Decizia nr. 27 din 21 septembrie 2015

Titularul sesizării este Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale, învestită cu soluţionarea apelului declarat de Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi, apel care formează obiectul Dosarului nr. 4.092/99/2014. Titularul sesizării este legitimat procesual activ, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, fiind o curte de apel care judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208, raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, la art. 96 pct. 2 şi la art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă. II. Obiectul şi temeiul juridic al sesizării

Prin Încheierea de la 10 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 4.092/99/2014, Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat, în temeiul dispoziţiilor art. 519-520 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că abrogă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare?”. III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin Cererea înregistrată sub nr. 4.092/99/2014 pe rolul Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă, reclamanta Uniunea Sindicatelor Libere din Învăţământul Preuniversitar Iaşi, în numele şi pentru membrul său de sindicat Miron Claudia Elena, a chemat-o în judecată pe pârâta Şcoala Gimnazială „Ştefan cel Mare” Dancu, cu sediul în comuna Holboca, judeţul Iaşi, şi a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata sumei corespunzătoare primei/indemnizaţiei de instalare echivalente cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care reclamanta a fost încadrată prima oară în muncă, sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, şi pe dispoziţiile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare.

Prin Sentinţa civilă nr. 3.493 din 29 octombrie 2014, Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă a respins acţiunea, reţinând, în esenţă, că personalului didactic şi auxiliar din învăţământ continuă să i se aplice prevederile Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, şi în anii 2012, 2013 şi 2014, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare; de asemenea, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost încadrată în anul şcolar 2011-2012, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, şi că dispoziţiile legale care reglementează drepturile de natură salarială, sporurile, indemnizaţiile, compensaţiile şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare sunt cele stabilite în anexa nr. 5 la acest act normativ.

În acest context, tribunalul a apreciat că dispoziţiile cuprinse în anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, nu fac referire la acordarea primei/indemnizaţiei de instalare – prin urmare, reclamanta nu este îndreptăţită să o primească – şi că dispoziţiile Hotărârii Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, nu au continuat să se aplice şi după intrarea în vigoare a legii sus-menţionate.

Au fost înlăturate susţinerile despre incidenţa dispoziţiilor art. 55 alin. (4) lit. i) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, apreciindu-se că Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, reprezintă cadrul legal unic cu privire la drepturile de natură salarială ale personalului didactic şi didactic auxiliar.

Cum indemnizaţia pretinsă prin cererea de chemare în judecată nu este prevăzută de Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, tribunalul a apreciat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 38 lit. e) din Contractul colectiv de muncă, care prevăd că personalul din învăţământ beneficiază de o primă de instalare în condiţiile legii.

Curtea de Apel Iaşi – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale este învestită cu soluţionarea apelului formulat de reclamantă împotriva Sentinţei civile nr. 3.493 din 29 octombrie 2014 a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă.

Reclamanta şi-a structurat criticile din apel pe argumentul principal că dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, sunt în vigoare şi că acestea nu au fost abrogate nici expres, nici implicit de Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare.

Prin Încheierea de la 10 martie 2015, instanţa de apel a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să stabilească dacă dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, trebuie interpretate în sensul că abrogă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare.

În temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa a suspendat judecata apelului până la pronunţarea hotărârii prealabile. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării, care susţin admisibilitatea procedurii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă

Instanţa de apel a apreciat că sesizarea este admisibilă, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, având în vedere că de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, cu raportare la dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/2003, cu modificările şi completările ulterioare, depinde soluţionarea pe fond a cauzei, că problema de drept enunţată este nouă, întrucât examinarea jurisprudenţei a relevat că nu s-au identificat hotărâri privitoare la acelaşi aspect, şi că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, astfel cum reiese din cercetarea datelor postate pe portalul www.scj.ro. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere nici prin memorii separate, nici în faţa instanţei. Din examinarea practicalei Încheierii de sesizare de la 10 martie 2015 reiese că reprezentantul legal al mandatarului reclamantei a lăsat la aprecierea instanţei problema sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a sesizat instanţa supremă cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Conformându-se dispoziţiilor art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel a apreciat că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, nu abrogă implicit dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, aceste din urmă dispoziţii normative nefiind contrare drepturilor de natură salarială enumerate în legea sus-menţionată. VII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a fost învestită cu examinarea controlului de constituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), (2) şi (6), art. 2 alin. (1) şi (2) şi art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, precum şi a anexelor nr. 2 şi 3b la lege, statuând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

