Decizia nr. 7 din 4 aprilie 2016

Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea pronunţată în data de 4 noiembrie 2015, în Dosarul nr. 519/101/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de interpretare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului, respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în corelare cu dispoziţiile art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din capitolul III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010. II. Expunerea succintă a procesului

La data de 23 ianuarie 2015 contestatorul P.L.R. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 18 din 15 ianuarie 2015 emisă de S.C. P. – S.R.L., prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 61 lit. c) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare Codul muncii), solicitând anularea acesteia, reintegrarea în funcţia avută şi plata drepturilor salariale cuvenite.

A motivat că, în mod nelegal, angajatorul a invocat dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, deoarece nu s-a făcut dovada unei incapacităţi fizice, atâta vreme cât prin Fişa de aptitudine nr. 2.264 din 11 decembrie 2014, emisă de Clinica H., s-a constatat că este apt vopsitor, lucru la sol cu purtarea echipamentului individual de protecţie a muncii. În această situaţie, decizia atacată este nulă.

Pe de altă parte, unitatea a încunoştinţat Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi, prin Adresa din data de 17 decembrie 2014, înainte de emiterea deciziei de desfacere a contractului individual de muncă, fără a aştepta un răspuns de la această instituţie. De asemenea, pârâta nu a respectat dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul muncii, în sensul de a propune alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea şi capacitatea sa de muncă, în condiţiile în care poate presta muncă la sol, iar unitatea avea aceste locuri de muncă.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca nefondată a contestaţiei, întrucât, ca urmare a rezultatelor controlului medical periodic efectuat în data de 11 decembrie 2014, conform fişei de aptitudine, s-a constatat că reclamantul este apt vopsitor, lucru la sol, în echipă, cu evitarea zgomotului, fapt ce a făcut imposibilă continuarea activităţii.

Din fişa postului ocupat de contestator rezultă că angajatul trebuia să fie apt pentru meseria de vopsitor şi apt pentru lucru la înălţime, aptitudini constatate la angajare, dar şi periodic de un cabinet specializat în medicina muncii.

S-a arătat că s-a solicitat sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi, prin Adresa nr. 211 din 17 decembrie 2014, în vederea redistribuirii contestatorului într-un alt loc de muncă disponibil, dar nu s-a primit niciun răspuns şi, la cererea contestatorului, s-a dispus încetarea contractului individual de muncă înainte de expirarea preavizului.

Prin Sentinţa nr. 1.261 din 2 aprilie 2015, Tribunalul Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis contestaţia formulată de P.L.R. împotriva Deciziei nr. 18 din 15 ianuarie 2015, emisă de pârâta S.C. P. – S.R.L., pe care a anulat-o, a dispus reintegrarea contestatorului pe postul deţinut anterior şi a obligat pârâta la plata drepturilor băneşti care i se cuvin de la data de 15 ianuarie 2015 şi până la reintegrarea efectivă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a reţinut următoarele: Prin Decizia nr. 18 din 15 ianuarie 2015, emisă de pârâta S.C. P. – S.R.L., s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului P.L.R., având funcţia de vopsitor, în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii. Conform deciziei, angajatorul a avut în vedere Fişa de aptitudine nr. 2.264 din 11 decembrie 2014, emisă de medicul de medicina muncii, prin care s-a constatat faptul că reclamantul nu are aviz pentru lucru la înălţime, condiţie obligatorie pentru vopsitoria navală, precum şi imposibilitatea angajatorului de a-i oferi un alt loc de muncă, conform recomandării medicului (vopsitor – lucru la sol). Prin Adresa nr. 211 din 17 decembrie 2014 s-a solicitat şi sprijinul Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă Mehedinţi. Conform art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a acestuia, fapt ce nu îi permite să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. În cazul de faţă, angajatorul a avut în vedere fişa de aptitudine eliberată de cabinetul de medicina muncii în care se menţionează că reclamantul este „apt vopsitor, lucru la sol, în echipă, cu evitarea zgomotului pentru LRN şi purtarea obligatorie a echipamentului”, însă această fişă nu răspunde exigenţelor impuse de lege, fiind necesară, pentru a se putea dispune concedierea în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, emiterea unei decizii a organelor competente de expertiză medicală, iar fişa de aptitudini nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii. În lipsa îndeplinirii condiţiilor impuse de lege, în mod nelegal, angajatorul a dispus concedierea în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, situaţie în care decizia a fost anulată, fără a se mai impune şi analizarea celorlalte susţineri ale părţilor. În consecinţă, s-au dispus reintegrarea contestatorului pe funcţia deţinută anterior şi plata corespunzătoare a drepturilor salariale.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel intimata S.C. P. – S.R.L., criticând-o, în esenţă, pentru următoarele motive: instanţa de fond, în mod greşit, a admis contestaţia, reţinând că „fişa de aptitudini nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii”. Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor (în continuare Hotărârea Guvernului nr. 355/2007), astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, stipulează în art. 30 faptul că persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii. Abia din acel moment se procedează la formarea unei comisii care examinează angajatul. Deci, dacă salariatul nu contestă rezultatul examinării medicale a medicului de medicina muncii, nu există o prevedere în sensul că se va efectua o expertiză medicală. Din contră, în cuprinsul art. 10 şi 13 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, se precizează că avizul dat de medicul de medicina muncii este un „aviz condiţionat”.

