Decizia nr. 10 din 20 februarie 2017

În cazul în care Ordinul nr. 547/2010 îşi produce efectele şi ulterior datei de 1 ianuarie 2011, angajatorul poate stabili un alt procent (nivel) al sporului, acordat iniţial salariatului cu încălcarea prevederilor acestui ordin, deşi prin actele normative anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice «cuantumul sporurilor care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, se menţine la acelaşi nivel, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii»?”

Prin Încheierea de şedinţă de la 14 septembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.261/99/2015, Curtea de Apel Iaşi – Secţii litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în care salariaţii solicită anularea deciziilor prin care, în anul 2015, angajatorul modifică (reduce) nivelul sporului de condiţii deosebit de periculoase, întemeindu-se pe Ordinul nr. 547/2010, adoptat în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009, act normativ abrogat prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010”.

Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 20 octombrie 2016 cu nr. 3.476/1/2016.

Art. 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Ordinul ministrului sănătăţii nr. 547/2010 pentru aprobarea Regulamentului privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, denumit în continuare Ordinul nr. 547/2010, capitolul I din anexă, în vigoare de la 4 iunie 2010:

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea-cadru nr. 284/2010:

Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumită în continuare Legea nr. 285/2010:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010.

Ordinul ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale şi al ministrului finanţelor publice nr. 42/77/2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, denumit în continuare Ordinul nr. 42/77/2011:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014:

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015:

Prin Cererea înregistrată la Tribunalul Iaşi cu nr. 4.261/99/2015, Sindicatul Sanitas Judeţ Iaşi, în numele şi pentru membrii de sindicat, a chemat în judecată Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi, solicitând anularea parţială a Hotărârii Comitetului director din 20 mai 2015, în ce priveşte acordarea sporului de muncă în condiţii deosebit de periculoase de 50% la salariul de bază, anularea deciziilor emise pe numele salariaţilor pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri şi obligarea angajatorului la plata diferenţelor salariale rezultate din diminuarea sporului de muncă în condiţii deosebit de periculoase de la 75% la 50% la salariul de bază, începând cu data aplicării deciziilor contestate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin deciziile contestate, angajatorul a stabilit beneficiul sporului pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase de 50% la salariul de bază. Anterior emiterii acestor decizii, sporul pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase se acorda în procent de 75% la salariul de bază.

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că, în urma analizei sporurilor acordate salariaţilor din spital, a constatat că, pentru o serie de locuri de muncă, sporurile acordate nu sunt în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, motiv pentru care s-a hotărât punerea în aplicare a legislaţiei şi acordarea sporurilor corespunzătoare pentru locul de muncă efectiv ocupat de fiecare salariat. Astfel, pentru salariaţii pentru care s-a formulat prezenta acţiune s-a stabilit sporul pentru condiţii deosebit de periculoase în cuantum de 50%, şi nu cel de 75%, spor de care, în mod ilegal, au beneficiat până la data emiterii deciziilor contestate, deoarece îşi desfăşoară activitatea la serviciul spitalizare de zi.

Prin Sentinţa civilă nr. 244 din 10 februarie 2016, Tribunalul Iaşi a admis, în parte, acţiunea, în sensul că a dispus anularea deciziilor emise de intimat pe numele contestatorilor şi a obligat intimatul la plata către contestatori a „diferenţelor salariale rezultate din diminuarea sporului de muncă în condiţii deosebit de periculoase de la 75% la 50% la salariul de bază începând cu momentul aplicării deciziilor emise la 20 mai 2015”, respingând cererea de anulare a Hotărârii Comitetului director din 20 mai 2015.

Pentru a hotărî astfel Tribunalul Iaşi a reţinut că Hotărârea Comitetului director (procesul-verbal) din 20 mai 2015 nu conţine dispoziţii de autoritate în legătură cu modul de stabilire şi acordare a sporului pentru muncă în condiţii deosebit de periculoase pentru personalul din cadrul instituţiei intimate.

personalul de specialitate medico-sanitar şi auxiliar sanitar din spitalele de psihiatrie, altul decât cel prevăzut lalit. C pct. 1 şi 2 din anexa nr. 2 la regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010, precum şi personalul din structurile de cercetare ştiinţifică ale spitalelor de psihiatrie;

personalul TESA, muncitori şi personalul de deservire din spitalele de psihiatrie, cu excepţia muncitorilor prevăzuţi la lit. C pct. 3 din anexa nr. 2 la regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010;

personalul din cabinetele medicale de psihiatrie şi neuropsihiatrie infantilă, precum şi personalul din laboratoarele/centrele de sănătate mintală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimatul Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi, cauza fiind înaintată spre soluţionare Curţii de Apel Iaşi.