De asemenea, Curtea Constituţională a fost învestită şi cu controlul de constituţionalitate a dispoziţiilor art. II art. 1 alin. (3) şi (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, a art. 1 alin. (1), (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012, aprobată prin Legea nr. 36/2014, a art. 1 alin. (3) şi (4) şi a art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, aprobată cu modificări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, pronunţându-se în sensul respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale prin Decizia nr. 553 din 15 octombrie 2014.

Prin deciziile pronunţate 2 , Curtea Constituţională a reţinut, în esenţă, că legea supusă controlului de constituţionalitate stabileşte drepturile salariale ale cadrelor didactice de la data intrării sale în vigoare, aşadar pentru viitor, fără a afecta în niciun mod drepturile salariale dobândite pentru perioada anterioară intrării sale în vigoare. Din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, Curtea a constatat, de asemenea, că dreptul la anumite foloase băneşti în calitate de salariat a fost asimilat, în anumite condiţii, unui drept de proprietate şi analizat din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 2 Decizia nr. 202 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 338 din 18 mai 2015, Decizia nr. 291 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 iunie 2014, Decizia nr. 481 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 12 noiembrie 2014, Decizia nr. 623 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 26 din 13 ianuarie 2015, Decizia nr. 637 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 14 din 8 ianuarie 2015.

În această privinţă însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a distins între dreptul persoanei de a continua să primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul cuvenit pentru perioada în care munca a fost prestată. Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, paragraful 94, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu cu un anumit cuantum. Reluând aceste considerente în Hotărârea din 20 mai 2010, pronunţată în Cauza Lelas împotriva Croaţiei, paragraful 58, Curtea a reţinut că nu este consacrat prin Convenţie dreptul de a continua să fii plătit cu un salariu într-un anumit cuantum; venitul care a fost câştigat reprezintă însă un „bun” în sensul art. l din Protocolul nr. l adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (în acelaşi sens sunt şi Hotărârea din 13 iulie 2006, pronunţată în Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 24 martie 2005, pronunţată în Cauza Erkan împotriva Turciei, Hotărârea din 9 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Schetini şi alţii împotriva Italiei).

Aceeaşi distincţie semnificativă este realizată şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aplicabilă, mutatis mutandis, în prezenta cauză, spre exemplu Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010, aşa încât, cât priveşte salariul ce urmează a fi plătit în viitor, Curtea a constatat că este dreptul autorităţii legiuitoare de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat. În această privinţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul este cel în măsură să stabilească valoarea sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de sume prin modificări legislative corespunzătoare (a se vedea, de exemplu, Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23). De altfel, printr-o jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în acest domeniu (spre exemplu, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57).

Examinând prevederile de lege criticate prin prisma exigenţelor referitoare la previzibilitatea normelor juridice şi protecţia aşteptărilor legitime ale cetăţenilor, Curtea Constituţională a constatat că acestea nu sunt încălcate câtă vreme Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, a fost adoptată pentru a realiza unificarea salarizării unei categorii profesionale, respectiv pentru reglementarea unitară a domeniului vizat. În plus, Curtea a reţinut că drepturile câştigate nu sunt cu nimic afectate prin reglementarea dedusă controlului de constituţionalitate.

Cu acelaşi prilej, Curtea Constituţională a constatat că, în materia salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, a existat o situaţie juridică specifică, determinată de succesiunea a numeroase acte normative cu acest obiect de reglementare şi de practica judiciară neunitară, care a condus la un sistem de salarizare neunitar. În acest context specific salarizării personalului didactic şi didactic auxiliar, reglementarea criticată dă expresie unei măsuri de politică bugetară, determinată de impactul financiar major asupra cheltuielilor de personal aprobate pentru anul 2011, având în vedere consecinţele modificărilor legislative şi ale soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, urmărind să elimine inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ.

Se poate lesne constata, din examinarea considerentelor ce precedă, că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, nu au format în mod distinct obiectul controlului de constituţionalitate, excepţia ridicată fiind respinsă în privinţa acestor dispoziţii legale, subsecvent respingerii excepţiei referitoare la celelalte dispoziţii legale, prin care s-a reglementat pentru viitor sistemul de salarizare.

