Decizia nr. 17 din 13 iunie 2016

Prin Încheierea de şedinţă din 16 februarie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare al art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, 138 alin. (5), 142, 148, 151 şi 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. (4), 254 şi 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii în sensul de a stabili dacă: – o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care se stabileşte că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii (cum ar fi decontarea cheltuielilor efectuate pentru prestaţii de odihnă şi tratament vizate în cauză) au fost acordate nelegal raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, în condiţiile în care nulitatea acestor clauze nu a fost constatată de o instanţă în perioada de valabilitate a contractului; – în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, răspunderea aparţine angajatului care a beneficiat de aceste drepturi sau angajatorului.” Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2016 cu nr. 1.151/1/2016.

La aceeaşi dată a fost înregistrată cu nr. 1.152/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din data de 16 februarie 2016 dată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea aceleiaşi probleme de drept.

Prin Încheierea de şedinţă din 8 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la „modul de interpretare a art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, respectiv: – dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenite cu nerespectarea art. 138 alin. (3) sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2); – dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflate sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4).” Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.247/1/2016.

La data de 20 aprilie 2016 a fost înregistrată cu nr. 1.642/1/2016 sesizarea prin care Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a solicitat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Încheierea din 28 martie 2016 dată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la „interpretarea art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului.”

Constatând că încheierile Curţii de Apel Constanţa pronunţate în dosarele nr. 4.024/118/2015, nr. 3.927/118/2015, nr. 2.060/118/2015 şi nr. 3.799/118/2015 au ca obiect probleme de drept similare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus conexarea dosarelor nr. 1.152/1/2016, nr. 1.247/1/2016 şi nr. 1.642/1/2016 la dosarul nr. 1.151/1/2016. II. Temeiul juridic al sesizărilor

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Legea nr. 94/1992 Art. 1. – (1) Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. (2) Funcţia de control a Curţii de Conturi se realizează prin proceduri de audit public extern prevăzute în standardele proprii de audit, elaborate în conformitate cu standardele de audit internaţionale general acceptate. (3) Curtea de Conturi îşi desfăşoară activitatea în mod autonom, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în prezenta lege, şi reprezintă România în calitatea sa de instituţie supremă de audit în organizaţiile internaţionale ale acestor instituţii. (4) Litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti specializate. (…) Art. 21. – (1) Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ- teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii. (2) Curtea de Conturi poate exercita auditul performanţei asupra gestiunii bugetului general consolidat, precum şi a oricăror fonduri publice. (…) Art. 26. – Curtea de Conturi efectuează auditul financiar asupra următoarelor conturi de execuţie: (…) h) conturile anuale de execuţie a bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii; (…) Art. 64. – (1) Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii şi a neurmăririi de conducerea entităţii a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă. (2) Dacă fapta prevăzută la alin. 1 a fost săvârşită din culpă, pedeapsa este amenda.

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, denumită în continuare, Legea nr. 62/2011 Art. 132. – (1) Clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege. (2) La încheierea contractelor colective de muncă, prevederile legale referitoare la drepturile angajaţilor au un caracter minimal. (3) Contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. (4) Contractele individuale de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile. (…) Art. 138. – (1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. (2) Prin excepţie de la prevederile art. 129 alin. (3) contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea. (3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale. (4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3) sunt lovite de nulitate. (5) Răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)- (3) revine angajatorului. (…) Art. 142. – (1) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă care sunt negociate cu încălcarea prevederilor art. 132 sunt lovite de nulitate. (2) Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. (3) În cazul constatării nulităţii unor clauze de către instanţa judecătorească, părţile pot conveni renegocierea acestora. (4) Până la renegocierea clauzelor a căror nulitate a fost constatată, acestea sunt înlocuite cu prevederile mai favorabile angajaţilor, cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivelul superior, după caz. (…) Art. 148. – (1) Executarea contractului colectiv de muncă este obligatorie pentru părţi. (2) Neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta. Art. 151. – Contractul colectiv de muncă încetează: a) la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat, dacă părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia, în condiţiile legii; b) la data dizolvării sau lichidării judiciare a unităţii; c) prin acordul părţilor. Art. 152. – (1) Contractul colectiv de muncă nu poate fi denunţat unilateral. (2) Litigiile în legătură cu executarea, modificarea sau încetarea contractului colectiv de muncă se soluţionează de către instanţele judecătoreşti competente.

Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicat, cu modificările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 229. – (1) Contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. (2) Negocierea colectivă la nivel de unitate este obligatorie, cu excepţia cazului în care angajatorul are încadraţi mai puţin de 21 de salariaţi. (3) La negocierea clauzelor şi la încheierea contractelor colective de muncă părţile sunt egale şi libere. (4) Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor. (…) Art. 254. – (1) Salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. (2) Salariaţii nu răspund de pagubele provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului. (3) În situaţia în care angajatorul constată că salariatul său a provocat o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa, va putea solicita salariatului, printr-o notă de constatare şi evaluare a pagubei, recuperarea contravalorii acesteia, prin acordul părţilor, într-un termen care nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la data comunicării. (4) Contravaloarea pagubei recuperate prin acordul părţilor, conform alin. (3), nu poate fi mai mare decât echivalentul a 5 salarii minime brute pe economie. (…) Art. 256. – (1) Salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. (2) Dacă salariatul a primit bunuri care nu i se cuveneau şi care nu mai pot fi restituite în natură sau dacă acestuia i s-au prestat servicii la care nu era îndreptăţit, este obligat să suporte contravaloarea lor. Contravaloarea bunurilor sau serviciilor în cauză se stabileşte potrivit valorii acestora de la data plăţii. Art. 268. – (1) Cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate: (…) d) pe toată durata existenţei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual sau colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. IV. Expunerea succintă a proceselor

Prin Sentinţa civilă nr. 2.232 din 21 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 4.024/118/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins acţiunea în pretenţii formulată de angajatorul CERONAV împotriva salariatului său, cu motivarea că reclamantul angajator nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din Contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament şi contravaloarea transportului. Mai mult, nici chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi – Camera de Conturi a Judeţului Constanţa. Or, actul de control al Curţii de Conturi nu are caracterul unei hotărâri judecătoreşti şi nu poate să constate nulitatea unor astfel de clauze; în caz contrar s-ar încălca dispoziţiile art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 şi s-ar exceda competenţei speciale a Curţii de Conturi, intrându-se în aria de competenţă exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, s-a reţinut că şi în ipoteza în care reclamantul ar fi pus în discuţie nulitatea dispoziţiilor din contractul colectiv de muncă referitoare la drepturile salariale menţionate, pe motivul că prin acest contract aplicabil salariaţilor unei instituţii publice nu puteau fi negociate drepturi salariale care excedează reglementării limitative în materie, respectiv Legii-cadru nr. 284/2010, această nulitate nu ar putea afecta drepturi deja câştigate de salariaţi. Şi aceasta întrucât, în dreptul muncii, nulitatea unui contract produce efecte numai pentru viitor, după cum arată dispoziţiile art. 57 alin. (2) din Codul muncii. Prin urmare, tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.231 din 21 septembrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 3.927/118/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins acţiunea în pretenţii a angajatorului CERONAV formulată împotriva salariatului său, ca neîntemeiată, pentru considerentele menţionate anterior în Dosarul nr. 4.024/118/2015. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.497 din 8 iulie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 2.060/118/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul sindicat, în numele anumitor salariaţi, în contradictoriu cu angajatorul CERONAV. Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut că un contract colectiv de muncă produce efecte faţă de angajatori şi salariaţii acestora, executarea acestuia fiind obligatorie, însă, în cauză, contractul colectiv de muncă în ceea ce priveşte negocierea, încheierea şi executarea prezintă particularităţi ce derivă din calitatea de instituţie publică a angajatorului. Dacă în privinţa contractelor colective de muncă încheiate la nivelul unei persoane juridice private Legea nr. 62/2011 instituie regula obligativităţii clauzelor acestora, în privinţa contractelor/acordurilor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar legea stabileşte anumite reguli prevăzute la art. 138 din actul normativ anterior menţionat, în conformitate cu care salariaţii din sectorul bugetar nu pot beneficia decât de acele drepturi prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal. Potrivit art. 1 din Legea-cadru nr. 284/2010, obiectul de reglementare al legii este reprezentat de stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege. Art. 37 alin. (1) din Legea-cadru nr. 284/2010 prevede că, prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. Analizând Legea-cadru nr. 284/2010, se constată că ajutoare de natura celor indicate în art. 1 din Decizia nr. 24 din 2 martie 2015 nu sunt prevăzute pentru salariaţii din sectorul bugetar, astfel încât drepturile acordate angajaţilor CERONAV, după intrarea in vigoare a acestei legi, excedează cadrului legal. Este adevărat că inserarea unor clauze în Contractul colectiv de muncă contrare legislaţiei atrage nulitatea acestora, ce poate fi constatată doar de către instanţele judecătoreşti, conform art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, însă trebuie analizată şi modalitatea de formulare a art. 74 din contractul colectiv de muncă, ce condiţionează acordarea ajutoarelor de existenţa posibilităţilor financiare. Textul art. 74 din contractul colectiv de muncă instituie o posibilitate a acordării ajutoarelor, lăsată la aprecierea angajatorului, în funcţie de posibilităţile financiare ale acestuia. Aşadar, textul nu instituie o obligaţie a acordării ajutoarelor, ci constituie o opţiune pentru angajator, putând fi executată doar în cazul existenţei mijloacelor financiare. În concluzie, constatând că sistarea acordării ajutoarelor se impune ca efect al aplicării dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010, art. 138 din Legea nr. 62/2011 şi reţinând şi caracterul facultativ al acordării ajutoarelor, conform art. 74 din contractul colectiv de muncă, instanţa a apreciat că cererea este nefondată şi a dispus respingerea acesteia. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Sindicatul Liber al CERONAV Constanţa, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2.664 din 15 octombrie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 3.799/118/2015, Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a respins acţiunea formulată de acelaşi angajator ca nefondată, reţinând că ceea ce interesează în prezenta cauză este a se stabili dacă raporturile juridice existente între părţile litigante în contextul efectuării plăţii cu titlul de decontare a prestaţiilor de odihnă şi tratament au fost lipsite de suport juridic cu efect retroactiv, ca efect al emiterii Deciziei nr. 15/2015. Părţile nu au contestat că izvorul juridic al raportului juridic în executarea căruia salariatul ar fi primit plata nedatorată îl constituie contractul colectiv de muncă pe anul 2014, iar acţiunea reclamantei tinde la restrângerea efectelor sale ex tunc, invocând în prezent lipsa unui temei legal pentru plata efectuată pârâtului. Însă, potrivit art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie. În prezenta cauză, reclamantul nu a obţinut o hotărâre judecătorească de anulare a dispoziţiilor art. 74 din contractul colectiv de muncă pe anul 2014 referitoare la drepturile speciale privind decontarea prestaţiilor de odihnă şi tratament ori pentru contravaloarea transportului. Totodată, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a pus în discuţie legalitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, invocând doar Decizia nr. 15/2015 a Curţii de Conturi – Camera de Conturi a Judeţului Constanţa, care nu are înrâurire asupra legalităţii clauzelor contractelor colective de muncă, supuse exclusiv jurisdicţiei muncii. Prin încheierea contractului colectiv de muncă, dreptul muncii devine un drept negociat, de origine convenţională, creat de angajatori şi salariaţi, în funcţie de condiţiile economice şi sociale, precum şi de interesele celor două părţi. În concepţia legiuitorului, contractul colectiv de muncă reprezintă forma de exprimare concretă a normelor juridice de muncă. Autoritatea publică, prin intermediul dreptului, orientează doar acţiunile şi iniţiativele celor două părţi în procesul muncii, stabilind limite minime ca