Curtea de Apel Iaşi a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, în care salariaţii solicită anularea deciziilor prin care, în anul 2015, angajatorul modifică (reduce) nivelul sporului de condiţii deosebit de periculoase, întemeindu-se pe Ordinul nr. 547/2010, adoptat în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009, act normativ abrogat prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010;

problema de drept enunţată este nouă, nefiind identificată jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care să fi statuat asupra acestei chestiuni de drept;

problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 14 septembrie 2016;

Curtea de Apel Iaşi este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

Situaţia de fapt, faţă de care se impune lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, este următoarea:

Contestatorii, salariaţi ai Institutului de Psihiatrie Socola Iaşi, fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, salarizarea lor fiind stabilită prin lege. La data de 21 mai 2015, dată de la care angajatorul le-a acordat, în conformitate cu dispoziţiile pct. D pct. 1 din anexa nr. 2 la regulamentul aprobat prin Ordinul nr. 547/2010 (dispoziţii menţionate în fiecare decizie contestată), un spor pentru condiţii de muncă deosebit de periculoase de 50% din salariul de bază, contestatorii îşi desfăşurau activitatea (medic, asistent medical, infirmier, psiholog) la Staţionarul de zi Ghelerter sau la Staţionarul de zi psihiatrie adulţi din cadrul Institutului de Psihiatrie Socola Iaşi.

În raport cu cele anterior învederate, punctul de vedere al instanţei de apel este în sensul că Ordinul nr. 547/2010 continuă să îşi producă efectele şi ulterior datei de 1 ianuarie 2011, deşi Legea-cadru nr. 330/2009 a fost abrogată prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010, iar angajatorul poate stabili un alt procent (nivel) al sporului, acordat iniţial salariatului cu încălcarea prevederilor acestui ordin, chiar dacă, prin actele normative anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, „cuantumul sporurilor care fac parte, potrivit legii, din salariul brut se menţine la acelaşi nivel, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”, acelaşi punct de vedere fiind exprimat şi în Decizia nr. 306 din 16 martie 2016 a Curţii de Apel Iaşi.

Sindicatul Sanitas Judeţ Iaşi, în numele şi pentru membrii de sindicat, s-a raliat punctului de vedere exprimat prin Sentinţa civilă nr. 244 din 10 februarie 2016 a Tribunalului Iaşi, potrivit căruia prevederile Ordinului nr. 547/2010 nu mai pot fi aplicate, dispoziţiile legale în vigoare care reglementează sporul pentru condiţii deosebit de periculoase fiind cele din art. 7 alin. (1) lit. b) din cap. II din anexa nr. III la Legea-cadru nr. 284/2010.

Institutul de Psihiatrie Socola Iaşi nu a exprimat un punct de vedere.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.044/C/3.921/III-5/2016 din 24 noiembrie 2016, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizării Curţii de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Curţile de apel Bacău, Suceava, Târgu Mureş, Timişoara, Constanţa, Braşov şi Alba Iulia au învederat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la această chestiune de drept şi nu au exprimat niciun punct de vedere în sensul celor solicitate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte cadrul legal în materia drepturilor salariale cuvenite personalului medical în privinţa sporului, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că Ordinul nr. 547/2010 îşi produce efectele şi ulterior datei de 1 ianuarie 2011, deşi Legea cadru nr. 330/2009 a fost abrogată prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010, în acest sens pronunţându-se Tribunalul Dâmboviţa, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi Curtea de Apel Piteşti, iar, într-o a doua orientare, s-a considerat că dispoziţiile Ordinului nr. 547/2010 nu mai sunt aplicabile ca urmare a abrogării implicite determinate de abrogarea Legii-cadru nr. 330/2009 prin Legea-cadru nr. 284/2010, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Tribunalului Galaţi, Tribunalului Satu Mare, Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, Curţii de Apel Craiova şi a Curţii de Apel Piteşti.

Cu privire la cea de-a doua întrebare privind nivelul sporului acordat angajatului în cazul în care Ordinul nr. 547/2010 îşi produce efectele şi ulterior datei de 1 ianuarie 2011 s-a arătat că:

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept dedusă judecăţii.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 29 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, a statuat că, „deşi după anul 2010 legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent.

Nu a fost identificată jurisprudenţă comunitară sau a drepturilor omului cu privire la problema de drept enunţată.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate”, locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea concretă a sporurilor şi condiţiile de acordare a acestora sunt cele stabilite prin regulamentul aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 547/2010, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Asupra admisibilităţii sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate anterior se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ.

În doctrină, ele au fost identificate după cum urmează: existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Iaşi este legal învestită cu soluţionarea unor cereri de apel, litigiile având natura juridică a unor conflicte de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă, în primă instanţă, tribunalului, conform art. 208 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar hotărârile pronunţate de tribunal sunt supuse numai apelului conform art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Instanţa supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Iaşi, învestit cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendinte în care se ridică este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei – anularea deciziilor prin care, în anul 2015, angajatorul modifică (reduce) nivelul sporului de condiţii deosebit de periculoase, întemeindu-se pe Ordinul nr. 547/2010, adoptat în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009, act normativ abrogat prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, deoarece soluţionarea aspectelor privind acţiunea în timp a legii civile este strâns legată de motivele invocate pentru anularea deciziilor prin care, în anul 2015, angajatorul modifică (reduce) nivelul sporului de condiţii deosebit de periculoase, întemeindu-se pe Ordinul nr. 547/2010.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Pe fondul cauzei, înainte de a intra în analiza propriu-zisă a chestiunii de drept, se constată că se solicită rezolvarea de principiu a problemei aplicării în timp, începând cu 1 ianuarie 2011, a prevederilor legale ce reglementează locurile de muncă, categoriile de personal şi mărimea concretă a sporurilor pentru condiţii de muncă şi condiţiile de acordare a acestora pentru familia ocupaţională de funcţii bugetare „Sănătate”, pe baza interpretării dispoziţiilor art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, raportat la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. II art. 1 alin. (2) şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 1 şi art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi cap. I art. 1 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015.