Intimatul-contestator P.L.R. a depus întâmpinare în raport cu dispoziţiile art. 471 alin. (5) din Codul de procedură civilă, solicitând respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate ca legală şi temeinică.

Prin Încheierea din 4 noiembrie 2015, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă, legal învestită cu judecarea apelului, a dispus sesizarea din oficiu Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă. Prin aceeaşi încheiere, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus şi suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la data de 4 noiembrie 2015 în Dosarul nr. 519/101/2015, Curtea de Apel Craiova – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: a) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii, raportat la art. 30 – art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 17 pct. VIII B. lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Astfel, conform art. 61 lit. c) din Codul muncii, angajatorul poate dispune concedierea pentru motive care ţin de persoana acestuia în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat. Or, în cauză, prin decizia emisă de angajator, care face obiectul contestaţiei adresate jurisdicţiei muncii, s-a dispus concedierea salariatului (vopsitor la înălţime) în baza art. 61 lit. c) din Codul muncii. Pentru a se emite această decizie, angajatorul a avut în vedere fişa de aptitudine întocmită de către medicul specialist de medicina muncii cu ocazia examinării medicale periodice, necontestată, din care rezultă că salariatul este apt de a fi vopsitor la sol, pierzându-şi practic aptitudinea de a fi vopsitor la înălţime, constatată la examinarea periodică anterioară. Nu s-a prezentat de către angajator o decizie a unui organ de expertiză medicală, ci numai fişa de aptitudini necontestată, iar salariatul a susţinut că, în lipsa unei decizii a organelor de expertiză medicală, concedierea este nelegală, întrucât fişa de aptitudine, fie şi necontestată, nu ţine locul acestei decizii; b) problema de drept enunţată este nouă, deoarece, din consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre. Curtea de apel a avut în vedere doar deciziile pronunţate în interesul legii sau în dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece doar aceste hotărâri au efect obligatoriu în raport cu instanţele naţionale, celelalte hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fiind decizii de speţă cu efect obligatoriu doar pentru părţile în proces. În plus, în competenţa materială a instanţei supreme nu intră litigiile de muncă, astfel încât aceasta nu are o jurisprudenţă proprie în materie; c) problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la 1 noiembrie 2015. IV. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 519/101/2015 al Curţii de Apel Craiova – Secţia I civilă a reţinut următoarele: Dispoziţiile legale care instituie încă un caz de concediere pentru motive care nu ţin de persoana salariatului sunt noi, fiind introduse pentru prima oară în legislaţia muncii, respectiv în Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu intrare în vigoare de la 1 martie 2003. Dispoziţiile legale în discuţie sunt susceptibile de două interpretări, după cum urmează: A. Într-o primă interpretare, prin „decizie a organelor competente de expertiză medicală” se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, evaluare materializată într-o fişă de aptitudini sau decizie, necontestate sau devenite definitive după contestare, prin emiterea deciziei în procedura legală şi de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens. În sprijinul acestei opinii se are în vedere faptul că aceste concluzii medicale, cuprinse în actul întocmit la examinare (fişă de aptitudini, decizie etc.), ale medicului specialist în medicina muncii, care asigură supravegherea sănătăţii lucrătorilor, pot fi contestate. În prezent, ca legislaţie secundară, este în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a abrogat Normele generale de protecţie a muncii, aprobate prin Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale şi al ministrului sănătăţii şi familiei nr. 508/933/2002. Prin aceste dispoziţii legale s-au instituit norme legale similare celor expuse anterior, cuprinse în art. 30-33 din acest act normativ. Astfel, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de medicul specialist, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudini – potrivit art. 30 şi 31 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile, conform art. 32 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare. B. În cea de-a doua interpretare, prin „decizie a organelor competente de expertiză medicală” se înţelege expertiza realizată de direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii – în condiţiile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010. Acest regulament s-a aprobat în condiţiile art. 23 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), potrivit căreia regulamentul de organizare şi funcţionare, precum şi structura organizatorică a direcţiilor de sănătate publică se stabilesc prin ordin al ministrului sănătăţii. În sprijinul acestei opinii sunt aduse următoarele argumente: Se porneşte de la ideea că medicul specialist în medicina muncii nu este organ competent de expertiză medicală, în sensul legii, având în vedere atribuţiile specifice ale acestuia, potrivit art. 6-18 din Legea nr. 418/2004 privind statutul profesional specific al medicului de medicină a muncii, cu modificările şi completările ulterioare (în continuare, Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare). Astfel, medicul de medicina muncii, conform art. 6 din lege, este consilier al angajatorului şi al reprezentanţilor angajaţilor în probleme de promovare a sănătăţii în muncă şi în îmbunătăţirea mediului de muncă din punctul de vedere al sănătăţii în muncă. Mai trebuie subliniat că, atunci când în cadrul unei unităţi economice este organizat cabinet de medicina muncii, potrivit art. 44 din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare, medicul este subordonat angajatorului pe linie administrativă. Pe de altă parte, chiar dacă apare ca fiind de un formalism excesiv, al doilea punct de vedere porneşte şi de la terminologia utilizată de legiuitor în redactarea textului de lege în discuţie, respectiv art. 61 lit. c) din Codul muncii, în comparaţie cu expresiile utilizate în redactarea dispoziţiilor art. 64 alin. (1) teza finală şi alin. (2) din acelaşi act normativ. Astfel, în dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii se prevede existenţa deciziei organelor competente de expertiză medicală, iar în art. 64 alin. (1) teza finală şi alin. (2) din Codul muncii se prevede „(…) capacitate de muncă stabilită de medicul de medicina muncii.” Prin ipoteza fiecărei norme, situaţiile sunt diferite. Astfel, în primul caz se procedează la concedierea salariatului, unitatea având acest drept, iar în cel de-al doilea caz unitatea are obligaţia ca, mai înainte de a dispune concedierea în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii, să ofere salariatului un loc vacant compatibil cu