Decizia nr. 28 din 21 septembrie 2015

Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a dispus, prin încheierea pronunţată în data de 24 martie 2015, în Dosarul nr. 13.501/288/2013, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege următoarea chestiune de drept: „1. În interpretarea şi aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual în care a soluţionat prima instanţă, sub aspectul obiectului, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă;

În situaţia în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare.” II. Expunerea succintă a procesului 2. Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea cu nr. 13.501/288/2013, contestatoarea S.C. „S.C.” – S.R.L. a chemat în judecată pe intimata A.M.A., solicitând anularea tuturor actelor de executare întocmite în Dosarul execuţional nr. 195/2013 al B.I.E.J. D.M., precum şi a executării înseşi.

În motivarea contestaţiei s-a arătat că, potrivit Somaţiei nr. 195/2013 din 9 decembrie 2013, i s-a pus în vedere să achite creditoarei A.M.A. suma de 7.595 lei reprezentând despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, calculate potrivit încheierii executorului judecătoresc din 3 decembrie 2013, suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, şi suma de 2.363 lei, reprezentând cheltuieli de executare.

În motivarea cererii, contestatoarea a susţinut, în esenţă, următoarele: Sentinţa civilă nr. 886 din 17 iunie 2013, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, nu este titlu executoriu prin ea însăşi, potrivit art. 377 din Codul de procedură civilă, întrucât în recurs a fost modificată în parte, prin Decizia civilă nr. 2.814 din 9 septembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti; prin sentinţa pusă în executare nu se precizează perioada pentru care se acordă despăgubirile, în condiţiile în care în mod obligatoriu această perioadă este stabilită până la reintegrare; intimatei nu i s-a desfăcut contractul de muncă, aceasta figurând şi în prezent ca angajată a societăţii; creanţa pusă în executare nu este certă şi lichidă, fiind încălcate dispoziţiile art. 662 alin. (1) din Codul de procedură civilă; cuantumul creanţei nu rezultă din cuprinsul hotărârii puse în executare, iar modul de stabilire a debitului este nelegal, cât timp expertul V. calculează despăgubiri pentru perioada ianuarie-decembrie 2013, deşi hotărârea nu stabileşte perioada pentru care se datorează drepturi salariale.

În drept a invocat dispoziţiile art. 651 alin. (1) lit. b), art. 651 alin. (4), art. 711 alin. (1), art. 712 şi art. 713 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.591 din 21 martie 2014 Judecătoria Râmnicu Vâlcea a admis în parte contestaţia la executare, a anulat în parte executarea însăşi, precum şi actele de executare întocmite de executorul judecătoresc D. M. în Dosarul de executare nr. 195/2013, pentru sumele de 7.595 lei reprezentând despăgubiri, 500 lei reprezentând onorariu expert, 800 lei reprezentând onorariu avocat şi 800 lei reprezentând onorariu executor judecătoresc.

În considerentele sentinţei s-a reţinut că titlul executoriu este reprezentat de o hotărâre judecătorească, însă criticile formulate impun verificarea acestora prin prisma considerentelor şi dispozitivului sentinţei puse în executare şi deciziei pronunţate în recurs. În acest sens s-a constatat că prin Sentinţa nr. 886 din 17 iunie 2013 a Tribunalului Vâlcea a fost admisă contestaţia formulată de intimată, au fost anulate deciziile B61 din 30 noiembrie 2012, B 69 din 20 decembrie 2012 şi B 22 din 22 ianuarie 2013, s-a dispus reintegrarea contestatoarei A.M. pe postul deţinut anterior desfacerii contractului individual de muncă, a fost obligată intimata S.C. „S.C.” – S.R.L. la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi actualizate şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, din care urma a fi scăzută indemnizaţia pentru concediul de odihnă din luna decembrie 2012, la plata contribuţiilor datorate statului în calitate de angajator, la completarea corespunzătoare a contractului individual de muncă şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 lei. Recursul declarat de S.C. „S.C.” – S.R.L. împotriva sentinţei a fost admis prin Decizia nr. 2.814 din 9 septembrie 2013, fiind modificată în parte soluţia, în sensul că s-a respins cererea de anulare a deciziei B61 din 30 noiembrie 2012, ca rămasă fără obiect, şi a Deciziei B22 din 22 ianuarie 2013, ca inadmisibilă, fiind menţinută în rest sentinţa.

