Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2016

Titularul sesizării este Tribunalul Braşov – Secţia I civilă, învestit cu soluţionarea apelului declarat de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov împotriva Sentinţei civile nr. 12.235 din 7 noiembrie 2014 şi a Încheierii din 19 septembrie 2014, pronunţate de Judecătoria Braşov, apel care formează obiectul Dosarului nr. 8.276/197/2014.

Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată (denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000), raportat la art. 95 pct. 2 şi la art. 483 alin. (2) teza I din Codul de procedură civilă, nefăcându-se dovada că nivelul pretenţiilor deduse judecăţii de către fiecare reclamant depăşeşte valoarea-prag de 200.000 lei, stabilită de art. 94 alin. (1) lit. j) din acelaşi cod şi nici dovada că s-a contestat competenţa ratione materiae a primei instanţe. II. Obiectul şi temeiul juridic al sesizării

Prin Încheierea din 1 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 8.276/197/2014, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a sesizat, în temeiul dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea chestiunii de drept sus-menţionate. III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea înregistrată cu nr. 8.276/197/2014 pe rolul Judecătoriei Braşov, reclamanţii Manea Marieta, Tănase Anca, Haldan Daniela, Şerban Simona Victoria, Natea Ilie, Păzitor Traian, Szollosi Ionelia şi Szollosi Adrian, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Judeţului Braşov, au solicitat următoarele: – să se constate, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, că reclamanţii sunt supuşi unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâtului nr. 1 de a le achita sumele aferente suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare, prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 188/1999), pentru perioada 1 ianuarie 2005 şi până la apariţia Legii nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (denumită în continuare Legea nr. 330/2009); – să fie obligaţi pârâţii să le plătească reclamanţilor, cu titlu de despăgubiri, sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază, începând cu data de 1 ianuarie 2005 şi cel târziu până la apariţia Legii nr. 330/2009; – să fie obligat pârâtul nr. 1 să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, în calitate de foşti sau actuali funcţionari publici în cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Braşov, au beneficiat din punct de vedere salarial, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, de dreptul de a li se calcula şi achita suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare reglementate de art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 188/1999.

Acest drept a fost stabilit în favoarea reclamanţilor, în mod irevocabil, prin Sentinţa civilă nr. 789/CA din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Braşov, prin care Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a fost obligată să le plătească reclamanţilor sumele aferente suplimentelor salariale sus-menţionate, hotărâre pe care însă pârâta refuză să o pună în executare, deşi alţi colegi ai reclamanţilor, aflaţi în aceeaşi situaţie, au obţinut executarea benevolă a hotărârilor judecătoreşti.

În aceste condiţii, reclamanţii apreciază că sunt grav discriminaţi, fiind încălcat principiul egalităţii dintre cetăţeni şi cel al excluderii privilegiilor şi discriminării, discriminarea produsă constând în comportamentul activ al pârâtelor, care refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit în cuantum de 25% altor persoane, aflate într-o situaţie identică.

Prin Sentinţa civilă nr. 12.235 din 7 noiembrie 2014, pronunţată în contradictoriu şi cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Judecătoria Braşov a admis acţiunea şi a constatat, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, că reclamanţii au fost supuşi unui tratament discriminatoriu determinat de refuzul pârâţilor de a le achita sumele, actualizate cu rata inflaţiei plus dobânda legală, aferente suplimentului postului şi suplimentului corespunzător treptei de salarizare prevăzute de art. 31 alin. (1) lit. c) şi d) din Legea nr. 188/1999, începând cu data de 1 ianuarie 2005 şi până la încetarea raporturilor lor de serviciu sau până la noi dispoziţii legale. Au fost obligaţi pârâţii, conform art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, să plătească reclamanţilor cu titlu de despăgubiri sume echivalente celor două suplimente, calculate prin aplicarea unui procent de 25% din salariul de bază, în considerarea fiecăruia dintre cele două suplimente neacordate, începând cu data de 1 ianuarie 2005 şi până la data modificării situaţiei de fapt şi/sau de drept, dar nu mai târziu de momentul intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, respectiv 31 decembrie 2009. A fost obligat pârâtul nr. 1 să aloce fondurile necesare achitării despăgubirilor solicitate, conform capătului 2 al cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 789/CA din 3 decembrie 2008 a Tribunalului Braşov, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 129/R din 17 februarie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în Dosarul nr. 6.915/62/2008 şi, ulterior, lămurită, Direcţia Generală a Finanţelor Publice Braşov a fost obligată să le plătească reclamanţilor Manea Marieta, Tănase Anca, Haldan Daniela, Şerban Simona Victoria, Natea Ilie, Păzitor Traian şi defunctului Szollosi Iuliu, în funcţie de data angajării, sumele de bani reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare pentru perioada 1 ianuarie 2005-3 decembrie 2008, actualizate cu indicele de inflaţie din momentul naşterii dreptului şi până la data plăţii efective, precum şi dobânda legală aferentă şi, în continuare, până la încetarea raporturilor de serviciu ale reclamanţilor sau până la noi dispoziţii legale. În privinţa cuantumului celor două suplimente, se reţine că în considerentele celor două hotărâri acesta nu a fost menţionat, iar prin Încheierea din data de 17 martie 2010 Tribunalul Braşov a respins cererea de lămurire a dispozitivului Sentinţei civile nr. 789/CA din 3 decembrie 2008, în sensul indicării cuantumului celor două sporuri la procentul de 25% pentru fiecare spor, pe motiv că acest cuantum nu este prevăzut de niciun act normativ.