capacitatea sa de muncă stabilită de medicul de medicina muncii (inclusiv să ceară sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, dacă nu există loc vacant). Dincolo de inconsecvenţa în terminologia utilizată, în sensul că textul de lege (art. 64 din Codul muncii) se referă la capacitatea de muncă, iar nu la aptitudinea în muncă (întrucât o persoană care şi-a pierdut o aptitudine în muncă – de exemplu, vopsitor la înălţime, îşi păstrează capacitatea de muncă, putând fi, de exemplu, vopsitor la sol) – între cele două proceduri există totuşi o strânsă legătură, cea prevăzută de art. 64 alin. (1) şi (2) precedând-o pe cea prevăzută de art. 61 lit. c) din Codul muncii. O altă legătură între cele două proceduri se explică şi prin prevederile existente în legislaţia secundară. Astfel, regula este că, odată cu examinarea periodică a angajatului de către medicul specialist de medicina muncii, în cazul în care se constată, de exemplu, intervenirea unei inaptitudini – cum ar fi aceea că angajatul nu mai poate lucra la înălţime (vopsitor la înălţime), medicul constată aptitudinea de a lucra la sol (vopsitor la sol). În acest caz, avizul este condiţionat, inapt la înălţime, dar apt la sol, fişa întocmită stabilind inaptitudinea, dar şi aptitudinea. În această din urmă situaţie, în măsura în care unitatea are loc de muncă vacant pentru lucrul la sol, este obligată să îi propună salariatului acest loc de muncă, ce este compatibil cu aptitudinile sale stabilite de medicul de medicina muncii, deci apare ca suficientă recomandarea medicului specialist pentru schimbarea locului muncii. În cazul inexistenţei unui asemenea loc vacant, dar urmând şi procedura prevăzută de art. 64 alin. (2) din Codul muncii privind sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, unitatea are dreptul în final să procedeze la concedierea salariatului în condiţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, ridicându-se, în acest moment, problema de drept care face obiectul prezentei sesizări. Respectiv: fişa de aptitudini emisă de medicul specialist (necontestată sau contestată, dar contestaţia s-a respins) este necesară, dar şi suficientă pentru concedierea în temeiul art. 61 lit. c) din Codul muncii sau sunt necesare un alt act şi urmarea altei proceduri, aşa cum s-a arătat în cea de-a doua opinie. De asemenea, terminologia diferită utilizată în redactarea celor două texte de lege se apreciază că nu este o simplă inadvertenţă în exprimare, astfel că fiind două situaţii diferite, cu consecinţe diferite, legiuitorul, în mod intenţionat, a stabilit un nivel de exigenţă mai ridicat în redactarea art. 61 lit. c) din Codul muncii, în raport cu art. 64 alin. (1) teza finală şi alin. (2) din Codul muncii, nefiind identitate între actele necesare unităţii în cele două situaţii. Pentru a ajunge la această concluzie se are în vedere şi faptul că numai din punctul de vedere al sănătăţii lucrătorului, atât schimbarea locului de muncă [art. 64 alin. (1) din Codul muncii], cât şi concedierea acestuia [art. 61 lit. c) din Codul muncii] sunt socotite măsuri de protecţie. Dar, din punct de vedere juridic şi social-economic, schimbarea locului de muncă este o măsură uşoară, fără consecinţe deosebite în acest plan, pe când concedierea apare ca o măsură extremă. De aceea, potrivit celei de-a doua opinii, în cazul concedierii, nivelul de exigenţă al actelor necesare unităţii pentru a proceda legal la concediere este ridicat, fiind necesară o decizie a organelor competente de expertiză medicală, iar în cazul schimbării locului de muncă apare suficient actul întocmit de medicul de medicina muncii, în concret, fişa de aptitudini. Or, diferenţa calitativă dintre cele două expresii apare ca un argument puternic în sprijinul concluziei că actul necesar unităţii pentru a proceda la schimbarea locului de muncă este fişa de aptitudini emisă de medicul specialist de medicina muncii, însă aceasta nu este suficientă unităţii pentru a proceda la concediere. În această ordine de idei se apreciază că actul necesar unităţii pentru o concediere legală este expertiza realizată de direcţia de sănătate publică judeţeană sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căreia funcţionează medici specialişti de medicina muncii. Cu siguranţă, medicii specialişti de la nivelul acestei instituţii, care ar efectua expertiza, fac parte în prezent şi din comisia de 3 medici care soluţionează contestaţia împotriva rezultatului dat de medicul specialist care a făcut evaluarea lucrătorului – în condiţiile Hotărârii Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum s-a arătat în precedent, dar atribuţiile şi procedurile sunt diferite. Ambele opinii au un punct comun, acela potrivit căruia, fiind vorba de aptitudini în muncă, iar nu de capacitatea de muncă, deci de aspecte care ţin de domeniul sănătăţii lucrătorilor, autorităţile care au atribuţii în domeniu sunt Ministerul Sănătăţii şi alte instituţii şi structuri de specialitate ale acestui minister, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată prin medici de medicina muncii, iar Ministerul Sănătăţii este autoritatea centrală în domeniul asigurării sănătăţii publice, potrivit art. 25 alin. (2) şi art. 46 din Legea securităţii şi sănătăţii în muncă nr. 319/2006, cu modificările ulterioare. În acest context, ambele opinii susţin punctul de vedere potrivit căruia, în domeniul sănătăţii lucrătorilor, deci şi în procedura de emitere a actelor medicale necesare concedierii în baza art. 61 lit. c) din Codul muncii, comisiile de expertiză medicală privind capacitatea de muncă, în care activează medici experţi ai asigurărilor sociale, specializaţi în expertiză medicală a capacităţii de muncă [art. 71 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare], nu au atribuţii legale. Astfel, activitatea de expertiză medicală şi recuperare a capacităţii de muncă se desfăşoară în cadrul sistemului de asigurări sociale, pentru stabilirea gradelor de invaliditate, astfel că persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă beneficiază de pensii de invaliditate, în baza art. 68 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare. Nu în ultimul rând, activitatea acestor comisii este organizată, îndrumată şi controlată de Casa Naţională de Pensii Publice prin intermediul Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă – art. 70 din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare -, iar criteriile şi normele în acest caz sunt emise de Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale şi Persoanelor Vârstnice, deci nu de Ministerul Sănătăţii, aceste instituţii şi autorităţi neavând atribuţii în domeniul sănătăţii lucrătorilor. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-contestator susţine că din interpretarea dispoziţiilor legale în discuţie, respectiv art. 61 lit. c) din Codul muncii, rezultă clar că în situaţia sa trebuia să se efectueze o expertizare de către organele competente a aptitudinilor fizice/psihice ale salariatului, fişa de aptitudini întocmită de medicul specialist de medicina muncii, fie şi necontestată, nefiind suficientă pentru concediere.