De asemenea s-a constatat că, potrivit considerentelor celor două hotărâri, contestatoarea, în calitate de angajator, a emis trei decizii, şi anume: Decizia B 61 din 30 noiembrie 2012 prin care a stabilit că, începând cu 24 decembrie 2012, încetează contractul de muncă al intimatei, în temeiul art. 61 lit. a) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (Codul muncii); Decizia B 69 din 20 decembrie 2012, prin care angajatorul şi-a exprimat disponibilitatea de a reveni asupra deciziei iniţiale şi a dispus anularea acesteia, cu consecinţa aplicării avertismentului, iar perioada 5 decembrie 2012-31 decembrie 2012 a fost considerată concediu de odihnă aferent anului 2012; prin aceeaşi decizie s-a dispus ca, începând cu 3 ianuarie 2013 intimata să fie detaşată pe timp nelimitat la punctul de lucru B. ca lucrător comercial, fără obligativitatea depunerii garanţiei materiale de gestiune; Decizia B 22 din 22 ianuarie 2013 prin care s-a anulat sancţiunea avertisment şi s-a înlocuit expresia „detaşare pe termen nelimitat la punctul de lucru B. al societăţii” cu expresia „delegare pe termen de 6 luni la punctul de lucru B.”

La momentul formulării cererii de executare silită – 7 noiembrie 2013, sentinţa a cărei executare s-a solicitat fusese modificată în parte, prin decizia din recurs, conform celor arătate anterior.

De asemenea, prima instanţă a mai reţinut că este necontestat faptul că, potrivit considerentelor şi dispozitivului deciziei pronunţate în recurs, a fost menţinută sentinţa în rest, inclusiv în privinţa acordării despăgubirilor, dar că, deşi a fost menţinută soluţia cu privire la acordarea de despăgubiri, temeiul a fost modificat, în sensul că Tribunalul Vâlcea a motivat admiterea acestui capăt de cerere pe dispoziţiile art. 80 alin. (1) din Codul muncii, iar Curtea de Apel Piteşti a justificat acordarea lor pentru acoperirea prejudiciului corespunzător perioadei în care intimata nu a putut exercita muncă din culpa angajatorului.

În raport cu acest criteriu, coroborat cu soluţia de respingere, ca rămasă fără obiect, a contestaţiei formulate de intimată împotriva deciziei de concediere (în considerarea revocării acesteia în mod unilateral cu efect retroactiv), prima instanţă a apreciat că recunoaşterea dreptului la despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate se impune doar pentru perioada în care intimata nu a prestat muncă din culpa angajatorului. Însă aceasta nu a pretins că nu a putut presta muncă din culpa angajatorului, iar din înscrisurile depuse a rezultat că în REVISAL este înregistrat contractul de muncă pentru intimată, pentru o perioadă nedeterminată, nefigurând nicio întrerupere.

Împotriva sentinţei de primă instanţă a declarat apel intimata A.M.A., care a susţinut că sentinţa este nelegală şi netemeinică, întrucât din cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate în litigiul anterior dintre părţi rezultă că Decizia nr. B 61 din 30 noiembrie 2012 a rămas fără obiect, fiind anulată prin Decizia nr. B 69 din 20 decembrie 2012. De asemenea, în mod greşit s-a reţinut de către prima instanţă că nu ar fi prestat activitate şi nu era nevoie de reintegrare, întrucât contractul de muncă nu încetase, deoarece decizia de desfacere a acestui contract şi-a produs efectele de la data comunicării.

Sentinţa a fost criticată şi sub aspectul reducerii onorariului de avocat achitat pentru faza executării silite.

Prin Decizia civilă nr. 380/A din 28 octombrie 2014 a Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă a fost admis apelul, anulată sentinţa şi fixat termen pentru rejudecare.

În considerentele deciziei s-a reţinut că, aşa cum rezultă din prevederile art. 711 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, pe calea contestaţiei la executare propriu-zise pot fi contestate executarea silită însăşi, orice act de executare, încheierile date de executorul judecătoresc, refuzul acestuia de a îndeplini un act de executare, iar pe calea contestaţiei la titlu se poate solicita lămurirea înţelesului, întinderii ori aplicării unui titlu executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443 din Codul de procedură civilă.

Prin contestaţia la executare, astfel cum a fost intitulată de partea reclamantă, s-a solicitat anularea actelor de executare şi încetarea a înseşi executării silite declanşate în temeiul Sentinţei civile nr. 886 din 17 iunie 2013 pronunţate de Tribunalul Vâlcea.