Începând cu 1 ianuarie 2011, salarizarea personalului plătit din fondurile publice se realizează în baza Legii-cadru nr. 284/2010, coroborat cu anumite dispoziţii din Legea-cadru nr. 330/2009 şi din Legea nr. 285/2010, dispoziţiile referitoare la valoarea de referinţă şi la coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele Legii- cadru nr. 284/2010 nefiind aplicabile, potrivit art. 4 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010.

Astfel, potrivit acestui text de lege: „În anul 2012 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.”

Aceste prevederi au fost preluate şi pentru anul 2013 în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012. La fel s-a întâmplat şi în anul 2014 în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi pentru anul 2015 în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, iar, pentru anul 2016, în baza Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, la rândul ei modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016.

În acest sens este util a se menţiona ceea ce reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 201 din 7 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 483 din 29 iunie 2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) – (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014: „29. Sintetizând, Curtea reţine că, deşi după anul 2010 legiuitorul şi-a propus instituirea unui sistem de salarizare unic, care să aducă transparenţă şi previzibilitate în materia salarizării, în fapt, drepturile salariale s-au calculat pornind de la cuantumul stabilit potrivit legislaţiei anterioare, în fiecare an actele normative care au reglementat salarizarea personalului bugetar din fonduri publice făcând trimitere la cuantumul drepturilor salariale din anul precedent. Astfel, în prezent, stabilirea acestor drepturi este un proces dificil, care nu corespunde intenţiilor pe care legiuitorul le-a avut atunci când a conceput sistemul unic de salarizare şi care face greu de înţeles principiile avute în vedere în reglementarea drepturilor anumitor categorii socioprofesionale (…) „.

Toate actele normative anuale de salarizare, fără excepţie din 2010 şi până în prezent, nu au făcut decât să reia dispoziţiile referitoare la valoarea de referinţă şi la coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele Legii-cadru nr. 284/2010, prevederi care nu au fost niciodată aplicate.

Practic, niciun angajat bugetar nu a primit plăţi salariale potrivit acestei legi, pentru că, prin acte normative anuale de salarizare, s-a derogat permanent, perpetuându-se starea de tranziţie. Aşadar, s-a procedat doar la o „reîncadrare scriptică” a personalului potrivit noilor grile, dar plata salariilor s-a „realizat faptic” la nivelul salariilor în plată din decembrie 2009.

Aşadar, este de reţinut faptul că, deşi personalul bugetar a fost reîncadrat în conformitate cu dispoziţiile legilor-cadru, el nu a fost salarizat în baza acestora, întrucât, la stabilirea salariului, nu au fost aplicate valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare, care, trimiţând la cadrul normativ în vigoare la nivelul anului 2009, menţineau în plată cuantumul salarial din anii anteriori.

Prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 547/2010 a fost aprobat Regulamentul privind acordarea sporurilor la salariile de bază, în conformitate cu prevederile notei din anexa nr. II/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, lege care a fost abrogată prin art. 39 din Legea-cadru nr. 284/2010.

Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice prevede:

Petenţii din cauza dedusă judecăţii, în cadrul căreia s-a format prezenta sesizare întemeiată pe dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, se încadrează în anexa nr. III la Legea-cadru nr. 284/2010.

Însă, un astfel de regulament care să reglementeze locurile de muncă, categoriile de personal, mărimea corectă a sporului pentru condiţii de muncă prevăzute în anexele nr. I-VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 (în care se încadrează şi anexa nr. III) nu a fost adoptat, aplicarea dispoziţiilor art. 21 fiind amânată succesiv, prin legile anuale de salarizare, până în ianuarie 2017. Astfel, prin art. 12 alin. (1) din art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 (articol introdus de punctul 2 al articolului unic din Legea nr. 283/2011) s-a stabilit că „prevederile art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, se aplică începând cu data de 1 ianuarie 2013”.

În mod similar, prin art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aplicarea art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 a fost amânată până la data de 1 ianuarie 2014; prin art. 8 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, aplicarea a fost amânată până la 1 ianuarie 2015; prin art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, până la data de 1 ianuarie 2016, iar, prin art. 6 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, aplicarea art. 21 din Legea-cadru nr. 284/2010 a fost amânată până la data de 1 ianuarie 2017.

Totodată, prin actele normative anuale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, „cuantumul s