Reclamanţii au solicitat D.G.F.P. Braşov executarea sentinţei menţionate, iar prin Adresa nr. 20.288 pârâta le-a comunicat că, întrucât instanţele de judecată au respins solicitarea reclamanţilor de acordare a celor două sporuri în procent de 25 % din salariul de bază, cererea de acordare a acestor suplimente într-un anumit cuantum este lipsită de temei legal.

Prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanţii au solicitat angajarea răspunderii pârâţilor pentru tratamentul discriminatoriu care le-a fost aplicat, generat de refuzul de executare a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în condiţiile în care în aceeaşi situaţie s-au aflat şi alţi colegi ai lor, care au obţinut sentinţele civile nr. 757/CA din 17 noiembrie 2008, nr. 805/CA din 9 decembrie 2008 şi nr. 655/CA din 1 octombrie 2008, dar care, spre deosebire de reclamanţi, au obţinut executarea sentinţelor prin acordarea suplimentelor în cuantum de câte 25%, deşi nici în cazul acestora cuantumul suplimentelor nu fusese indicat prin hotărârile judecătoreşti.

S-a apreciat că, pentru angajarea răspunderii pentru tratamentul discriminatoriu, condiţiile ce trebuie dovedite de reclamanţi constau în: 1. existenţa unui tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire de tratament, excludere, restricţie sau preferinţă; 2. existenţa unui criteriu de discriminare; 3. tratamentul diferenţiat să aibă drept scop ori efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei ori exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; 4. aceste prevederi, criterii sau practici să nu fie justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

S-a constatat că, în cauză, reclamanţii au dovedit că se află într-o situaţie identică cu alte persoane – reclamante în Dosarul nr. 6.778/62/2008 al Tribunalului Braşov, beneficiare ale Sentinţei civile nr. 757/CA din 17 noiembrie 2008 – care au primit sume de bani calculate la un procent de 25% reprezentând suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare, iar prin refuzul pârâtelor de a le achita reclamanţilor drepturile obţinute în aceleaşi condiţii ca reclamanţii din Dosarul nr. 6.778/62/2008 s-a făcut şi dovada tratamentului diferenţiat, pe care pârâtele nu l-au justificat.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, pârâţii au declarat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă.

În motivele de apel, după invocarea unor excepţii procesuale, pe fondul litigiului apelanţii au susţinut că, în cauză, nu poate fi identificat un criteriu de discriminare din cele reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, s-a arătat că hotărârile judecătoreşti pronunţate în cazuri similare au fost puse în executare în măsura în care, în dispozitivul lor, au fost identificate sumele ori modalitatea de determinare a cuantumului lor; or, atunci când, prin raportare la considerente, cuantumul pretenţiilor încuviinţate a dobândit un caracter determinabil. Au mai arătat apelanţii-pârâţi că reclamanţii au demarat procedura de executare silită a titlului lor, litigiu în care, în cadrul unei contestaţii la executare iniţiate de debitor, prin Decizia nr. 382/R/2010, Tribunalul Braşov a reţinut imposibilitatea ducerii la îndeplinire a dispozitivului.

Prin Încheierea de la 1 octombrie 2015, la solicitarea autorităţii apelante, instanţa de apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menţionate în cele ce precedă.

În temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa a suspendat judecata apelului până la pronunţarea hotărârii prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Instanţa de apel a apreciat, cu titlu generic, fără a aduce niciun argument în sprijinul opiniei sale, că sesizarea este admisibilă, întrucât „vizează o chestiune de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei. Această chestiune prezintă un caracter de noutate, cu toate că s-au mai pronunţat hotărâri judecătoreşti în materie şi cu privire la problematica pusă în discuţie în speţă, deoarece nu a fost tranşată de I.C.C.J. şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar, pe de altă parte, pe rolul instanţelor judecătoreşti mai există litigii similare, nesoluţionate irevocabil”. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Din încheierea de sesizare nu rezultă care este punctul de vedere al părţilor. Ministerul Finanţelor a formulat în dosarul de trimitere o cerere de lămurire a problemelor de drept, susţinând lipsa culpei cu privire la remunerarea funcţionarilor publici, a învederat existenţa unei practici neunitare şi a ataşat hotărâri judecătoreşti contrare. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanţa supremă cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată nu a exprimat un punct de vedere propriu, limitându-se la a reţine, în mod laconic, fără a motiva în vreun fel, că „diferenţa de tratament, adoptată de angajator cu ocazia punerii în executare a unor titluri executorii similare, faţă de unii angajaţi raportat la alţi angajaţi aflaţi în situaţii identice, creează o discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, dacă nu există un motiv obiectiv pentru aplicarea acestui tratament diferenţiat faţă de propriii salariaţi”. VII. Răspunsul Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin Adresa nr. 2.843/C/5.121/III-5/2015, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu referire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei de drept a cărei dezlegare se solicită.

Curţile de apel, cu excepţia Curţii de Apel Braşov, au comunicat că nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi nici cauze similare, aflate pe rolul instanţelor şi suspendate potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Singurele instanţe care au transmis jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării sunt cele arondate Curţii de Apel Braşov, din analiza hotărârilor judecătoreşti pronunţate rezultând următoarele orientări jurisprudenţiale:

Într-o primă opinie s-a apreciat că reclamanţii au fost supuşi unui tratament discriminatoriu, întrucât dreptul de a beneficia de suplimentul postului şi de suplimentul corespunzător treptei de salarizare, pe care aceştia îl invocă, a fost încălcat prin neexecutarea hotărârilor judecătoreşti în raport cu alţi funcţionari publici, colegi ai reclamanţilor, în condiţiile în care, în situaţie similară de necuantificare a celor două suplimente, aceştia au beneficiat de executarea hotărârilor lor judecătoreşti (Decizia civilă nr. 455 din 5 decembrie 2013 a Tribunalului Braşov).

S-a reţinut că în niciuna dintre hotărârile judecătoreşti care au fost puse în executare, la fel ca în cele neexecutate, nu s-au cuantificat drepturile acordate, acţiunile fiind admise în parte, şi nu în totalitate, iar în considerente reţinându-se că stabilirea cuantumului sumelor nu are suport legal, deci situaţia în care se află reclamanţii şi situaţia colegilor lor, cărora li s-au achitat drepturile, sunt identice. Diferenţa de tratament dintre reclamanţi şi colegii acestora constituie discriminare, fiind lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă (Decizia civilă nr. 762/r din 25 iunie 2014 a Curţii de Apel Braşov).

S-a arătat, de asemenea, că discriminarea reclamanţilor este una indirectă şi constă în comportamentul activ al pârâţilor, care le refuză achitarea unor sume pe care le-au plătit altor persoane, aflate într-o situaţie identică. Acest comportament, prin efectele lui, defavorizează nejustificat reclamanţii faţă de colegii lor, cărora li s-au achitat aceleaşi drepturi. Efectul acestui refuz, care nu a fost justificat obiectiv de pârâtă, constă în îngrădirea dreptului la executare al reclamanţilor. Legalitatea ori nelegalitatea punerii în executare nu interesează în cauza de faţă, discriminarea reclamanţilor menţinându-se atât timp cât, faţă de celelalte persoane, aflate într-o situaţie identică, este continuată executarea, iar acestora le este refuzată (Decizia civilă nr. 145 din 5 februarie 2013 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă; în acelaşi sens, Decizia civilă nr. 488/R din 15 octombrie 2013 a Tribunalului Covasna – Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 3.108 din 19 decembrie 2013 şi Sentinţa civilă nr. 922 din 21 mai 2015 ale Judecătoriei Sfântu Gheorghe).

