Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016

Prin încheierea de şedinţă din 4 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.027/118/2014, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, sub aspectul determinării momentului de la care salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010: – de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 (18 mai 2012) sau – de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 sau – de la data expirării perioadei de valabilitate a contractului colectiv de muncă prelungit printr-un act adiţional încheiat după data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 12 noiembrie 2015 cu nr. 4.112/1/2015.

La data de 19 noiembrie 2015 a fost înregistrată cu nr. 4.196/1/2015 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat, prin Încheierea din data de 20 octombrie 2015, dată în Dosarul nr. 5.854/118/2014, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept.

Constatând că Încheierea din 20 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 5.854/118/2014, şi încheierea din 4 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.027/118/2014, ambele ale Curţii de Apel Constanţa, au acelaşi obiect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea Dosarului nr. 4.196/1/2015 la Dosarul nr. 4.112/1/2015. II. Expunerea succintă a proceselor

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa, la data de 21 mai 2014, cu nr. 4.027/118/2014, reclamantul Moşteanu Daniel-Răducu a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Constanţa, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care acestea să fie obligate să calculeze şi să plătească diferenţa dintre drepturile salariale acordate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, precum şi dobândă legală aferentă până la plata efectivă a sumelor cuvenite, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Constanţa – Secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2.426 din 9 octombrie 2014, a admis cererea formulată de reclamantul Moşteanu Daniel Răducu în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Constanţa şi le-a obligat pe acestea să calculeze şi să plătească reclamantului diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi cele cuvenite, rezultate din aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data achitării efective a drepturilor salariale menţionate; de asemenea au fost obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, prima instanţă a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, respectiv pârâta este o instituţie publică finanţată integral din venituri proprii, al cărei buget este supus aprobării Ministerului Transportului şi Infrastructurii, iar la data intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat exista un contract colectiv de muncă în vigoare. S-a constatat că reclamantul este îndreptăţit să primească diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi cele cuvenite, rezultate din aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data achitării efective a drepturilor salariale, deoarece se impune sancţionarea debitorului pentru executarea cu întârziere a obligaţiei care îi incumbă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Autoritatea Navală Română, pentru Căpitănia Zonală Constanţa, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Constanţa, la data de 4 august 2014, cu nr. 5.854/118/2014, reclamantul Maringic Ştefan a chemat în judecată pe pârâtele Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Constanţa, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care acestea să fie obligate să calculeze şi să îi plătească diferenţa dintre drepturile salariale acordate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, precum şi dobândă legală aferentă până la plata efectivă a sumelor cuvenite.

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă, prin Sentinţa civilă nr. 2.791 din 10 noiembrie 2014, a admis cererea formulată de reclamantul Maringic Ştefan în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Navală Română şi Căpitănia Zonală Constanţa, pe care le-a obligat, în solidar, să calculeze şi să plătească reclamantului diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi cele cuvenite, rezultate din aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data achitării efective a drepturilor salariale menţionate.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, reclamantul fiind îndreptăţit să primească diferenţa dintre drepturile salariale efectiv achitate şi cele cuvenite, rezultate din aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, la care se adaugă dobânda legală calculată până la data achitării efective a drepturilor salariale, ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Autoritatea Navală Română, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale (intrată în vigoare la 18 mai 2012): Art. 2 alin. (2): „Pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea primului-ministru şi cele aflate sub controlul Parlamentului, ale cărui contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare.” IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

În sprijinul soluţiei că art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 se aplică în sensul stabilirii salariilor potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, pentru personalul vizat prin ipoteza normei, începând cu data intrării în vigoare a actului normativ, s-a arătat că dispoziţia legală examinată nu prevede expres un termen suspensiv, în sensul de a se aplica de la o dată ulterioară.

Pe de altă parte, în sprijinul soluţiei că art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 se aplică în sensul stabilirii salariilor potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, pentru personalul vizat prin ipoteza normei, începând cu data expirării contractului colectiv de muncă aflat în derulare la data intrării în vigoare a actului normativ, s-a apreciat că un asemenea termen suspensiv este conţinut implicit prin referirea la existenţa unui contract colectiv de muncă aflat în vigoare. Sub acest aspect s-a arătat că au existat situaţii în care, pentru personalul avut în vedere prin ipoteza normativă a art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, cuantumul salariului stabilit potrivit contractului colectiv de muncă a fost mai mare decât cel stabilit potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, după cum au existat şi situaţii inverse.

În acest context s-a motivat că modul de aplicare a legii trebuie să fie acelaşi, indiferent dacă aceasta duce la majorarea sau la reducerea salariilor stabilite prin contracte colective de muncă aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a actului normativ.