măsură de protecţie generală a salariaţilor. De aceea, întocmai ca în cazul contractului individual de muncă [art. 57 alin. (2) din Codul muncii], nulitatea unor clauze ale contractului colectiv de muncă nu ar putea oricum atinge drepturi deja câştigate de salariaţi, iar tot ceea ce s-a prestat în baza dispoziţiilor contractuale, inclusiv drepturile salariale ce se solicită în prezenta acţiune, nu mai pot fi restituite. Reclamanta a susţinut în cuprinsul acţiunii că nu se poate reţine o culpă a salariatului în privinţa încasării unei anumite sume, însă art. 256 alin. (1) din Codul muncii exclude, deopotrivă, ideea de culpă a angajatorului. Or, potrivit dispoziţiilor art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, răspunderea pentru încheierea contractelor colective de muncă cu nerespectarea prevederilor alin. (1)- (3) revine angajatorului, astfel că obligaţia de restituire nu îşi poate găsi fundamentul în plata nedatorată. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul CERONAV, calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – Secţia I civilă. V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor

În dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016, cu privire la problemele de drept supuse dezlegării, instanţa de sesizare a reţinut următoarele: 14.1. Problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi Având în vedere dispoziţiile Codului muncii şi ale Legii dialogului social nr. 61/2011 incidente în cauză, se pune problema dacă, drept urmare a unui control efectuat de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale de control conform art. 1, 21 şi art. 26 lit. h) raportat la art. 64 din Legea nr. 94/1992, aceasta poate stabili că anumite drepturi salariale sau în natură acordate în baza unui contract colectiv de muncă ce nu a fost anulat în perioada de valabilitate sunt acordate în mod nelegal, stabilind, implicit, că prevederile din contractul colectiv de muncă respectiv contravin legii. Într-o astfel de situaţie, se pune problema dacă o astfel de constatare ar avea consecinţe asupra efectelor contractului colectiv de muncă respectiv, în sensul că s-ar putea considera că nu mai este îndeplinită condiţia impusă de art. 229 alin. (4) din Codul muncii ca acel contract să fie încheiat cu respectarea legii şi, ca urmare, acesta nu ar mai produce efecte între părţi, cel puţin în privinţa anumitor clauze, sau pentru lipsirea de efecte a contractului ar trebui fie să intervină o cauză legală de încetare a acestuia, fie să se constate nulitatea clauzelor de către instanţa de judecată, caz în care se pune problema doar a posibilităţii invocării din oficiu sau de către parte, pe cale de excepţie, a nulităţii după expirarea perioadei de aplicabilitate a contractului. Problema prezintă însă particularităţi determinate de regimul juridic al instituţiei reclamante care este finanţată integral din fonduri proprii, caz în care contractul colectiv de muncă produce efecte până la expirarea perioadei pentru care a fost încheiat, nefiind aplicabile dispoziţiile legislaţiei privind salarizarea în sectorul bugetar. 14.2. Problema răspunderii patrimoniale a angajaţilor Potrivit art. 254 din Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor. În acelaşi capitol III din titlul XI al Codului muncii, intitulat „Răspunderea patrimonială”, este cuprins şi art. 256 care instituie o formă de răspundere independentă de culpă, bazată în realitate pe îmbogăţirea fără justă cauză, stabilind că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Problema care se pune este dacă poate fi considerată o culpă a angajatului încasarea sumelor plătite de angajator într-o situaţie precum cea din cauza de faţă sau dacă se poate considera că acele sume au fost plătite de angajator deşi nu erau datorate, în condiţiile în care au fost plătite în baza unui contract colectiv de muncă valabil, ale cărui clauze nu au fost anulate. Pe de altă parte, art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3) din acelaşi articol revine angajatorului. Chiar dacă s-ar considera că acele clauze din contractul colectiv de muncă, în baza cărora s-au plătit anumite drepturi, considerate contrare legii de către Curtea de Conturi, sunt nule sau lipsite de efecte prin decizia instituţiei de control, se pune problema dacă aceste efecte se produc pentru trecut sau numai pentru viitor, caz în care nu s-ar mai pune problema restituirii sumelor încasate până la momentul emiterii deciziei de către Curtea de Conturi.

În Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.247/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (3) – (5) şi art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, în primul rând, se ridică problema dacă instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 sau aceasta poate fi invocată doar de părţi în condiţiile art. 142 alin. (2). Art. 138 alin. (4) din Legea nr. 62/2011 sancţionează cu nulitatea clauzele contractului colectiv de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1)- (3). Fiind vorba despre norme de ordine publică, instituite în vederea unui interes general, respectiv gestionarea fondurilor publice, nulitatea la care se referă art. 138 alin. (4) este absolută. În dreptul comun, art. 1.247 alin. (3) Cod civil prevede că „instanţa este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută”. Legea dialogului social nu cuprinde o dispoziţie expresă în sensul că instanţa nu ar putea invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze contractuale. Totuşi, art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 prevede că „nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanţele judecătoreşti competente, la cererea părţii interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie”. Textul este circumscris ipotezei exprimate prin alin. (1), adică privind clauzele negociate cu încălcarea art. 132. Potrivit art. 132 alin. (1), „clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege”. Se constată că textul nu face distincţie după cum clauzele respective încalcă legea în favoarea sau în defavoarea salariaţilor. Întrucât dispoziţiile Legii nr. 62/2011 privind negocierea şi încheierea contractelor colective de muncă constituie o dezvoltare a prevederilor Codului muncii şi acestea prezintă însuşirea prevăzută de art. 278 alin. (1) din Codul muncii de a se completa cu dispoziţiile de drept comun ale legislaţiei civile. De aceea, se poate considera că art. 142 alin. (2) din Legea nr. 62/2011 nu înlătură obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, potrivit prevederilor de drept comun, ci doar prevede posibilitatea constatării nulităţii la cererea părţii interesate. În acelaşi timp, aceeaşi prevedere legală s-ar putea interpreta şi în sensul că instanţa nu poate invoca nulitatea absolută din oficiu, întrucât această prerogativă este exclusă implicit de legiuitor prin prevederea expresă că nulitatea se constată la cererea părţii interesate. Se poate considera, faţă de caracterul derogatoriu al art. 138 în privinţa sectorului bugetar, şi că încălcarea alin. (1)- (3) ar atrage o nulitate de drept, ceea ce ar presupune, cel puţin în privinţa contractelor încheiate în sectorul bugetar, obligaţia instanţei de a constata această nulitate din oficiu. Totuşi, un regim diferit faţă de celelalte contracte colective de muncă este discutabil, faţă de exprimarea identică a legiuitorului de la art. 138 alin. (3) şi art. 142 alin. (1): „clauzele (…) sunt lovite de nulitate”. În al doilea rând, se ridică problema dacă art. 138 alin. (5) presupune obligarea angajatorului la executarea unei clauze a contractului colectiv de muncă aflată sub incidenţa art. 138 alin. (3) şi (4). În dreptul comun, nulitatea unei clauze contractuale are ca efect lipsirea de efecte a acesteia şi restituirea prestaţiilor. Art. 138 alin. (5) constituie o prevedere specifică materiei contractelor colective de muncă încheiate în sectorul bugetar, a cărei interpretare depinde de desluşirea sensului noţiunii de „răspundere” la care se referă. O acţiune prin care salariaţii solicită obligarea angajatorului la executarea unei clauze contractuale are ca obiect răspunderea contractuală. Într-o asemenea viziune, angajatorul este ţinut să execute o clauză contractuală lovită de nulitate (chiar constatată de instanţă la cererea acestuia), urmând, cel mult, să fie antrenată ulterior răspunderea subsidiară a prepuşilor săi care se fac vinovaţi de încheierea contractului cu încălcarea legii. Astfel, salariaţii ajung să beneficieze fără niciun impediment de o clauză convenită cu încălcarea legii, deşi şi aceştia au participat, prin organele lor reprezentative, la negocierea şi semnarea contractului. Se ajunge, astfel, la concluzia că instanţa, sesizată în baza unei clauze a unui contract colectiv de muncă, nici