Apelantul-pârât susţine contrariul; în sprijinul acestui punct de vedere invocă dispoziţiile legale cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd posibilitatea contestării rezultatului examinării, respectiv a evaluării periodice a stării de sănătate, efectuată de medicul specialist de medicina muncii, contestaţie care se soluţionează de către o comisie compusă din 3 medici specialişti în medicina muncii, care funcţionează în cadrul direcţiei judeţene de sănătate publică. Mai arată că nicio dispoziţie legală cuprinsă în acest act normativ nu prevede obligaţia unităţii de a face o expertiză medicală, în cazul în care salariatul nu contestă rezultatul examinării medicale a medicului de medicina muncii.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii deduse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Din analiza hotărârilor judecătoreşti comunicate de curţile de apel la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că instanţele au fost învestite cu un număr relativ redus de acţiuni de natura celei supuse analizei în prezenta sesizare. Curtea de Apel Craiova a identificat o singură hotărâre în materie, respectiv Decizia nr. 3.226 din 6 iulie 2015 a Secţiei I civile, prin care s-a reţinut că este necesară expertiza medicală pentru a se dispune concedierea, nefiind suficientă fişa de aptitudine întocmită de medicul de medicina muncii. În afara instanţei de sesizare, doar cinci curţi de apel au comunicat că au practică în materia care face obiectul sesizării, conturându-se două opinii jurisprudenţiale: – unele instanţe au apreciat că medicul de medicina muncii este cel care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului (Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Timişoara); – alte instanţe au considerat că nu este suficient avizul medical inapt dat de medicul de medicina muncii prin fişa de aptitudine, pentru a se demara procedura de concediere în temeiul art. 61 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, fiind necesară decizia medicului de expertiză a capacităţii de muncă pentru concedierea salariatului în baza acestui text de lege (Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Iaşi).