Tribunalul a apreciat că ori de câte ori pe calea unei contestaţii la executare se ridică chestiuni care ţin de aprecierea legalităţii unei executări silite în raport cu stabilirea dispoziţiilor titlului executoriu constând într-o hotărâre judecătorească, instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei este datoare a stabili cadrul procesual sub aspectul obiectului şi tipului contestaţiei, respectiv dacă voinţa părţii contestatoare a fost în sensul formulării unei contestaţii propriu-zise sau şi al formulării unei contestaţii la titlu. Acest fapt, întemeiat în drept pe prevederile art. 22 din Codul de procedură civilă, se impune cu atât mai mult cu cât legea procesuală conţine dispoziţii speciale în materie de competenţă pentru cele două tipuri de contestaţii.

Tribunalul a mai avut în vedere şi împrejurarea că, odată declanşată executarea silită, eventualele lămuriri cu privire la întinderea, aplicarea unei hotărâri judecătoreşti pot fi solicitate numai pe calea contestaţiei la titlu, acesta constituind momentul în timp de la care se poate uza de procedura menţionată.

În acest context s-a apreciat că, deşi prima instanţă a soluţionat contestaţia la executare, a încălcat prevederile legale menţionate, în sensul că după punerea în discuţia părţilor nu a lămurit exact obiectul învestirii, fapt ce echivalează practic cu necercetarea obiectului pricinii.

În faza de rejudecare, contestatoarea debitoare a susţinut că a înţeles să formuleze o contestaţie la titlu şi o contestaţie la executare propriu-zisă, ceea ce a determinat, conform Încheierii de şedinţă din 17 februarie 2015, dezbateri atât cu privire la admisibilitatea învestirii instanţei în această etapă procesuală cu o contestaţie la titlu, cât şi cu privire la disjungerea acesteia şi stabilirea competenţei de soluţionare.

În aceste condiţii, instanţa a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea acestor chestiunilor de drept. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea pronunţată în data de 24 martie 2015, în Dosarul nr. 13.501/288/2013, Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât există o cauză în curs de judecată, completul de judecată care sesizează instanţa supremă judecă în ultimă instanţă, faţă de prevederile art. 717 alin. (1) din Codul de procedură civilă, cauza se află în competenţa materială a tribunalului potrivit art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, soluţionarea pe fond a cauzei depinde de soluţionarea chestiunilor a căror lămurire se solicită, iar aceste chestiuni nu au mai format obiectul unei statuări obligatorii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare (astfel cum rezultă din cercetarea site-ului instanţei).

Cu privire la penultima condiţie, tribunalul a apreciat că este îndeplinită, întrucât ca instanţă de apel rejudecă pricina în condiţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Necesitatea interpretării art. 478 alin. (4) prin prisma art. 478 alin. (1) din Codul de procedură civilă are legătură cu soluţia adoptată asupra fondului cauzei, atât în limitele în care a avut loc judecata în primă instanţă, cât şi în cele determinate de precizările ulterioare anulării sentinţei. Legătura strânsă dintre chestiunile de drept ce formează obiectul sesizării şi obiectul cauzei este relevată de faptul că analiza pretenţiei concrete, adică a legalităţii actelor de executare, respectiv a întinderii titlului executoriu, depinde de chestiunile menţionate. IV. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 13.501/288/2013 al Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă a apreciat, cu privire la prima chestiune de drept, că art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă excedează unor simple precizări şi vizează pretenţii (adică protejarea unor drepturi subiective civile sau a unor situaţii juridice pentru care calea judecăţii este obligatorie) care sunt cuprinse implicit în actele de procedură întocmite de părţi, adică rezultă din aspectele de fapt relatate, din susţinerile formulate în legătură cu pretenţii explicite. Aceste aspecte, coroborate cu faptul că alin. (4) al art. 478 din Codul de procedură civilă este subsecvent alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, conduc la concluzia că pretenţiile explicitate în faza judecăţii în sensul arătat nu pot fi considerate cereri noi, formulate cu încălcarea limitelor efectului devolutiv, faţă de ce s-a judecat în primă instanţă.

De asemenea, pretenţia nouă în sensul alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă este pretenţia care nu a fost adusă niciodată în faţa primei instanţe, însă denumirea ori încadrarea juridică a cererii, ca formă de manifestare a pretenţiei, sunt în căderea instanţei, astfel cum rezultă din art. 22 din Codul de procedură civilă. Potrivit alin. (9) al acestui text de lege, obiectul şi limitele procesului rezultă din cererile şi apărările părţilor. Formularea unor cereri în justiţie poate fi clară atât sub aspectul pretenţiilor concrete, cât şi al precizării elementelor de fapt şi drept care le susţin, dar poate fi şi exprimată într-o formă care impune necesitatea unor lămuriri. Indiferent dacă aceste lămuriri sunt necesare pentru stabilirea calificării juridice ori a limitelor învestirii, ele au ca premisă esenţială tot cererea ori actul de procedură care conţine apărarea.

Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, tribunalul a apreciat că art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, sub aspectul competenţei materiale, trebuie interpretate şi aplicate în mod strict, iar instanţa de apel, în cazul în care rejudecă o cauză, în limitele efectului devolutiv reglementat de art. 477 şi 478 din Codul de procedură civilă, evocând fondul în temeiul art. 480 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, nu se transformă niciodată în „primă instanţă”. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Prin Încheierea din 17 martie 2015 instanţa a amânat pronunţarea, la cererea părţilor, pentru ca acestea să depună, în scris, puncte de vedere cu privire la sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. Din verificarea actelor dosarului rezultă că aceste puncte de vedere nu au fost depuse.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, părţile nu şi-au exprimat punctul de vedere asupra chestiunii deduse judecăţii, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. VI. Punctul de vedere teoretic exprimat de specialiştii din cadrul Facultăţii de Drept – Universitatea din Bucureşti

La dosar a fost depus punctul de vedere formulat de domnii profesori universitari doctori Viorel Mihai Ciobanu şi Gabriel Boroi, care au arătat că în noul Cod de procedură civilă s-a introdus ca o dispoziţie nouă prevederea art. 478 alin (4), preluată parţial din legislaţia franceză, care permite părţilor explicitarea pretenţiilor cuprinse implicit în cererile şi apărările adresate primei instanţe, dar că „prin aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu s-a voit şi nu se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului prin încălcarea art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în primă instanţă. Tocmai de aceea, instanţele de apel sunt datoare să examineze cu atenţie cererile şi apărările părţilor formulate în apel şi să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat că este vorba de cereri noi, textul art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă neputând fi interpretat excesiv de larg, ca să ducă la anihilarea art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, dar nefiind de acceptat nicio interpretare prea restrictivă, care să facă inaplicabilă această dispoziţie”. În legătură cu cea de-a doua întrebare s-a menţionat că „art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu are nicio incidenţă asupra excepţiei de necompetenţă materială şi că aceasta poate fi invocată, astfel cum rezultă în mod expres din art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenţei sau la termenul [singurul posibil, conform art. 131 alin. (2) din Codul de procedură civilă] acordat pentru lămuriri sau probe suplimentare privind competenţa. Acest regim sever al excepţiei de necompetenţă poate fi atenuat în situaţia în care una dintre părţi a invocat în termen excepţia de necompetenţă şi prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, când poate fi formulat pe acest aspect motiv de apel; în aceeaşi modalitate se va proceda şi când, în temeiul art. 131 din Codul de procedură civilă, instanţa primă de fond a stabilit din oficiu că este sau nu competentă material, deşi a existat, după caz, opoziţia uneia sau a ambelor părţi şi când cel interesat poate formula motiv de apel.” VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că prima chestiune de drept din conţinutul sesizării întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Pe fond s-a concluzionat că dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înţelese ca derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Cât priveşte cea de-a doua chestiune de drept, judecătorii-raportori au constatat că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă vizând cerinţa noutăţii şi a influenţării soluţionării cauzei pe fond, pentru declanşarea mecanismului de unificare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, aşa încât sesizarea trebuie respinsă ca inadmisibilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor amintite, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Prin această reglementare, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată; – instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere; – chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte prima chestiune de drept cuprinsă în sesizarea formulată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, întrucât sesizarea pune în discuţie o chestiune de drept vizând semnificaţia cererilor implicite sau virtuale cu a căror judecată poate fi învestită instanţa de apel fără ca aceasta să însemne modificarea cadrului procesual în această etapă jurisdicţională; de lămurirea chestiunii de drept poate depinde soluţionarea fondului cauzei întrucât, în speţă, după anularea hotărârii de primă instanţă, se pune problema determinării, şi prin explicitarea pretenţiilor, a fondului cererii cu a cărei evocare este învestită instanţa de apel; chestiunea de drept este nouă, în reglementarea anterioară a apelului neregăsindu-se o prevedere similară; de asemenea, asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu constituie obiect al unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; sesizarea s-a făcut de un complet învestit cu soluţionarea pricinii în ultimă instanţă.

Asupra dezlegării chestiunii de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că obiectul sesizării vizează limitele efectului devolutiv respectiv, în ce măsură dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care dau posibilitatea părţilor să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, se constituie într-o derogare de la celelalte alineate, referitoare la interdicţia modificării cadrului procesual în etapa jurisdicţională a apelului.

