Decizia nr. 22 din 3 aprilie 2017

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 10.136/3/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „Cum se interpretează dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013), prin raportare exclusiv la indemnizaţia de încadrare stabilită conform legii în vigoare sau prin raportare şi la situaţiile particulare care au determinat plăţi compensatorii în urma abrogării unor legi anterioare?” II. Expunerea succintă a procesului

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22 octombrie 2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia la modificarea Ordinului viceprim-ministrului nr. II/3.806/20 august 2014 privind stabilirea drepturilor sale salariale, în sensul emiterii actului administrativ prin care sunt stabilite drepturile salariale începând cu 14 iulie 2014, cu respectarea prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. Prin Sentinţa civilă nr. 384 din 13 februarie 2015 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, dispunându-se declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti. În faţa acestei instanţe, reclamanta şi-a modificat acţiunea, solicitând şi plata diferenţelor de drepturi salariale dintre salariul încasat şi cel cuvenit prin modificarea salariului de bază, în sensul cerut prin acţiune. Prin sentinţa civilă nr. 7.077 din 9 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea modificată ca nefondată. Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 5 mai 2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a pus în discuţia părţilor, din oficiu, oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. Părţile au depus note scrise privind admisibilitatea sesizării, precum şi practică judiciară considerată relevantă pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. Prin Încheierea de şedinţă din 30 iunie 2016, instanţa de recurs a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată la data de 30 iunie 2016, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: – sesizarea este formulată de o curte de apel în legătură cu o judecată aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă pe rolul său; – lămurirea chestiunii de drept este determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată, este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; – chestiunea de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei este una veritabilă, caracterul său problematic rezultând din modalităţile diferite de interpretare a dispoziţiilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Punctul de vedere al recurentei-reclamante A. Prin notele scrise, recurenta-reclamantă a considerat oportună, pertinentă şi utilă intenţia Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, deoarece textul legal a primit o interpretare neunitară din partea instanţelor judecătoreşti. După comunicarea raportului, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus un punct de vedere prin care, argumentând admisibilitatea sesizării, a arătat că opinia judecătorilor-raportori se bazează pe prevederi legislative care nu mai erau aplicabile la nivelul anului 2014, fiind înlocuite de reglementări specifice cuprinse în anexele nr. I-VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010).

Punctul de vedere al intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne Prin notele scrise, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a arătat că prevederile legale se impun a fi interpretate în sensul raportării salarizării stabilite la valoarea în plată conform legii, respectiv, conform indemnizaţiei de încadrare aferente noului grad şi prevăzute de legea în vigoare, iar nu prin raportare la situaţiile particulare aflate în plată conform reglementărilor succesive, însă în prezent abrogate. După comunicarea raportului, în termen legal, intimatul-pârât a formulat, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, arătând că, având în vedere reconstrucţia salarială instituită conform legilor-cadru de salarizare unitară şi legilor de aplicare etapizată a legilor-cadru de salarizare unitară, este evident că legiuitorul a prevăzut, atât la art. 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cât şi la art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, o măsură asigurătorie a unei salarizări similare pentru aceleaşi condiţii de muncă, nefiind posibilă acordarea unor drepturi salariale de care personalul nu a beneficiat anterior eliminării lor din legislaţia în vigoare. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea recursului în Dosarul nr. 10.136/3/2015 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a reţinut că, potrivit situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, reclamanta a fost promovată în funcţia publică de manager public grad principal începând cu 14 iulie 2014.

Anterior, începând cu 25 octombrie 2012, reclamanta a ocupat funcţia de manager public grad profesional asistent, drepturile sale salariale fiind stabilite în funcţie de legislaţia de la acea dată, respectiv fără includerea sporului de manager public, reglementat de art. 37 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2008 privind statutul funcţionarului public denumit manager public, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 135/2009, dar care fusese abrogat începând cu 1 ianuarie 2011 prin Legea-cadru nr. 284/2010.

Persoanele încadrate actualmente pe aceeaşi funcţie cu reclamanta, însă de la o dată anterioară abrogării acestui spor, primesc, într-adevăr, un salariu lunar brut mai mare decât aceasta, însă acest aspect se datorează unui venit suplimentar (plata compensatorie corespunzătoare sporului de manager public), în virtutea prevederilor art. 23 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009). Salariul de bază de încadrare al acestor persoane este identic cu al reclamantei.

