii publici nu sunt încadraţi pe bază de contract individual de muncă, ci sunt numiţi prin act administrativ al conducătorului instituţiei publice, nu intră în sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009. Instanţele au mai reţinut că, pentru anii 2014 şi 2015, deşi modificările legislative au prevăzut că voucherele de vacanţă se acordă şi funcţionarilor publici încadraţi în instituţiile publice definite conform Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi în instituţiile publice locale definite conform Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi subordonare, inclusiv cele care se finanţează integral din venituri proprii, acordarea însă a acestor drepturi se face în limitele sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetele de stat sau, după caz, în bugetele locale. Or, în perioada 2012-2015 au fost emise o serie de acte normative în ceea ce priveşte reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar care au prevăzut expres neincluderea în bugetele instituţiilor publice centrale, ale oricăror autorităţi publice a sumelor de bani necesare pentru acordarea tichetelor cadou, tichetelor de vacanţă personalului din cadrul acestora.

Curtea de Apel Iaşi a identificat ca practică judiciară Sentinţa nr. 409 din 23 noiembrie 2015 pronunţată de Tribunalul Vaslui – Secţia civilă în Dosarul nr. 1.379/89/2015, rămasă definitivă prin Decizia nr. 514 din 16 mai 2016 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi Sentinţa nr. 358 din 21 aprilie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 8.549/99/2015, definitivă prin Decizia nr. 801 din 20 septembrie 2016 a Curţii de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal. Din cuprinsul hotărârilor ataşate rezultă că instanţele au apreciat în privinţa obiectului supus analizei că, până la data de 1 august 2015, dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 prevedeau posibilitatea acordării tichetelor de vacanţă numai pentru personalul încadrat cu contract de muncă. Prin Legea nr. 173/2015 a fost extinsă sfera subiecţilor cărora li se aplică textul de lege, inclusiv în privinţa funcţionarilor publici. S-a avut în vedere şi faptul că pentru întreaga perioadă 2012-2015 nu a fost îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a acordării tichetelor de vacanţă prevăzută de art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, respectiv cea care vizează că tichetele de vacanţă se acordă în limita sumelor prevăzute cu această destinaţie în bugetul de stat sau bugetele locate, deoarece în perioada respectivă au existat dispoziţii legale succesive care au prevăzut expres că în bugetele instituţiilor publice nu se prevăd sume cu această destinaţie.

Curtea de Apel Craiova a comunicat, relativ la sfera destinatarilor drepturilor acordate în temeiul art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, că în practica judiciară conturată la nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Craiova şi al tribunalelor arondate s-a reţinut că textul menţionat, în redactarea iniţială (în vigoare în intervalul 24 februarie 2009 – 4 iulie 2015), nu este aplicabil funcţionarilor publici, respectiv funcţionarilor publici cu statut special, ci exclusiv salariaţilor încadraţi în temeiul unui contract individual de muncă, în condiţiile în care angajatorul are capacitatea financiară de a suporta costurile tichetelor de vacanţă.

Curtea de Apel Braşov a identificat Dosarul nr. 3.384/62/2015 în care s-a pronunţat Decizia nr. 730 din 11 octombrie 2016 a Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Braşov, în cuprinsul căreia instanţa a reţinut că, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, în forma în vigoare până la apariţia Legii nr. 173/2015, în sfera destinatarilor prevederilor acestei ordonanţe este inclus numai personalul contractual, nu şi funcţionarii publici şi că legiuitorul a exceptat expres de a prevedea în bugetele pentru anii 2012-2014 sumele pentru acordarea tichetelor de vacanţă şi a voucherelor de vacanţă pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice, ca măsură de politică financiară ce ţine exclusiv de resortul legiuitorului.

Curtea de Apel Ploieşti a identificat, ca practică judiciară, hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au respins acţiunile având ca obiect cereri prin care s-a solicitat acordarea contravalorii tichetelor/voucherelor de vacanţă pentru diferite perioade de timp, în pronunţarea soluţiilor reţinându-se împrejurarea că nu este îndeplinită condiţia impusă de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 pentru acordarea acestor drepturi, din moment ce legiuitorul a stabilit, prin acte normative succesive, că în bugete nu se prevăd sume în acest scop.

Curtea de Apel Constanţa a comunicat că practica judiciară a instanţei este în sensul că reclamanţii – funcţionari publici – nu se înscriu în noţiunea de personal încadrat prin încheierea unui contract individual de muncă, potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – forma iniţială a reglementării, astfel încât acţiunile acestora privind acordarea contravalorii tichetelor de vacanţă anterior anului 2014 au fost respinse, ca nefondate, cu această motivare.

Curtea de Apel Suceava a înaintat hotărâri judecătoreşti pronunţate de tribunalele din circumscripţia sa teritorială, din cuprinsul cărora rezultă că practica judiciară conturată la nivelul acestor instanţe este în sensul respingerii acestor acţiuni, instanţele reţinând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de acordare a contravalorii voucherelor de vacanţă, atât timp cât legiuitorul, prin acte normative succesive, a prevăzut expres că nu se acordă aceste drepturi, nefiind prevăzute în buget sumele aferente:

Curtea de Apel Alba Iulia a identificat Sentinţa nr. 150 din 2 martie 2016 pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.927/97/2015, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia nr. 1.805 din 6 decembrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care acţiunea a fost respinsă, întrucât interdicţia de acordare a tichetelor/voucherelor de vacanţă a fost prevăzută expres prin acte normative succesive.