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – cauzele având ca obiect litigii de muncă nu intră în competenţa materială a instanţei supreme. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. Pe fond s-a concluzionat că prin decizie a organelor de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, se înţelege rezultatul evaluării medicului specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, constând în fişa de aptitudine, necontestată sau devenită definitivă după contestare, prin emiterea deciziei de către entitatea cu atribuţii legale în acest sens. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a instituţiei juridice privind pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementată de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

În privinţa obiectului şi a condiţiilor sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Din examinarea cauzei deduse judecăţii rezultă că toate aceste condiţii sunt îndeplinite cumulativ.

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată, curtea de apel învestită cu soluţionarea apelului urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, este definitivă, iar cauza care face obiectul judecăţii se află în competenţa legală a unui complet de judecată al curţii de apel învestit să soluţioneze cauza.

Este, de asemenea, îndeplinită condiţia legăturii chestiunii de drept cu fondul cauzei, de vreme ce principala critică în apel vizează reţinerea de către instanţa de fond a împrejurării că fişa de aptitudine nu poate înlocui expertiza cerută de lege, întrucât medicul de medicina muncii nu are astfel de atribuţii.

Aşadar, de lămurirea înţelesului sintagmei decizie a organelor de expertiză medicală, prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, depinde soluţia ce se va pronunţa în cauză.

Cât priveşte cerinţa noutăţii se observă că titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care, chiar dacă nu sunt cuprinse într-o lege intrată de puţin timp în vigoare, pot fi apreciate ca fiind noi din perspectiva jurisprudenţei restrânse la nivel naţional, în sensul că această chestiune de drept nu a mai fost anterior dedusă judecăţii într-un număr suficient de cauze care să fi creat o anume practică judiciară ori chiar o practică neunitară.