Practic, sporul conferă beneficii financiare ulterior abrogării doar persoanelor care l-au avut anterior şi care îl primesc prin efectul Legii-cadru nr. 330/2009, cu titlu de plăţi compensatorii.

Drepturile salariale ale reclamantei, cuvenite ca urmare a promovării în grad, au fost stabilite prin metoda reconstrucţiei salariale, respectiv plecând de la drepturile salariale deja avute de aceasta şi cu modificarea indemnizaţiei de încadrare conform noului grad. Reclamanta, nebeneficiind anterior de sporul de manager public, în raport cu data încadrării sale iniţiale, nu a beneficiat nici de adăugarea unui cuantum similar cu al colegilor săi în privinţa sumei compensatorii.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013: „(1) În anul 2014, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată”.

În opinia instanţei de trimitere, dispoziţiile citate se impun a fi interpretate în sensul raportării salarizării stabilite la valoarea aflată în plată conform legii, respectiv conform indemnizaţiei de încadrare aferente noului grad şi prevăzute în legea în vigoare, iar nu prin raportare la situaţiile particulare aflate în plată conform reglementărilor succesive, însă în prezent abrogate şi care au determinat un anumit cuantum al sumei compensatorii. 14. „Nivelul de salarizare în plată” nu cuprinde şi plăţile compensatorii, care reprezintă numai un remediu tranzitoriu, expres prevăzut de lege, pentru situaţia în care intervine abrogarea unei dispoziţii legale privitoare la acordarea unui spor salarial, astfel încât veniturile unui funcţionar public să nu fie diminuate.

Prin Decizia nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012 şi Decizia nr. 884 din 25 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, Curtea Constituţională a statuat în mod clar în sensul neîncălcării prevederilor art. 16 din Constituţie, în contextul prevederilor legale succesive adoptate în materia salarizării: „avansarea personalului încadrat pe funcţii de execuţie în gradaţia corespunzătoare tranşei de vechime în muncă şi calculul indemnizaţiilor potrivit acestor gradaţii se face potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislaţiei aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câştigate. De altfel, Curtea subliniază faptul că legiuitorul poate interveni oricând, din raţiuni ce ţin de politica economico- financiară a statului, cu reglementarea unor criterii de avansare şi a unor metodologii de calcul al indemnizaţiilor obţinute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având acelaşi obiect, pe care le abrogă … Având în vedere argumentele mai sus referite, mutatis mutandis, Curtea constată că este neîntemeiată critica autorului excepţiei, potrivit căreia, în măsura în care calculul indemnizaţiei de încadrare, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 285/2010, duce la un cuantum al acestei indemnizaţii mai mic faţă de cel calculat potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, în condiţii identice de vechime în muncă şi vechime în funcţie, textele criticate creează discriminare între persoanele care au trecut la o tranşă superioară de vechime în cursul anului 2011 şi cele care au trecut la o astfel de tranşă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. Din aceleaşi considerente, Curtea constată că nu poate fi reţinută nici afirmaţia autorului conform căreia, în prezent, pentru aceeaşi categorie de salariaţi, aflaţi în condiţii identice de vechime în muncă şi în funcţie, sunt aplicate două sisteme de salarizare paralele, fiind încălcate, în acest fel, prevederile constituţionale ale art. 4 referitor la unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni şi dreptul la muncă şi protecţie socială, statuat la art. 41 din Constituţie. Curtea apreciază, totodată, că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 285/2010 nu contravin nici principiului constituţional al egalităţii în drepturi prevăzut la art. 16, întrucât acestea se aplică în mod nediscriminatoriu întregului personal plătit din fonduri publice.”

Conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 820 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 39 din 18 ianuarie 2007, „situaţia diferită în care se află cetăţenii în funcţie de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispoziţiilor constituţionale care consacră egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice fără privilegii şi discriminări”.