Totuşi, câtă vreme Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 a vizat „aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale”, este greu de identificat intenţia legiuitorului de a reduce, la momentul respectiv, salariile în cazurile în care aplicarea anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 ar fi presupus acest lucru. De asemenea s-a arătat că este, în egală măsură, greu de identificat şi intenţia legiuitorului de a majora salariile peste nivelul din luna iunie 2010, în cazurile în care aplicarea anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 ar fi presupus acest lucru, câtă vreme prin expunerea de motive s-a afirmat „preocuparea Guvernului de asigurare a unei majorări prudente a salariilor personalului din sectorul bugetar, astfel încât să se asigure revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010”. Această finalitate nu presupune în sine şi majorarea salariilor dincolo de nivelul respectiv.

S-a arătat că, pentru ipoteza în care s-ar considera corectă interpretarea potrivit căreia salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 începând cu data încetării contractului colectiv de muncă aflat în derulare la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, se ridică suplimentar problema rezultată din faptul prelungirii acestui contract printr-un act adiţional încheiat după data intrării în vigoare a acestui act normativ, ceea ce conturează forma finală a celei de-a doua şi a celei de-a treia variante de răspuns.

În sprijinul soluţiei că art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 se aplică în sensul stabilirii salariilor potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, pentru personalul vizat prin ipoteza normei, începând cu data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, s-a considerat că părţile nu pot înlătura prin voinţa lor aplicarea unei legi de salarizare, legiuitorul urmărind să confere aplicabilitate doar contractelor deja încheiate la data intrării în vigoare a actului normativ, înţelese în forma avută în acel moment. În acest caz, prin prelungirea contractelor colective de muncă, sub aspect salarial, s-ar contraveni art. 138 alin. (1) din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011, potrivit căreia „prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani sau în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal”, sancţiunea nerespectării acestei norme fiind nulitatea, potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol.

Un argument în sprijinul soluţiei că art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 se aplică în sensul stabilirii salariilor potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, pentru personalul vizat prin ipoteza normei, începând cu data expirării perioadei de valabilitate a contractului colectiv de muncă prelungit printr-un act adiţional încheiat după data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, este acela că prelungirea termenului de valabilitate a unui contract constituie o modalitate legală de modificare a acestuia, pe care legiuitorul a avut-o în vedere la momentul edictării normei discutate şi pe care nu a dorit să o înlăture în acest caz de la aplicare, astfel încât contractul rămâne în vigoare până la expirarea noului termen convenit.

Pentru motivele expuse, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că problema de drept aflată în discuţie este una dificilă, câtă vreme rezolvarea acesteia nu rezultă cu evidenţă din conţinutul normei, astfel că este admisibilă sesizarea pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept şi practica judiciară în materie, Curtea de Apel Constanţa a identificat trei soluţii jurisprudenţiale, corespunzând fiecare unei variante diferite de răspuns, după cum urmează: a) Prin Decizia civilă nr. 109 din 22 ianuarie 2014, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, s-a reţinut că „de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, salariile personalului menţionat la art. 2 alin. 2 se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010”, astfel că a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei prin care aceasta a fost obligată la plata diferenţei dintre drepturile salariale acordate şi cele cuvenite prin aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013, precum şi a dobânzii legale aferente. b) Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Decizia civilă nr. 455/A din 1 septembrie 2014, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 2.152 din 13 noiembrie 2013 a Tribunalului Galaţi, prin care a fost respinsă acţiunea având ca obiect plata diferenţelor salariale aferente perioadei 16 decembrie 2011-31 octombrie 2012. Această instanţă a apreciat că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii ale cărui contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare. c) Prin decizia civilă nr. 381/CM din 1 iulie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, a fost schimbată, în parte, Sentinţa civilă nr. 2.578 din 23 octombrie 2014 a Tribunalului Tulcea în sensul obligării pârâtei la plata diferenţelor salariale pentru perioada 1 ianuarie 2013-31 martie 2013 şi al respingerii, ca nefondate, a pretenţiilor pentru perioada 18 mai 2012-31 decembrie 2012, reţinându-se că art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 impune condiţia încetării contractului individual de muncă, ceea ce, în anul 2012, nu s-a întâmplat, astfel că, pe toată durata acestui an, a fost aplicabil respectivul contract. Pe de altă parte, în contextul prelungirii contractului colectiv de muncă pe încă douăsprezece luni, s-a reţinut că legiuitorul a avut în vedere durata iniţial stabilită de aplicare a acestuia, astfel că, după expirarea termenului pentru care contractul a fost încheiat, temeiul salarizării a rămas legea specială al cărei scop este tocmai realizarea unui sistem unitar de salarizare.