Se impune însă a fi semnalată jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia controlului de constituţionalitate a unor dispoziţii similare celei cuprinse în art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, întrucât de esenţa prezentei sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este dezlegarea mecanismului abrogării unor texte de lege.

Semnificative sunt, sub acest aspect, numeroasele decizii pronunţate asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii 3 , cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd abrogarea oricăror dispoziţii contrare, decizii în considerentele cărora Curtea Constituţională a reţinut că argumentele aduse de autorii excepţiei nu vizează o veritabilă problemă de constituţionalitate, ci constituie o problemă de interpretare şi de aplicare a legii, de competenţa instanţelor judecătoreşti, nu de cea a instanţei de contencios constituţional. 3 Cu titlu de exemplu, se cuvin menţionate următoarele decizii pronunţate de Curtea Constituţională: Decizia nr. 1.017 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 567 din 14 august 2009, Decizia nr. 1.186 din 17 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 20 octombrie 2009, Decizia nr. 1.391 din 29 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 10 decembrie 2009, Decizia nr. 1.407 din 3 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 859 din 10 decembrie 2009, Decizia nr. 691 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 402 din 17 iunie 2010, Decizia nr. 706 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 28 iunie 2010, Decizia nr. 177 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 18 mai 2011, Decizia nr. 517 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 522 din 27 iulie 2012. În acelaşi sens, sugestivă este şi Decizia nr. 27 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 20 februarie 2004, pronunţată în materie penală, în care Curtea Constituţională subliniază că este atributul instanţelor de judecată să stabilească dacă un text legal este sau nu în vigoare, instanţa de contencios constituţional având competenţa strict delimitată de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Consecventă acestei orientări, instanţa de contencios constituţional a analizat problema existenţei în vigoare a unui text legal doar în măsura în care acesta contravine Legii fundamentale. Relevantă sub acest aspect este Decizia nr. 408 din 7 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.054 din 15 noiembrie 2004, prin care, admiţând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor nu mai sunt în vigoare în măsura în care contravin art. 44 alin. (2) teza a doua din Constituţia României, republicată. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat, referitor la admisibilitatea sesizării, în raport cu dispoziţiile art. 519 din acelaşi cod, că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, iar punctul de vedere al judecătorilor-raportori referitor la rezolvarea de principiu a chestiunii de drept supuse analizei de faţă a fost în sensul că dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, nu abrogă dispoziţiile art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare. IX. Înalta Curte Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: A. Asupra admisibilităţii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite în mod cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii reglementate prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa supremă a fost sesizată de un complet din cadrul Curţii de Apel Iaşi, instanţă de apel care judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 208, raportat la art. 214 din Legea nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă.

Este îndeplinită, de asemenea, condiţia de admisibilitate referitoare la ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât soluţia pe fond depinde de modul în care se va aprecia asupra aplicării sau a ieşirii din vigoare a dispoziţiilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare.

Sesizarea este admisibilă şi din perspectiva condiţiei caracterului de noutate a chestiunii de drept care urmează a fi dezlegată; aceasta întrucât, deşi problema abrogării dispoziţiilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, trebuia să se plaseze, teoretic, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, ea rămâne de actualitate câtă vreme efectele acestei din urmă legi au fost prelungite prin acte normative succesive până la sfârşitul anului 2015.

O dovadă elocventă în acest sens o constituie faptul că hotărârile comunicate la dosar sunt pronunţate în anii 2013, 2014 şi 2015, că există litigii în curs având acelaşi obiect (exemplu fiind chiar litigiul în care s-a formulat prezenta întrebare preliminară) şi că există posibilitatea declanşării altor litigii similare câtă vreme dispoziţiile Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, vor fi în vigoare.