Prin metoda reconstrucţiei salariale, respectiv plecând de la drepturile salariale deja deţinute, cu modificarea indemnizaţiei de încadrare aferente noului grad profesional, în măsura în care un funcţionar public nu a beneficiat anterior de un spor (în speţă cel de manager public) la data încadrării sale iniţiale, nu va putea beneficia, în temeiul art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, nici de un cuantum similar cu cel al celorlalţi manageri publici principali în privinţa sumei compensatorii. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti – instanţa de trimitere nu a identificat alte cauze în care să se pună problema de drept ce face obiectul sesizării. A comunicat însă că – după consultarea colectivului de magistraţi din cadrul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi al Secţiei a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal ale Curţii – s-a conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 nu au în vedere şi situaţiile particulare care au determinat plăţi compensatorii, în urma abrogării unor legi anterioare, ci se raportează exclusiv la indemnizaţia de încadrare stabilită conform legii.

Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară Curtea de Apel Constanţa a identificat două hotărâri pronunţate de Tribunalul Tulcea, dar care nu se referă strict la aceeaşi problemă de drept, respectiv: – Sentinţa nr. 1.059 din 17 iunie 2016, prin care a fost respinsă acţiunea reclamanţilor – funcţionari publici care au obţinut diploma de studii superioare ulterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, motivat de faptul că aceştia nu se încadrează în cele trei categorii de personal prevăzute de art. 5 alin. (1) şi alin. (1 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014) – cauză aflată în recurs, judecata fiind suspendată în temeiul dispoziţiilor art. 242 din Codul de procedură civilă de la 1865; – Sentinţa nr. 893 din 31 mai 2016 prin care s-a admis cererea reclamanţilor, mutaţi în interesul serviciului, de a li se include în cuantumul salariului sporul de 25% pentru studii superioare, ca sumă compensatorie; hotărârea a rămas definitivă prin respingerea recursului (decizie neredactată). Şi Curtea de Apel Ploieşti a comunicat Sentinţa nr. 621 din 4 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Prahova, menţinută prin Decizia nr. 1.577 din 19 octombrie 2016 a Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii, privind o acţiune prin care s-a solicitat încadrarea în gradul profesional superior, treapta I de salarizare, ca urmare a promovării în gradul profesional, hotărâre prin care s-a reţinut că treptele de salarizare au fost eliminate prin intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 284/2010, astfel că plata efectivă a drepturilor salariale nu se poate raporta la reglementările aplicabile acestor trepte de salarizare. Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materia ce face obiectul sesizării. Opiniile teoretice ale judecătorilor din cadrul curţilor de apel Braşov, Cluj, Galaţi, Oradea, Ploieşti nu prefigurează crearea unei practici neunitare.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei Judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în repetate rânduri asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, prin raportare la alin. 1 al aceluiaşi articol, reţinând că dispoziţiile alin. (1) stabilesc, în principiu, salarizarea funcţionarilor publici pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, constituind dispoziţii cu caracter general, în timp ce, prin completarea acestor dispoziţii, alin. (3) constituie prevederi speciale, prin care se stabileşte salarizarea funcţionarilor nou-încadraţi şi a celor promovaţi.

Prin deciziile pronunţate 1 , Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la modalitatea de stabilire a salariului de bază, reţinând că atât încadrarea prin lege a diferiţilor funcţionari publici în anumite categorii, clase şi grade profesionale, cât şi salarizarea conform acestei încadrări nu reprezintă drepturi fundamentale, care nu s-ar putea modifica, pentru viitor, tot prin lege; de aceea, legiuitorul este în drept să modifice sistemul de salarizare existent ori să îl înlocuiască cu altul nou, considerat mai adecvat pentru atingerea scopului urmărit, având în vedere resursele financiare disponibile în diferite perioade de timp; art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. Totodată, Curtea a reamintit şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere în determinarea oportunităţii şi intensităţii politicilor lor în domeniul sumelor ce urmează a fi plătite angajaţilor din bugetul de stat. 2 1 Decizia nr. 743 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2016; Decizia nr. 821 din 26 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 10 februarie 2016; Decizia nr. 853 din 10 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 3 martie 2016; Decizia nr. 205 din 12 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 443 din 14 iunie 2016; Decizia nr. 370 din 2 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 30 august 2016. 2 Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23; Hotărârea din 8 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59; Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că norma supusă interpretării este suficient de clară şi nu comportă, în sine, o dificultate reală de interpretare şi aplicare. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul articolului 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi îndeplinite în mod cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Prioritar, se impune deci o analiză a existenţei acestor condiţii de admisibilitate a sesizării: a) Cu privire la prima cerinţă, se constată din actele dosarului că, în prezent, cauza se află în curs de judecată în faza procesuală a recursului, nefiind pronunţată până la acest moment o hotărâre definitivă. b) Acţiunea introductivă este un litigiu având ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public denumit manager public, care se află în competenţa de primă instanţă a secţiei de contencios administrativ a tribunalului, potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 95 din Codul de procedură civilă; prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti judecă pricina în ultimă instanţă. c) De lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării depinde soluţionarea pe fond a recursului, întrucât: prin cererea introductivă reclamanta a solicitat stabilirea drepturilor sale salariale, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcţii similare, cu includerea plăţilor compensatorii prevăzute în considerarea sporului de manager public; prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond s-a respins cererea, reţinându-se că nivelul de salarizare reprezintă indemnizaţia de încadrare prevăzută de legea în vigoare, fără a fi avute în vedere şi situaţiile particulare aflate în plată conform unor reglementări succesive, însă în prezent abrogate; prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a criticat această interpretare dată de prima instanţă prevederilor art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013. d) Referitor la noutatea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, din verificarea evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se constată că aceasta nu a statuat anterior asupra chestiunii de drept în discuţie, nefiind pronunţată o decizie în interesul legii sau o altă hotărâre prealabilă având acest obiect.