nu ar trebui să analizeze incidenţa nulităţii întrucât este irelevantă, de vreme ce trebuie, oricum, să admită acţiunea, antrenând, în acest fel, răspunderea angajatorului potrivit art. 138 alin. (5). Se poate considera însă că această interpretare se îndepărtează de intenţia legiuitorului de protejare a bugetelor publice prin prevederile restrictive ale art. 138 din Legea nr. 62/2011, în sensul neexecutării clauzelor afectate de nulitate, iar nu al expunerii bugetului instituţiei posibilităţii discutabile de recuperare a prejudiciului de la conducerea acesteia, în mod subsecvent executării întocmai a acelor clauze. Cu privire la noutatea chestiunii de drept şi situaţia practicii judiciare, s-a apreciat că problema de drept discutată, sub cele două aspecte, nu a făcut obiectul unui recurs în interesul legii sau al unei hotărâri preliminare şi nici nu face obiectul unor astfel de sesizări aflate în curs de soluţionare, potrivit site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie până la data la care instanţa s-a pronunţat, respectiv 8 martie 2016. Aşadar, s-a considerat că este vorba de o chestiune nouă, sub ambele aspecte, întrucât, în practica judiciară, nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară sau neunitară. Deşi problematica contractelor colective de muncă are reflectare în practica judiciară, aceasta nu a formulat până în prezent răspuns la cele două aspecte ale chestiunii ridicate, situaţie la baza căreia stă specificul prezentului litigiu, în care, deşi părţile înfăţişează poziţii procesuale contrare, angajatorul care se opune executării unor clauze ale contractului colectiv de muncă în urma unei decizii a Curţii de Conturi pe care nu a contestat-o, nu invocă nulitatea clauzelor respective.

În Dosarul nr. 3.799/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.642/1/2016, cu privire la modul de interpretare a art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social în sensul că ar fi exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare, răspunderea revenind în acest caz exclusiv angajatorului, instanţa de sesizare a reţinut următoarele: Dispoziţiile art. 37 din Legea-cadru nr. 284/2010 stabilesc faptul că: (1) Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi. (2) Salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice care şi-au schimbat regimul de finanţare, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, cu modificările şi completările ulterioare, din instituţii finanţate integral din venituri proprii în instituţii finanţate integral sau parţial de la bugetul de stat se realizează potrivit prevederilor contractelor colective de muncă legal încheiate, până la împlinirea termenului pentru care au fost încheiate, în limita cheltuielilor de personal aprobate. (3) După expirarea perioadei de valabilitate a contractelor colective de muncă legal încheiate, salarizarea personalului prevăzut la alin. (2) se realizează în funcţie de modul de organizare şi finanţare al autorităţilor şi instituţiilor publice vizate, potrivit prevederilor prezentei legi. Dispoziţiile art. 1 alin. (2) din aceeaşi lege arată că „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.” Faţă de aceste prevederi legale, la termenul din 29 februarie 2016, s-a pus în discuţia părţilor dacă prevederile art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011, republicată, se interpretează în sensul că este exclusă răspunderea civilă patrimonială, fondată pe art. 256 alin. (2) din Codul muncii, a salariatului din sectorul bugetar care a primit drepturi necuvenite potrivit legii de salarizare, dar care se regăsesc inserate în contracte colective de muncă încheiate cu nerespectarea legii de salarizare. Problema ridicată în acest caz este nouă, ea nefiind obiect al vreunui recurs în interesul legii, după cum nici nu a mai făcut obiect al unei dezlegări dispuse potrivit art. 520 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Aceasta are relevanţă în cauză câtă vreme se solicită interpretarea art. 256 din Codul muncii în sensul obligării salariatului din sectorul bugetar să restituie toate sumele încasate în temeiul unui contract colectiv de muncă încheiat cu nerespectarea legislaţiei salarizării, cu toate că există o normă ce pare a exclude, într-o atare ipoteză, răspunderea patrimonială de drept comun a angajatului. VI. Punctele de vedere ale completelor de judecată cu privire la dezlegarea chestiunilor de drept