De asemenea, din verificările efectuate până la data întocmirii raportului rezultă că Înalta Curte nu a statuat asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării, iar aceasta nu face nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. B. Normele de drept intern incidente: a) Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 cu privire la salarizarea personalului din unităţile bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv cele aduse prin Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice: „Art. 23. – (1) La încadrarea într-o unitate din altă localitate decât cea de domiciliu, în primul an de activitate după absolvirea studiilor, personalul de specialitate beneficiază de o indemnizaţie de instalare echivalentă cu un salariu de bază corespunzător funcţiei, gradului sau treptei profesionale în care urmează a fi încadrat; în cazul medicilor şi farmaciştilor, indemnizaţia de instalare se acordă, după terminarea stagiaturii sau a internatului, de unitatea sanitară unde s-au încadrat prin concurs. (2) Indemnizaţia de instalare poate fi echivalentă cu două salarii de bază pentru acele localităţi unde atragerea specialiştilor se face cu mare greutate, stabilite de ministere şi celelalte instituţii centrale şi locale ale administraţiei publice şi avizate de Ministerul Finanţelor. (3) Persoanele care au beneficiat de indemnizaţia de instalare şi care ulterior au demisionat sau li s-a desfăcut contractul de muncă din motive imputabile lor înainte de împlinirea unui an de la instalare vor restitui, în condiţiile legii, indemnizaţia primită, calculată proporţional cu perioada rămasă până la expirarea termenului de un an.”; b) Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare: „Art. 6. – Orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se abrogă. Art. 7. – Anexele nr. 1, 2, 3a, 3b, 4 şi 5 fac parte integrantă din prezenta lege.” „Anexa nr. 5 – Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic şi personalului didactic auxiliar din învăţământ Capitolul I – Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic (art. 1-13). Capitolul II – Metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului didactic auxiliar (art. 1-10)” c) Legea nr. 283/2011 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar: „Articol unic. – Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80 din 8 septembrie 2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 636 din 10 septembrie 2010, cu următoarele modificări şi completări: 1. Titlul ordonanţei de urgenţă se modifică şi va avea următorul cuprins: « Ordonanţă de urgenţă pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar». 2. După articolul unic, care devine articolul I, se introduce un nou articol, articolul II, cu următorul cuprins: « Art. II. – Pentru anul 2012 se aprobă instituirea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, după cum urmează: Art. 1. – (1) În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011. (2) În anul 2012, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (3) În anul 2012, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (4) Începând cu luna ianuarie 2012, în ceea ce priveşte salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011. (5) În anul 2012, prevederile art. 12 din anexa nr. II, cap. I lit. B – Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ, la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, nu se aplică. Art. 2. – În anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcţii, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, precum şi pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică în care acesta este încadrat. Art. 3. – Prevederile art. 1 şi 2 se aplică în mod corespunzător şi personalului ale cărui raporturi de muncă sau serviciu au fost suspendate în condiţiile legii şi şi-a reluat activitatea în anul 2012.»”; d) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012: „Art. 1. – (1) Cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel: a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012; b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012. (2) Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se majorează potrivit alin. (1), în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (3) Cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, care se stabileşte în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, cu modificările ulterioare, se majorează potrivit alin. (1), în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (4) În cazul schimbării condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea, personalul beneficiază de noile drepturi la nivelul acordat funcţiilor actuale similare de la noile locuri de muncă.”; e) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare: „Art. 1. – În anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012. Art. 2. – Prevederile art. 7 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012, şi ale art. 1 alin. (4) şi (5), art. 2, 3, art. 4 alin. (1) şi (2), art. 6, 7, 9, 11, art. 12 alin. (2) şi art. 13 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.” „Art. 9. – Prevederile art. 15, 18, 19 şi 20 ale art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, se aplică în mod corespunzător şi în anul 2013.”; f) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014: „Art. 1. – (1) În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare. (2) În anul 2014, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (3) În anul 2014, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (4) În anul 2014, în ceea ce priveşte salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011. (5) În cazul schimbării condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea, personalul beneficiază de noile drepturi la nivelul acordat funcţiilor actuale similare de la noile locuri de muncă. (6) Valoarea de referinţă se menţine şi în anul 2014 la 600 lei.”; g) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare: „Art. 1. – (9) În anul 2015, în ceea ce priveşte salarizarea personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, se aplică prevederile Legii nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ.” „Art. 2. – (1) Începând cu luna ianuarie 