Distinct de această împrejurare, însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că – pentru ca mecanismul procedural reglementat de art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deviat de la scopul său firesc şi utilizat pentru tranşarea efectivă, concretă, a însuşi litigiului aflat pe rolul instanţei de trimitere – este necesar ca sesizarea să aibă ca obiect nu orice situaţie juridică litigioasă (fiind de natura procedurii contencioase afirmarea de opinii potrivnice), ci o problemă de drept care se impune cu pregnanţă să fie lămurită şi care prezintă o dificultate suficient de mare încât să reclame intervenţia instanţei supreme, în scopul înlăturării unui impediment care obstrucţionează emiterea actului jurisdicţional final de către judecător.

În acest sens, doctrina a subliniat faptul că sesizarea trebuie să privească o normă de drept susceptibilă de interpretări diferite, deci o normă care, aplicată în cauze concrete, ar genera o practică neunitară, iar aceste potenţiale interpretări diferite, doar prefigurate sau deja afirmate, trebuie arătate în sesizare.

În jurisprudenţa creată la nivelul completelor de judecată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat în mod constant că, pentru asigurarea eficienţei sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin raportare la rezolvarea litigiului în care a intervenit, se impune ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o problemă juridică reală, care ridică dificultăţi de interpretare a unor dispoziţii legale imperfecte, lacunare sau contradictorii, ce necesită rezolvarea de principiu a chestiunii de drept în procedura specială a hotărârii prealabile, iar nu realizarea unor operaţiuni de interpretare şi aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanţele particulare ce caracterizează fiecare litigiu (operaţiuni care sunt atribute ale judecătorului cauzei).

În cauză nu poate fi ignorat caracterul sumar al sesizării, raportat la conţinutul impus de art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, îndeosebi în ceea ce priveşte motivele pentru care titularul sesizării a considerat chestiunea de drept ca fiind una dificilă şi care face obiectul unor „modalităţi diferite de interpretare”, în condiţiile în care la nivelul curţilor de apel din ţară (inclusiv la curtea de apel titulară a sesizării) nu s-au identificat alte cauze similare şi nu au fost relevate nici eventualele opinii contradictorii care ar face credibilă ipoteza unei viitoare jurisprudenţe neunitare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reţine că norma cuprinsă în art. 5 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 este una suficient de clară şi care nu comportă, în sine, o dificultate reală de interpretare şi aplicare.

În acest context, trebuie subliniat faptul că norma în discuţie nu a generat practică judiciară divergentă până în prezent (în condiţiile în care actul normativ a fost adoptat pentru reglementarea salarizării în anul 2014), iar începând cu anul 2015 – în scopul declarat de înlăturare a discriminărilor salariale – a fost definit legal conceptul de „nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare”, prin alin. (1 1 ) al art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, introdus prin art. I pct. 6 din Legea nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 6 aprilie 2015.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că prezenta sesizare nu este admisibilă, deoarece mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă poate fi utilizat doar dacă sunt întrunite condiţiile restrictive de admisibilitate impuse de lege, rolul său unificator găsindu-şi menirea doar în privinţa chestiunilor de drept noi şi care prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme.

Faţă de cele menţionate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,