Opinia instanţelor de sesizare în dosarele nr. 4.024/118/2015 şi 3.927/118/2015, înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.151/1/2016 şi 1.152/1/2016 1. Cu privire la problema efectelor contractului colectiv de muncă şi a efectelor deciziei Curţii de Conturi Contractul colectiv de muncă constituie legea părţilor potrivit art. 229 alin. (4) din Codul muncii, iar executarea acestuia este obligatorie pentru părţi potrivit art. 148 din Legea nr. 62/2011. Singura situaţie în care acesta este lipsit de efecte este încetarea acestuia în cazurile prevăzute de art. 151 din Legea nr. 62/2011 şi constatarea nulităţii sale în întregime sau a unora dintre clauzele lui, în condiţiile art. 142 din Legea nr. 62/2011. Neîndeplinirea condiţiei ca anumite clauze din contractul colectiv de muncă sau acesta în întregime să fie încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale pentru a produce efecte, la care se referă art. 229 alin. (4) din Codul muncii, poate fi constatată numai de către instanţă, în cazul în care se invocă nulitatea clauzelor contractuale respective. Împrejurarea că, în urma unui control al Curţii de Conturi, s-a stabilit că drepturile negociate prin contractul colectiv de muncă în favoarea angajaţilor ar fi acordate nelegal nu poate lipsi de efecte contractul colectiv de muncă, întrucât actele Curţii de Conturi nu se pot opune instanţei cu forţă obligatorie, neavând caracterul unor hotărâri judecătoreşti care să se bucure de puterea lucrului judecat. Curtea de Conturi nu are dreptul să analizeze legalitatea unui contract colectiv de muncă şi să constate ea însăşi, în lipsa unei proceduri desfăşurate în faţa unei instanţe judecătoreşti, care să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate, nelegalitatea contractului colectiv de muncă. Un astfel de control de legalitate ar echivala cu verificarea existenţei unor cauze de nulitate în sensul art. 138 alin. (4) şi art. 142 din Legea nr. 62/2011, iar lipsirea de efecte a contractului colectiv de muncă ar constitui o veritabilă măsură de anulare a acestuia, ceea ce excedează competenţei Curţii de Conturi şi intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, potrivit art. 278 alin. (1) din Codul muncii, prevederile art. 1.247 alin. (3) din Codul civil pot fi aplicabile numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă prevăzute de Codul muncii. Ca urmare, aceste prevederi, care impun în manieră generală obligaţia instanţei de a invoca din oficiu nulitatea absolută, pot fi aplicate în limitele stabilite de art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, respectiv numai dacă contractul colectiv de muncă mai este aplicabil. Pe de altă parte, prevederile art. 142 alin. (3) din Legea nr. 62/2011 stabileşte că nulitatea se poate constata la cererea părţii interesate, punând în discuţie posibilitatea instanţei de a invoca din oficiu nulitatea prevederilor din contractul colectiv de muncă. În sfârşit, chiar dacă se apreciază că decizia emisă de Curtea de Conturi în exercitarea atribuţiilor sale legale de control ar lipsi de efecte anumite clauze din contractul colectiv de muncă, trebuie avut în vedere că instituţia reclamantă este o instituţie finanţată integral din venituri proprii, conform Hotărârii Guvernului nr. 449/2003. Or, în legătură cu aceste instituţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, a stabilit, prin Decizia nr. 2 din 15 februarie 2016, că, în interpretarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare, salariile personalului din autorităţile şi instituţiile publice finanţate integral din venituri proprii, aflate în subordinea, sub autoritatea, în coordonarea Guvernului, ministerelor şi a celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi locale, precum şi din cele aflate în coordonarea prim-ministrului şi cele aflate sub controlul Parlamentului se stabilesc potrivit anexei nr. VIII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, de la data expirării perioadei de valabilitate prevăzută în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată de Legea nr. 182/2012, cu modificările ulterioare. Soluţia este incidentă şi în cazul