Inexistenţa unei practici cristalizate în timp a instanţelor şi lipsa unei orientări majoritare a jurisprudenţei spre o anumită interpretare a normelor analizate, lipsa unor argumente oferite de doctrină fac ca, pe de o parte, chestiunea de drept supusă dezbaterii să îşi reliefeze caracterul de noutate în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă, iar, pe de altă parte, ca problema de drept să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme prin pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Chestiunea de drept supusă dezlegării prezintă, de asemenea, caracter de noutate, în sensul că ea nu a mai făcut obiectul analizei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul unui recurs în interesul legii ori al unei hotărâri prealabile. Cât priveşte eventualele decizii de speţă, în sfera de competenţă materială a instanţei supreme, aşa cum este ea definită de dispoziţiile art. 97 din Codul de procedură civilă, nu intră litigii cu un asemenea obiect. Asupra fondului sesizării

Preliminarii Sub imperiul Codului muncii al Republicii Socialiste România, Legea nr. 10/1972, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare până la 1 martie 2003, inaptitudinea fizică/psihică a salariatului de a presta activitatea corespunzătoare postului în care era încadrat constituia un temei de desfacere a contractului de muncă asimilat celui pentru necorespundere profesională [art. 130 alin. (1) lit. e], regimul juridic al concedierii pentru inaptitudine constituind un aspect al necorespunderii, ca o consecinţă a aplicării regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Chiar dacă, practic, atare distincţii nu au putut fi făcute, în plan teoretic s-a remarcat încă de la început faptul că necorespunderea profesională cauzată de motive medicale are o substanţă particulară, caracterul neimputabil fiind în acest caz dincolo de orice discuţie. Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, distinge între cele două temeiuri de concediere prevăzând că aceasta este posibilă: – în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat [art. 61 lit. c) din Codul muncii]; – în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă în care este încadrat [art. 61 lit. d) din Codul muncii].