Instanţele de trimitere au apreciat că cele trei orientări jurisprudenţiale expuse anterior nu reflectă o practică judiciară consacrată, ci, dimpotrivă, reprezintă soluţii izolate ale instanţelor care, prin caracterul lor neunitar, dovedesc întrunirea premisei tipice a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, şi anume existenţa unei situaţii în care este iminentă apariţia unei jurisprudenţe neunitare, pentru a cărei prevenire a fost reglementată procedura prevăzută de art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

S-a mai arătat că existenţa unor soluţii jurisprudenţiale izolate nu înlătură caracterul de noutate al chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, ci, dimpotrivă, subliniază necesitatea pronunţării unei hotărâri prealabile, în vederea prevenirii unei jurisprudenţe neunitare.

Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra acestei chestiuni de drept printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-o decizie pronunţată în interesul legii. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Reclamantul Moşteanu Daniel-Răducu a susţinut, în esenţă, că salariul său ar fi trebuit să fie stabilit potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 încă de la 18 mai 2012, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 şi a solicitat sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile referitoare la aplicarea art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute cumulativ de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Reclamantul Maringic Ştefan a arătat că, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind dezlegarea chestiunii de drept referitoare la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19 din 16 mai 2012, respectiv aplicabilitatea acestei ordonanţe constând în salarizarea conform anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 în situaţia în care contractul colectiv de muncă la nivel de unitate încheiat de unităţile bugetare îşi încetează valabilitatea după data intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat. Totodată, a considerat că există o jurisprudenţă în legătură cu această chestiune de drept supusă dezlegării, indicând soluţiile pronunţate de Curţile de Apel Craiova, Galaţi şi Constanţa menţionate de instanţa de trimitere.

Pârâta Autoritatea Navală Română a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind îndeplinită condiţia noutăţii. Totodată, a învederat că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 nu au adus nicio modificare, producându-şi efectele în momentul în care perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă înceta şi numai pentru acele contracte a căror valabilitate a încetat anterior apariţiei unui nou act normativ care să reglementeze acelaşi aspect.

Pe fond a arătat că, anterior încetării contractului colectiv de muncă aplicabil la nivelul Autorităţii Navale Române pentru anul 2012, au intrat în vigoare la data de 31 decembrie 2012 dispoziţiile unui nou act normativ, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal- bugetare, aprobată de Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare denumită în continuare, Ordonanţă. Prin urmare, în acest caz, au devenit incidente prevederile noului act normativ, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 nemaifiind aplicabile. VI. Punctul de vedere al completelor de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Cele două complete ale Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă au apreciat că momentul de la care salariile personalului enunţat de ipoteza normei se calculează potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 este data expirării perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, fiind fără relevanţă prelungirea contractului printr-un act adiţional încheiat după intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012. În acest sens s-a arătat că, aşa cum s-a menţionat în cuprinsul încheierii de sesizare, au existat situaţii în care, pentru personalul avut în vedere prin ipoteza normativă a art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, cuantumul salariului stabilit potrivit contractului colectiv de muncă a fost mai mare decât cel stabilit potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010, după cum au existat şi situaţii inverse (cum s-a întâmplat în cauzele în care s-a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept). VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Opinia majoritară, conturată prin soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti, este în sensul că salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010 de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012.

Într-o opinie minoritară s-a apreciat că prevederile art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 se aplică de la data intrării în vigoare a acestui act normativ.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 42.733 din 4 decembrie 2015, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu s-a verificat şi nu se verifică practică judiciară în problema de drept care formează obiectul sesizărilor Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

La nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi al Curţii Constituţionale nu a fost identificată jurisprudenţa relevantă pentru problema de drept aflată în examinare. IX. Raportul asupra chestiunilor de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unor chestiuni de drept, iar, pe fondul cauzei, s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, se stabilesc, potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie X.I. Analiza condiţiilor de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Potrivit prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină ele au fost identificate după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; 2. instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; 3. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; 4. soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; 5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; 6. chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectului unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Curtea de Apel Constanţa este legal învestită cu soluţionarea a două apeluri în cauze ce au ca obiect obligarea unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii la calcularea şi plata diferenţelor salariale cuvenite personalului angajat prin aplicarea Legii nr. 284/2010 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 pentru perioada 18 mai 2012-1 aprilie 2013. Totodată, litigiul are natura unui conflict de muncă, ceea ce conferă competenţă exclusivă în primă instanţă tribunalului, conform art. 208 din Legea nr. 62/2011, hotărârile pronunţate de tribunal fiind supuse numai apelului, conform art. 214 din Legea nr. 62/2011. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de două complete din cadrul Curţii de Apel Constanţa, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Condiţia de admisibilitate referitoare la caracterul esenţial al chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei pendente în care se ridică este îndeplinită, deoarece, prin raportare la obiectul cauzei, soluţia pe fond depinde de interpretarea art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, din perspectiva determinării momentului de la care salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea nr. 284/2010.

De asemenea este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. De asemenea, problema de drept poate fi considerată nouă prin faptul că nu a mai fost dedusă judecăţii anterior. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată. Examenul jurisprudenţial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare, iar analiza deciziilor pronunţate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă. Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa interpretării şi aplicării normei de drept respective.