contractelor colective de muncă aplicabile în anul 2014, care au expirat la sfârşitul acelui an, raportat la prevederile art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 şi art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului bugetar în anul 2014, respectiv anul 2015, în sensul că prevederile cuprinse în Legea-cadru nr. 284/2010 devin aplicabile după expirarea perioadei de valabilitate prevăzute în contractul colectiv de muncă aflat în derulare la momentul intrării în vigoare a acestor ordonanţe de urgenţă. Pe cale de consecinţă, în perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă încheiat în cadrul instituţiei cu finanţare integrală din venituri proprii nu erau aplicabile prevederile Legii-cadru nr. 284/2010 astfel încât nu se poate considera că prevederile din contractul colectiv de muncă contravin dispoziţiilor din Legea-cadru nr. 284/2010, de vreme ce acestea nu erau aplicabile instituţiei reclamante. 2. Cu privire la problema răspunderii patrimoniale a angajaţilor Pe de o parte, răspunderea patrimonială a angajaţilor în temeiul art. 254 din Codul muncii este condiţionată de culpa acestora în producerea prejudiciului. Or, în mod expres, art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011 stabileşte că răspunderea pentru încheierea contractelor colective cu încălcarea prevederilor alin. 1-3 din acelaşi articol revine angajatorului, iar nu angajaţilor. Curtea de Conturi nu a impus reclamantei să recupereze prejudiciul de la angajaţii care au beneficiat de anumite drepturi potrivit prevederilor din contractul colectiv de muncă, ci doar o obligaţie generală de recuperare a acestui prejudiciu. Pe de altă parte, răspunderea patrimonială întemeiată pe prevederile art. 256 din Codul muncii este condiţionată de caracterul necuvenit al unor sume încasate de angajaţi de la angajator. Acordarea sumelor respective s-a făcut în executarea unor obligaţii asumate de angajator prin contractul colectiv de muncă, în cadrul negocierii colective definite de art. 1 lit. b) din Legea nr. 62/2011, prin care s-au reglementat relaţiile de muncă dintre angajator şi angajaţi, drepturile prevăzute fiind considerate o contraprestaţie a muncii. Art. 57 alin. (2) din Codul muncii stabileşte că eventuala constatare a nulităţii contractului individual de muncă produce efecte numai pentru viitor. Această soluţie este justificată de împrejurarea că părţile nu mai pot fi repuse în situaţia anterioară, munca prestată de angajat în considerarea clauzelor din contractul individual de muncă neputând fi „restituită” de angajator decât cel mult prin plata unei despăgubiri care oricum ar trebui să fie egală cu drepturile salariale deja încasate. Deşi, în privinţa contractului colectiv de muncă, nu există o prevedere similară, argumentele pentru a reţine aceeaşi soluţie sunt identice cel puţin în privinţa clauzelor care stabilesc aspecte referitoare la salarizare sau alte drepturi cuvenite angajaţilor pentru prestarea muncii. Astfel, în contractul colectiv de muncă se stabileşte şi contraprestaţia datorată de angajator pentru munca angajaţilor care include, pe lângă salarii, în legătură cu care contractul colectiv de muncă stabileşte criterii generale de determinare, şi anumite drepturi în natură sau în bani, conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii. Toate aceste drepturi ale salariaţilor constituie contraprestaţia angajatorului pentru munca angajaţilor, contraprestaţie pe care angajaţii o au în vedere pentru stabilirea sau continuarea raporturilor de muncă şi pentru prestarea activităţii. Lipsirea de efecte pentru trecut a clauzelor din contractul colectiv de muncă care prevăd drepturi pentru salariaţi ar însemna lipsirea de cauză a unei părţi din obligaţiile angajaţilor, concretizate în prestaţii care ar trebui astfel restituite de angajator, ceea ce evident este imposibil. Ca urmare, aceste sume nu pot fi considerate necuvenite.

Opinia instanţei de sesizare în Dosarul nr. 2.060/118/2015, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. 1.247/1/2016 S-a apreciat că instanţa poate invoca din oficiu nulitatea absolută a unei clauze a contractului colectiv de muncă convenită cu nerespectarea art. 138 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, întrucât art. 142 alin. (2) prevede posibilitatea