Noţiunea de inaptitudine fizică şi/sau psihică În unele sisteme de drept, incapacitatea de muncă face parte dintr-o categorie mai largă de cauze de încetare a raporturilor de muncă, cărora li se aplică în linii mari acelaşi regim juridic: cauzele biologice. Aici sunt incluse vârsta, decesul şi debilitatea. Spre exemplu, în sistemul anglo-saxon, inaptitudinea este inclusă între cauzele de încetare a contractului în care continuarea executării lui ar fi imposibilă fără prejudicierea celeilalte părţi. În dreptul nostru, inaptitudinea este un motiv de concediere de sine stătător, prin excelenţă, neimputabil; salariatul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu din cauza reducerii unora dintre capacităţile sale biologice. Inaptitudinea manifestată cu prilejul încheierii contractului individual de muncă nu atrage posibilitatea concedierii, ci a declarării nulităţii contractului respectiv. În acest sens deosebim după cum: – nu s-a efectuat examenul medical obligatoriu la angajare, potrivit art. 27 din Codul muncii; contractul de muncă este nul absolut, iar angajatorul răspunde contravenţional, potrivit art. 52 lit. a) din Hotărârea Guvernului nr. 857/2011 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele din domeniul sănătăţii publice, cu completările ulterioare; – s-a efectuat examenul medical, din care a rezultat inaptitudinea pentru desfăşurarea anumitor activităţi, dar angajatorul nu a ţinut cont de aceasta, utilizând salariatul în prestarea acelor activităţi cu privire la care medicul de medicină a muncii îl declarase inapt; şi în acest caz angajatorul răspunde contravenţional; – s-a realizat examenul medical, iar în urma acestuia nu a fost pusă în evidenţă inaptitudinea, deşi aceasta exista; în această ipoteză, alături, fireşte, de angajarea răspunderii medicului, s-ar putea pune problema vicierii consimţământului angajatorului prin eroare. Textul art. 61 lit. c) din Codul muncii vizează inaptitudinea intervenită pe parcursul executării contractului de muncă, şi nu cea manifestată de către persoană chiar cu prilejul angajării. Este avută în vedere situaţia salariatului căruia i s-a redus pe parcurs capacitatea de exerciţiu biologic, iar postul ocupat îi afectează performanţele profesionale. Aptitudinea în muncă este definită la art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, drept „. . .capacitatea lucrătorului din punct de vedere medical de a desfăşura activitatea la locul de muncă în profesia/funcţia pentru care se solicită examenul medical”. Aptitudinea medicală este stabilită de către medicul de medicina muncii, conform art. 8 lit. f) din Legea nr. 418/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestor dispoziţii: „Medicul de medicină a muncii supraveghează sănătatea angajaţilor pe baza prevederilor legale şi a riscurilor profesionale pentru sănătatea angajaţilor, respectând principiile de etică, astfel: (…) f) stabileşte aptitudinea în muncă, cu ocazia oricărei examinări medicale”. De asemenea, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, „Supravegherea sănătăţii lucrătorilor este asigurată de către medicii specialişti de medicina muncii”. Art. 9 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „Pentru stabilirea aptitudinii în muncă medicul specialist de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii şi examene medicale de specialitate, suplimentare celor prevăzute la art. 8”. Cu titlu de exemplu, inaptitudinea medicală priveşte: reducerea acuităţii unuia sau mai multor simţuri, anume a celor de care salariatul se slujeşte în activitatea sa; pierderea îndemânării, în cazul profesiilor în care această calitate este necesară; tulburări ale reflexelor, în cazul persoanei care desfăşoară activitate de intervenţie rapidă şi precisă (conducători auto, piloţi, controlori de trafic etc.); scăderea memoriei; afecţiuni psihice care duc la pierderea concentrării, a capacităţii de rezistenţă la factori de stres, dacă specificul muncii cere calm şi stăpânire de sine (relaţii cu publicul, cadre didactice); diferite afecţiuni de natură fizică (anchilozarea unui braţ, hernie); încetinirea executării lucrărilor manuale, cu consecinţa imposibilităţii respectării termenelor de predare; boli transmisibile (spre exemplu, dermatologice) care nu pot fi tratate corespunzător şi în termen util (în cazul lucrătorilor din alimentaţie publică sau servicii de coafură, cosmetice) etc. Aptitudinea medicală stabilită de medicul de medicina muncii vizează doar un anumit post ocupat de salariat, angajatul nefiind expertizat sub aspectul capacităţii/incapacităţii generale de muncă. Deoarece medicul de medicina muncii este cel care supraveghează starea de sănătate a angajaţilor, avizul medical dat de acesta (având la bază fişa de expunere la riscuri profesionale, istoricul medical al angajatului, examinările medicale periodice efectuate) are o importanţă majoră în ceea ce priveşte continuarea sau nu a activităţii angajatului în acel loc de muncă.