Curtea de Apel Cluj a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 – forma iniţială a reglementării, pentru instituţiile publice şi celelalte entităţi prevăzute de lege, obligaţia de acordare a tichetelor de masă era prevăzută strict pentru personalul contractual, aspect susţinut şi de către practica judiciară în această materie, existentă la nivelul Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal. Ulterior, textul art. 1 alin. (2) a fost modificat prin Legea nr. 173/2015, în interpretarea căruia practica judiciară conturată a fost în sensul că în cuprinsul noţiunii de „funcţionar public” sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special.

Curtea de Apel Timişoara nu a identificat hotărâri judecătoreşti prin care să se fi examinat problema de drept semnalată, însă judecătorii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul instanţei au opinat că în categoria funcţionarilor publici prevăzuţi de art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 sunt incluşi şi funcţionarii publici cu statut special, având în vedere că actul normativ face referire la funcţionarii publici în mod general.

Curtea de Apel Oradea nu a identificat practică judiciară, însă la nivelul Tribunalului Bihor judecătorii au subliniat faptul că prin legile bugetare anuale s-a prevăzut expres că nu se acordă tichetele de vacanţă, apreciindu-se că funcţionarii plătiţi din bugetul de stat ori din bugetele locale sunt beneficiari ai Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009, iar faţă de modificarea art. 1 din ordonanţa de urgenţă, prin prevederea expresă că „sunt beneficiari şi funcţionarii publici”, s-a considerat că nu se impune clarificarea problemei de drept semnalate.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că nu a soluţionat astfel de cauze, neavând practică judiciară

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit răspunsurilor transmise de Secţia I civilă, Secţia a II-a civilă şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal, nu au fost identificate decizii de speţă în care să se fi dat o dezlegare dispoziţiilor legale ce fac obiectul acestei sesizări, în ceea ce priveşte aplicarea acestora funcţionarilor publici şi funcţionarilor publici cu statut special.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 1.826/C/3763/III-5/2016 din 8 noiembrie 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Deşi nu vizează în mod direct chestiunea supusă interpretării, este relevantă Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a statuat că dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 142/1998 privind acordarea tichetelor de masă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 142/1998), se interpretează în sensul că alocaţia individuală de hrană sub forma tichetelor de masă nu se poate acorda judecătorilor, procurorilor, personalului auxiliar de specialitate şi funcţionarilor publici, iar pentru personalul contractual din cadrul instanţelor şi parchetelor aceste beneficii nu reprezintă un drept, ci o vocaţie, ce se poate realiza doar în condiţiile în care angajatorul are prevăzute în buget sume cu această destinaţie şi acordarea acestora a fost negociată prin contractele colective de muncă.

În considerentele acestei decizii instanţa supremă a reţinut că magistraţii constituie o categorie specială de personal, care face parte din autoritatea judecătorească şi care are menirea de a exercita puterea judecătorească, magistraţii desfăşurându-şi activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Întrucât activitatea magistraţilor nu se desfăşoară în baza unui contract individual de muncă, aceştia nu pot beneficia de alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă potrivit art. 1 din Legea nr. 142/1998, salarizarea acestora fiind prevăzută de lege, care nu prevede dreptul judecătorilor, procurorilor sau altor categorii de personal din sistemul justiţiei la acordarea alocaţiei individuale de hrană sub forma tichetelor de masă.

În ceea ce priveşte personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a avut în vedere că raporturile de serviciu ale acestora se nasc în urma încheierii unui contract de drept public, în cazul căruia libertatea contractuală a părţilor este în mare parte suplinită de către legiuitor, şi nu a unui contract individual de muncă, în accepţiunea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Ca şi în situaţia magistraţilor, salariile personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea sunt fixate de lege, această categorie profesională beneficiind de aceleaşi măsuri de protecţie ca şi judecătorii şi procurorii, însă legiuitorul nu a prevăzut în lege în mod expres posibilitatea acordării acestora tichete de masă.

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat până în prezent asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care fac obiectul acestei sesizări.

Prin cele două rapoarte întocmite în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Reglementând, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc alternativ/paralel pentru asigurarea unei practici judiciare unitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Prin prezenta sesizare, formulată de Curtea de Apel Oradea, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare a dispoziţiilor:

Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă se constată că există o cauză în curs de judecată, în contextul în care cauza pendinte a fost soluţionată în primă instanţă de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa nr. 2.592/CA/2015 din 19 noiembrie 2015, care a respins acţiunea reclamanţilor, funcţionari publici cu statut special, având ca obiect plata drepturilor băneşti reprezentând contravaloarea tichetelor/voucherelor de vacanţă în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009. Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului Contractual din Ministerul Afacerilor Interne – Biroul teritorial Bihor şi pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, fiind formulat şi recurs incident de către pârâtul Spitalul Clinic de Urgenţă „Avram Iancu” Oradea.

Cauza aflată în faza recursului este în competenţa legală a unui complet de judecată al Curţii de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă, urmând să pronunţe o hotărâre definitivă, conform art. 96 pct. 3 raportat la art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, coroborate cu art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: „Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ-fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.”

Prin urmare, nu există aspecte de inadmisibilitate în ceea