Într-o altă opinie s-a apreciat, dimpotrivă, că refuzul intimaţilor-pârâţi de a executa în continuare asemenea hotărâri, în care nu se prevede în mod expres cuantumul suplimentelor, cuantum neprevăzut nici în lege, este justificat de un scop legitim, şi anume acela de intrare în legalitate. S-a reţinut că acel criteriu ce a stat la baza diferenţei de tratament a fost unul obiectiv, nu subiectiv, intimaţii-pârâţi realizând că nu au un temei legal pentru cuantificarea unor drepturi recunoscute în mod generic; faptul că la un moment dat s-a stopat plata unor sume de bani care nu erau prevăzute în titlul executoriu, neavând caracter cert, a fost justificat obiectiv de un scop legitim, iar metoda de atingere a acestui scop a fost adecvată şi necesară. Nu apartenenţa la o categorie socioprofesională ori alte criterii determinabile au constituit motivul refuzului intimaţilor-pârâţi de a acorda acele sporuri salariale, ci exclusiv necuantificarea explicită şi expresă a sporurilor în cauză prin dispozitivul hotărârilor judecătoreşti, fiind vorba în esenţă de problematica executării unei hotărâri judecătoreşti care naşte o creanţă imprecisă, văduvită de câtimea indispensabilă. Această opinie corespunde şi punctului de vedere al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (Decizia civilă nr. 591 din 18 iunie 2014 a Tribunalului Braşov – Secţia I civilă). IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu a statuat asupra problemei de drept a cărei dezlegare se solicită. X. Jurisprudenţa C.E.D.O. şi a C.J.U.E.

În jurisprudenţa instanţelor comunitare s-a reţinut, în mod constant, că discriminarea este acţiunea prin care unele persoane sunt tratate diferit sau lipsite de anumite drepturi în mod nejustificat, după anumite criterii, expres prevăzute de lege, şi că nu orice diferenţiere constituie discriminare.

Nu au fost identificate hotărâri relevante cu privire la problema de drept a cărei dezlegare se solicită. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

S-a apreciat de către judecătorii-raportori că nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei şi noutăţii unei chestiuni de drept disputate într-un litigiu pendinte, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei. S-a arătat, în acest sens, că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se stabilească dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajaţii săi, poate fi considerat ca fiind o discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, este inadmisibilă, fiind o problemă de aplicare, şi nu de interpretare a unei norme legale, pe de o parte, iar problema de drept enunţată nu este nouă, de vreme ce a primit o dezlegare, prin hotărâri judecătoreşti care reflectă o jurisprudenţă neunitară, constantă în timp, de natură a lipsi de interes formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, pe de altă parte. XII. Înalta Curte,

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare au fost instituite o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate de Tribunalul Braşov, se constată că acestea nu sunt îndeplinite cumulativ, nefiind întrunită condiţia existenţei unei chestiuni de drept reale, de care să depindă soluţionarea pe fond a cauzei.

Art. 519 din Codul de procedură civilă nu defineşte noţiunea de „chestiune de drept”. În doctrină s-a arătat însă că pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, atunci când aceasta vizează o normă de drept, trebuie ca textul legal să fie îndoielnic, imperfect (lacunar) sau neclar. Prin urmare, sintagma „probleme de drept” trebuie raportată la prevederile cuprinse în art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare.

Referitor la acest aspect, în doctrină s-a arătat, de asemenea, că, în înţelesul legii, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită trebuie să fie specifică, urmărind interpretarea punctuală a unui text legal, fără a-i epuiza înţelesurile sau aplicaţiile; întrebarea instanţei trebuie să fie una calificată, iar nu generică şi pur ipotetică. În acelaşi timp, chestiunea de drept trebuie să fie reală, iar nu aparentă, să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului, al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile.

În cazul prezentei sesizări, întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu vizează o asemenea chestiune de drept punctuală, concretă, ci pretinde o interpretare abstractă, cu un ridicat grad de generalitate a dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, şi anume „dacă diferenţa de tratament din partea unui angajator, manifestată cu ocazia punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, ce constituie titluri executorii de care beneficiază mai mulţi angajaţi, în sensul că pentru unii angajaţi, beneficiari ai titlurilor executorii menţionate, acestea au fost puse în executare voluntar, iar pentru alţii, aflaţi în aceeaşi situaţie, s-a refuzat executarea, deşi toate hotărârile judecătoreşti ce constituie titluri executorii vizează aceleaşi drepturi salariale, respectiv sporuri acordate pe baza aceloraşi temeiuri de drept, în toate cazurile necuantificate, această diferenţă de tratament poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000”.