De asemenea, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, litigiile privind conflictele de muncă nefiind cuprinse în sfera de competenţă materială a instanţei supreme şi că nu se află în curs de soluţionare un recurs în interesul legii cu un obiect similar.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Pe fondul cauzei, pentru interpretarea corectă a prevederilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 este necesar a se observa evoluţia legislativă şi conţinutul normelor care reglementează materia salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice.

Legea-cadru nr. 284/2010 are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din această lege, clasele de salarizare şi coeficienţii de ierarhizare pe baza cărora se stabilesc salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile şi alte drepturi specifice fiecărui domeniu de activitate corespunzător celor şapte familii ocupaţionale de funcţii bugetare, precum şi pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii sunt prevăzute în anexele nr. I-VIII. Anexa nr. VIII din Legea nr. 284/2010 cuprinde reglementări specifice personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi pentru cele aflate în coordonarea prim-ministrului, respectiv aflate sub controlul Parlamentului. Aplicarea prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 se realizează etapizat, prin modificarea succesivă, după caz, a salariilor de bază, soldelor funcţiilor de bază/salariilor funcţiilor de bază şi a indemnizaţiilor lunare de încadrare, prin legi speciale anuale de aplicare, aşa cum rezultă din conţinutul art. 7 alin. (1) din această lege.

Prin Legea nr. 283 din 14 decembrie 2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, denumită în continuare Legea nr. 283/2011, s-a aprobat instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar pentru anul 2012. În acest sens, art. 4 din cuprinsul art. II stabileşte următoarele: „(1) Valoarea de referinţă se menţine şi în anul 2012 la 600 lei. (2) În anul 2012 nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare. (3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), pentru personalul din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului, ale căror contracte colective de muncă îşi încetează valabilitatea în anul 2012, salariile se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, fără a depăşi nivelul din luna decembrie 2011″.

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 a intrat în vigoare la 18 mai 2012.

Din expunerea de motive rezultă că acest act normativ a fost adoptat în considerarea faptului că salariile şi alte drepturi de care beneficiază angajaţii din sectorul bugetar au fost diminuate prin Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare, iar prin Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a aprobat recuperarea parţială a acestor diminuări în condiţiile în care măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul iniţial al acestor drepturi, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.

Articolul 2 alin. (2) din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, a cărui interpretare se solicită, are, în esenţă, un conţinut aproape identic cu cel al art. 4 alin. (3) din Legea nr. 283/2011, anterior redat. Singura diferenţă, nerelevantă pentru interpretarea ce se solicită a se efectua, este aceea că s-a înlăturat menţiunea finală, referitoare la nivelul maxim al salariului, pe care o conţine acest din urmă act normativ.

În acest cadru, textul a cărui lămurire se solicită relevă voinţa legiuitorului de a asigura revenirea la nivelul salariilor în plată în luna iunie 2010, în funcţie de modul de organizare şi finanţare al autorităţilor şi instituţiilor publice vizate, potrivit prevederilor legii-cadru de salarizare, dar numai după expirarea contractelor colective de muncă legal încheiate.

Raţiunea respectării contractelor colective de muncă se explică prin aceea că dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 62/2011 consfinţesc principiul forţei obligatorii a contractelor colective de muncă, în temeiul căruia salarizarea personalului, reglementată prin contracte colective de muncă legal încheiate şi aflate în derulare la data intrării în vigoare a normei de salarizare, trebuie respectată pe întreaga perioadă de valabilitate, reglementarea salarizării în această modalitate fiind guvernată de principiul tempus regit actum.

După împlinirea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă, salarizarea personalului prevăzut de ipoteza normei analizate se realizează potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 în acord cu dispoziţiile art. 37 alin. (1) din acest act normativ, potrivit cărora prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor acestei legi.

Prin urmare, interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, a căror lămurire se solicită, conduce la concluzia că referirea din textul actului normativ la prevederile contractului colectiv de muncă s-a făcut cu scopul de a se evidenţia că salarizarea personalului vizat de ipoteza normei se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă aflate în derulare, până la împlinirea termenului convenit, cu deplina respectare a drepturilor constituite prin contractele colective de muncă legal încheiate şi a căror durată de valabilitate subzistă la momentul apariţiei normei de salarizare.

După expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul colectiv de muncă, temeiul salarizării se regăseşte în reglementarea legală specială al cărei scop este acela de a realiza un sistem unitar de salarizare.

Nu se poate considera că textul legal ar avea în vedere şi contracte de muncă a căror aplicare ar putea fi prelungită prin acte adiţionale ulterioare, întrucât o atare interpretare ar goli de conţinut norma legală care ar putea fi astfel eludată prin voinţa comună a partenerilor dialogului social.

În concluzie, interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale este în sensul că salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim- ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,