2015, cuantumul brut al salariilor de încadrare, al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare aferent personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, stabilit în conformitate cu prevederile Legii nr. 63/2011, se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (2) Începând cu data de 1 martie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ se majorează cu 5% faţă de nivelul acordat pentru luna februarie 2015. (3) Începând cu data de 1 septembrie 2015, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ se majorează cu 5% faţă de nivelul acordat pentru luna august 2015. (4) Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care nu fac parte, potrivit legii, din salariul de bază de care beneficiază personalul didactic şi didactic auxiliar din învăţământ se majorează cu acelaşi procent cu care a fost majorat salariul de bază, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (5) În cazul schimbării condiţiilor în care îşi desfăşoară activitatea, personalul prevăzut la alin. (1) beneficiază de noile drepturi la nivelul acordat funcţiilor actuale similare de la noile locuri de muncă. (6) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (1), începând cu data de 1 august 2015, cuantumul brut al salariilor de bază de care beneficiază personalul nedidactic din unităţile de învăţământ preuniversitar de stat, unităţile conexe ale învăţământului preuniversitar, instituţiile de învăţământ superior de stat şi din bibliotecile centrale universitare se majorează cu 12% faţă de nivelul acordat pentru luna iulie 2015. (7) Prin excepţie de la prevederile art. 1 alin. (2), cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care nu fac parte, potrivit legii, din salariul de bază de care beneficiază personalul nedidactic de la alin. (6) se majorează cu acelaşi procent de 12%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. (8) De prevederile alin. (2)-(4) beneficiază numai personalul didactic şi didactic auxiliar încadrat şi salarizat potrivit prevederilor Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare. Art. 3. – În anul 2015, indemnizaţiile, compensaţiile, sporurile, majorările salariilor de bază prin acordarea de clase de salarizare suplimentare şi alte drepturi acordate potrivit actelor normative în vigoare se stabilesc fără a lua în calcul drepturile incluse în salariul de bază conform prevederilor art. 14 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi art. 10 al art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011.”; h) Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare: „Respectarea normelor de tehnică legislativă Art. 3. – (1) Normele de tehnică legislativă sunt obligatorii la elaborarea proiectelor de lege de către Guvern şi a propunerilor legislative aparţinând deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor, în cadrul exercitării dreptului la iniţiativă legislativă, la elaborarea şi adoptarea ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, precum şi la elaborarea şi adoptarea actelor normative ale celorlalte autorităţi cu asemenea atribuţii.” „Evitarea paralelismelor Art. 16. – (1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere. (2) În cazul existenţei unor paralelisme acestea vor fi înlăturate fie prin abrogare, fie prin concentrarea materiei în reglementări unice. (3) Se supun procesului de concentrare în reglementări unice şi reglementările din aceeaşi materie dispersate în legislaţia în vigoare. (4) Într-un act normativ emis pe baza şi în executarea altui act normativ de nivel superior nu se utilizează reproducerea unor dispoziţii din actul superior, fiind recomandabilă numai indicarea textelor de referinţă. În asemenea cazuri preluarea unor norme în actul inferior poate fi făcută numai pentru dezvoltarea ori detalierea soluţiilor din actul de bază.” „Asanarea legislaţiei Art. 17. – În vederea asanării legislaţiei active, în procesul de elaborare a proiectelor de acte normative se va urmări abrogarea expresă a dispoziţiilor legale căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementarea preconizată.” „Evenimentele legislative Art. 58. – (1) După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea. (2) În situaţii temeinic justificate, prin excepţie de la prevederile alin. (1), actele normative de importanţă şi complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ. (3) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.” „Abrogarea Art. 64. – (1) Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate. Abrogarea poate fi totală sau parţială. (2) În cazul unor abrogări parţiale intervenite succesiv, ultima abrogare se va referi la întregul act normativ, nu numai la textele rămase în vigoare. (3) Abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin lege de către Parlament. (4) Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul. (5) Abrogările parţiale sunt asimilate modificărilor de acte normative, actul normativ abrogat parţial rămânând în vigoare prin dispoziţiile sale neabrogate.” „Condiţiile de formă şi de fond ale abrogării Art. 65. – (1) Abrogarea poate fi dispusă, de regulă, printr-o dispoziţie distinctă în finalul unui act normativ care reglementează o anumită problematică, dacă aceasta afectează dispoziţii normative anterioare, conexe cu ultima reglementare. (2) În cadrul operaţiunilor de sistematizare şi unificare a legislaţiei se pot elabora şi adopta acte normative de abrogare distincte, având ca obiect exclusiv abrogarea mai multor acte normative. (3) În vederea abrogării, dispoziţiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile şi apoi cu celelalte acte normative, prin menţionarea tuturor datelor de identificare a acestora.” „Evenimentele legislative implicite Art. 67. – (1) În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite. (2) În cadrul atribuţiilor sale Consiliul Legislativ are obligaţia să identifice toate dispoziţiile legale care au suferit evenimentele legislative implicite şi să propună Parlamentului şi, respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare, completare sau abrogare expresă a acestora. (3) Evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.” C. Asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării

Pentru că problema de esenţă care face obiectul sesizării este legată de abrogare, ca principal mijloc de ieşire din vigoare a normei juridice, cu titlu preliminar trebuie evocate dispoziţiile legale incidente, şi anume dispoziţiile art. 64, 65 şi 67 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, citate mai sus.

Doctrina, reţinând că abrogarea reprezintă modalitatea de scoatere din vigoare a unei norme juridice, ca urmare a intrării în vigoare a unei norme noi (actus contrarius), şi că aceasta reprezintă transpunerea principiului lex posterior derogat priori, a subliniat în mod constant că există două tipuri de abrogare: abrogarea expresă şi abrogarea tacită (implicită), distincţia apărând şi în Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [art. 65 alin. (3) şi art. 67 alin. (1)].

În ceea ce priveşte abrogarea expresă, doctrina recentă a pus în evidenţă că poate să existe în modalitatea abrogării exprese directe, atunci când norma care îşi încetează acţiunea este anume indicată în textul abrogator, sau în modalitatea abrogării exprese indirecte, atunci când în textul legal de abrogare se indică, generic, faptul că se abrogă orice alte dispoziţii legale contrare.

Aceasta din urmă este ipoteza art. 6 din Legea nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, care prevede că „orice alte dispoziţii contrare cu privire la stabilirea salariilor şi a celorlalte drepturi de natură salarială, în anul 2011, pentru personalul prevăzut la art. 1 alin. (1), se abrogă”.

Pentru a aprecia însă dacă efectele acestei dispoziţii legale de abrogare expresă indirectă se răsfrâng asupra dispoziţiilor art. 23 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, se impun lămurite o serie de aspecte.

Pentru a exista premisa abrogării, fie ea expresă sau implicită, este necesar ca lex priori şi lex posterior să reglementeze aceeaşi materie, acelaşi domeniu, pentru că numai în aceste condiţii putem vorbi despre un actus contrarius.

Această condiţie reiese din prevederile art. 64 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care impun cerinţa ca norma juridică de nivel inferior să aibă acelaşi obiect cu norma ulterioară, dispoziţiile precitate fiind pe deplin incidente câtă vreme prevederea pretins abrogată este cuprinsă într-o hotărâre a Guvernului, act normativ de nivel inferior legii.

În cauză această premisă nu se regăseşte.

Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, priveşte salarizarea personalului din unităţile bugetare şi, aşa cum rezultă din partea introductivă a actului normativ, aceasta a fost adoptată de Guvern în baza prevederilor Legii salarizării nr. 14/1991, cu modificările ulterioare.

Legea nr. 14/1991, cu modificările ulterioare, se aplica, potrivit dispoziţiilor art. 3 din cuprinsul său, persoanelor angajate cu domiciliul în România sau care au autorizaţie de a lucra în România, dacă îşi desfăşoară activitatea în ţară, precum şi cetăţenilor români angajaţi ai unităţilor constituite pe teritoriul României, care îşi desfăşoară activitatea peste hotare.

Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, cu modificările şi completările ulterioare, se adresează aşadar tuturor categoriilor de angajaţi, cu excepţia celor pentru care legiuitorul a adoptat sisteme de salarizare distincte.

Din analiza tuturor actelor normative care au modificat Hotărârea Guvernului nr. 281/1993 reiese, indubitabil, că acest act normativ îşi găseşte incidenţa în materia salarizării personalului din unităţile bugetare, ultimul act normativ modificator fiind Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

Dispoziţiile Legii nr. 63/2011, cu modificările ulterioare, privesc încadrarea şi salarizarea în anul 2011 (efectele fiind prelungite până în anul 2015) a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, de unde