Decizia organelor de expertiză medicală prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului Pentru a statua asupra problemei de drept deduse judecăţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept urmează a identifica în mod concret dificultăţile de interpretare a textelor de lege ce fac obiectul sesizării. Astfel, din conţinutul încheierii de sesizare rezultă că problema de drept supusă analizei vizează interpretarea dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii (privind concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului), respectiv ce se înţelege prin decizie a organelor de expertiză medicală (prin care se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului). Cu privire la procedura de constatare a inaptitudinii salariatului, Codul muncii prevede la art. 61 lit. c) faptul că aceasta are loc prin decizie a organelor competente de expertiză medicală. Deşi actul normativ nu determină în mod expres organele de expertiză medicală care constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, în cazul concedierii întemeiate pe dispoziţiile art. 61 lit. c) din Codul muncii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că se va avea în vedere, în primul rând, legislaţia specifică din domeniul supravegherii sănătăţii lucrătorilor (Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare), care statuează că medicul specialist de medicina muncii, prin avizul dat, este cel care are dreptul şi obligaţia de a stabili dacă angajatul este apt sau inapt medical pentru un anumit post. Astfel, din interpretarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 418/2014, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu prevederile art. 8 şi 9 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, redate anterior, rezultă că medicul de medicina muncii este organul specializat care stabileşte aptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului pentru un anumit loc de muncă. În afara controalelor medicale pe care le realizează la angajarea în muncă, periodic sau la reluarea activităţii, medicul de medicina muncii poate solicita şi alte investigaţii de specialitate, decizia finală în urma acestor examinări medicale aparţinând însă medicului specialist de medicina muncii. Această soluţie rezultă explicit şi din dispoziţiile art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, astfel cum a fost modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, coroborat cu prevederile art. 22 lit. e) şi art. 30 din acelaşi act normativ. Spre deosebire de forma iniţială a art. 12 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, care prevedea la alin. (2) că „Toate cazurile de inaptitudine medicală permanentă vor fi rezolvate de către medicii de medicina muncii în colaborare cu medicii de expertiza capacităţii de muncă, care se vor informa reciproc asupra rezolvării situaţiei de fapt”, ulterior modificării intervenite prin Hotărârea Guvernului nr. 1.169/2011, alin. (2) al art. 12 a fost abrogat, astfel încât, conform reglementării legale în vigoare, unicul organ specializat în emiterea şi completarea fişei de aptitudine a salariatului a rămas medicul de medicina muncii. De asemenea, medicul de medicina muncii are competenţa de a propune angajatorului schimbarea locului de muncă, potrivit art. 189 alin. (2) din Codul muncii, etapă prealabilă concedierii întemeiate pe inaptitudine, conform art. 64 alin. (1) din acelaşi act normativ. Un alt argument avut în vedere la definirea sintagmei „decizie a organelor de expertiză medicală” priveşte procedura de contestare a concluziilor medicale ale medicului specialist de medicina muncii, cuprinse în actul întocmit la examinare, procedură prevăzută la art. 30-33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, potrivit art. 30 şi 31 din actul normativ menţionat, persoana examinată poate contesta rezultatul dat de către medicul specialist de medicina muncii privind aptitudinea în muncă, contestaţia adresându-se autorităţii de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, în termen de 7 zile de la primirea fişei de aptitudine în muncă. Contestaţia se soluţionează de o comisie formată din 3 medici specialişti de medicina muncii, care convoacă părţile implicate în termen de 21 de zile de la data primirii contestaţiei, conform art. 32. Decizia comisiei se consemnează într-un proces-verbal şi se comunică în scris persoanei examinate medical, potrivit dispoziţiilor art. 33. Din analiza argumentelor expuse anterior se constată că este suficient ca în cauză să se întocmească fişa de aptitudine de către medicul specialist de medicina muncii, necontestată de lucrător, din care să rezulte că angajatul nu mai are aptitudinea necesară pentru locul de muncă ocupat, şi, neavând locuri de muncă vacante compatibile cu aptitudinea sa în muncă, în condiţiile art. 64 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, angajatorul va proceda la concedierea angajatului în baza dispoziţiilor art. 61 lit. c) din Codul muncii. Aceeaşi concluzie este valabilă şi în ipoteza în care evaluarea realizată de medicul specialist de medicina muncii ar fi contestată, iar prin decizia medicală pronunţată în condiţiile art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 355/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-ar respinge contestaţia persoanei examinate. Expertizarea inaptitudinii fizice şi/sau psihice a salariatului la care se referă art. 61 lit. c) din Codul muncii nu trebuie confundată cu expertizarea capacităţii de muncă, ce se adresează persoanelor care apelează la sistemul asigurărilor sociale de sănătate şi a cărei constatare atrage încetarea de drept a contractului de muncă, în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii. Inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului nu vizează întreaga incapacitate de muncă a acestuia şi pentru alte locuri de muncă, ci numai pentru cea strict legată de locul de muncă ocupat de salariat, conform fişei de expunere la riscuri profesionale şi ţinând cont de condiţiile de lucru, coroborat cu starea de sănătate în muncă. Prevederile art. 17 pct. VIII B lit. v) şi pct. 4 al ultimului alineat din cap. III din Regulamentul de organizare şi funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, aprobat prin Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1.078/2010, reglementează cadrul organizatoric şi de funcţionare a direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, dar nu conţin reglementări cu privire la procedura de constatare a aptitudinii fizice şi/sau psihice a salariaţilor. Astfel, dispoziţiile enunţate fac referire la expertize realizate de direcţiile de sănătate publică judeţene sau a municipiului Bucureşti, prin compartimentul de evaluare a factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, în cadrul căruia funcţionează şi un colectiv cu activitate specifică de medicina muncii, dar aceste expertize se efectuează la cererea terţilor, având drept obiectiv evaluarea factorilor de risc din mediul de viaţă şi muncă, iar atribuţiile specifice ale colectivului de medicina muncii vizează strict domeniul supravegherii în sănătate publică, dist