Or, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, prin discriminare „se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.

În doctrina şi jurisprudenţa românească şi europeană, s-a arătat că există o faptă de discriminare atunci când: o persoană este tratată în mod nefavorabil, prin comparaţie cu modul în care au fost sau ar fi tratate alte persoane, aflate într-o situaţie similară, motivul acestui tratament constituindu-l o caracteristică concretă a persoanelor, caracteristică ce se încadrează în categoria „criteriului protejat”.

Pentru existenţa discriminării trebuie, aşadar, îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: a) existenţa unui tratament diferenţiat manifestat prin: orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă; b) existenţa unui criteriu de discriminare, de felul celor enumerate exemplificativ în definiţia legală a discriminării; c) existenţa unui raport de cauzalitate între criteriul de discriminare şi tratamentul diferenţiat; d) scopul sau efectul tratamentului diferenţiat să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a unui drept recunoscut de lege; e) persoanele sau situaţiile în care acestea se găsesc să se afle în poziţii comparabile; f) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, a cărui atingere se face prin metode adecvate şi necesare.

Raportul de cauzalitate între tratamentul diferenţiat şi criteriul de discriminare presupune să se demonstreze că pretinsa victimă a fost tratată mai puţin favorabil decât alte persoane, aflate într-o situaţie similară, din cauză că deţine o caracteristică ce se încadrează în noţiunea de „criteriu protejat”: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex ş.a.m.d., sau orice alt criteriu al cărui scop sau efect este cel prevăzut de dispoziţiile legale (restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice).

Pentru a se putea analiza dacă diferenţa de tratament invocată de autorul sesizării poate fi interpretată ca fiind o discriminare în sensul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, este necesară identificarea şi prezentarea unuia din criteriile prevăzute de alin. (1) al acestui articol sau a oricărui alt criteriu a cărui finalitate este cea prevăzută de aceleaşi dispoziţii legale, citate mai sus, criteriu ce reprezintă temeiul aplicării de către angajator a tratamentului diferenţiat.

În acest sens, în sesizarea instanţei de trimitere nu se regăseşte nicio referire la identificarea punctuală a acelor texte de lege lacunare ori controversate, care ar necesita preventiv o rezolvare de principiu. Instanţa de trimitere trebuia să indice, în baza legii aplicabile în cauză, care ar fi, în accepţiunea sa, criteriul protejat, presupus a fi fost încălcat prin fapta angajatorului, justificând astfel demersul său procesual în vederea interpretării adecvate a textului de lege şi legătura sesizării formulate cu soluţionarea pe fond a cauzei. Or, în condiţiile în care nu s-a arătat în ce fel norma legală este neclară sau primitoare de mai multe înţelesuri, care, de altfel, se impuneau a fi arătate în sesizare, orice demers, din partea completului învestit cu soluţionarea sesizării, de identificare a unui criteriu de discriminare şi de aplicare a acestuia la situaţia dedusă judecăţii, presupune o depăşire a limitelor învestirii prin efectuarea de verificări suplimentare ale situaţiei de fapt, adăugând valenţe noi în analiza sesizării, ceea ce legea nu permite, întrucât ar determina o judecată efectivă a cauzei, şi nu un proces de interpretare a unui act normativ.

Rezultă că, faţă de modul în care este definită noţiunea de discriminare prin raportare la noţiunea de „criteriu protejat”, atât în dreptul Uniunii Europene, cât şi în dreptul intern, sesizarea este inadmisibilă, întrucât în speţa în care a fost formulată nu a fost invocat, identificat şi prezentat acel criteriu protejat care ar fi determinat tratamentul mai puţin favorabil, considerat discriminatoriu, iar acest criteriu nu poate fi dedus nici din actul de sesizare al instanţei de trimitere.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are, prin urmare, în lipsa indicării de către instanţa de trimitere a criteriului protejat, toate elementele necesare în vederea pronunţării unei hotărâri cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată, neputând stabili, în mod generic, ipotetic, dacă un anumit comportament, manifestat de către un angajator în raporturile cu angajaţii săi, poate fi considerat discriminare, în sensul dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,