În ce priveşte devoluţiunea care poate fi realizată în cadrul acestei căi de atac de reformare, ea rămâne guvernată, la fel ca în Codul de procedură civilă din 1865, de două reguli fundamentale: tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

În timp ce concretizarea primei reguli se regăseşte în dispoziţiile art. 477 din Codul de procedură civilă (limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat), cea de-a doua este reglementată de art. 478 din Codul de procedură civilă, care limitează efectul devolutiv la ceea ce s-a judecat în primă instanţă.

Această din urmă regulă, care interesează în dezlegarea chestiunii de drept semnalate, înseamnă interdicţia pentru părţi de a schimba cadrul procesual [alin. (1) al art. 478 din Codul de procedură civilă], de a se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate în primă instanţă, în motivarea apelului ori prin întâmpinare [alin. (2) al aceluiaşi articol] şi, de asemenea, interdicţia schimbării calităţii părţilor, a cauzei sau obiectului cererii de chemare în judecată, precum şi a formulării de pretenţii noi [alin. (3) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

În acelaşi timp, acest principiu, tantum devolutum quantum iudicatum, cunoaşte o nuanţare, inexistentă în reglementarea anterioară, dată de dispoziţiile alin. (4), care permit părţilor să expliciteze pretenţiile cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe.

Reglementarea alin. (4) al art. 478 din Codul de procedură civilă este de inspiraţie franceză, preluând, în parte, dispoziţiile art. 566 din Codul de procedură civilă francez (text potrivit căruia părţile pot explicita pretenţiile care fuseseră cuprinse în mod virtual în cererile şi apărările formulate în primă instanţă şi să adauge la acestea toate cererile care sunt accesoriul, consecinţa acestora sau sunt complementare acestora).

Se observă că legiuitorul român a fost mai restrictiv, permiţând doar o explicitare a pretenţiilor implicite, nu şi formularea de cereri accesorii sau complementare în apel.

În privinţa posibilităţii recunoscute părţii de a aduce astfel de lămuriri în calea de atac a apelului trebuie subliniat că ele vizează pretenţiile virtuale, adică acelea a căror existenţă, chiar dacă nu şi-au găsit o exprimare expresă în cererea dedusă judecăţii în primă instanţă, putea fi dedusă din modul de formulare a pretenţiei principale (a cărei rezolvare integrală presupunea şi rezolvarea unei pretenţii virtuale sau implicite).

Aşa cum s-a subliniat în doctrină, textul art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte, incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite prin hotărâre, iar, pe de alta, plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora limitele acesteia.

De asemenea s-a arătat că o asemenea explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe, o explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă fiind inadmisibilă [cu rezerva, bineînţeles, a cererilor vizând dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după pronunţarea hotărârii, care fac obiect de reglementare pentru alin. (5) al art. 478 din Codul de procedură civilă].

Pentru a exista o cerere implicită sau virtualmente cuprinsă în ceea ce a fost dedus judecăţii în primă instanţă este necesar să existe o legătură strânsă, de aşa manieră încât în absenţa acesteia pretenţia principală să nu îşi poată găsi o dezlegare integrală ori o rezolvare corectă.

De exemplu, atunci când soluţia dată unei chestiuni litigioase presupune ca antecedent logic soluţionarea unei alte chestiuni litigioase, aceasta din urmă trebuie considerată ca implicită în cererea principală.

Este situaţia regăsită şi într-o contestaţie la executare în care, punându-se în discuţie legalitatea actelor executorului, se pretinde că acestea nu sunt conforme titlului executoriu care, fiind reprezentat de o hotărâre judecătorească, era susceptibil de lămuriri care să fie aduse înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului (adică, de o contestaţie la titlu) şi abia apoi să se treacă la o executare corectă a acestuia.

Împrejurarea că în conţinutul cererii de primă instanţă nu s-a precizat expres că, separat de contestaţia la executare se formulează şi contestaţie la titlu, deşi din argumentarea pretenţiei referitoare la nelegalitatea actelor executorului rezulta că ceea ce se contesta, prioritar, era modalitatea în care fusese înţeles titlul şi se trecuse la punerea lui în executare, impunea obligaţia pentru instanţă de a proceda, astfel cum prevede art. 22 din Codul de procedură civilă, la calificarea şi la stabilirea corectă a cadrului judecăţii (care presupunea inclusiv aspecte legate de competenţă, faţă de jurisdicţiile diferite pe care le atrăgeau cele două forme de contestaţie).

În absenţa unei asemenea clarificări în primă instanţă îi revine instanţei de apel obligaţia ca, în condiţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, să solicite şi să primească lămuririle părţii în legătură cu cererile implicite pe care aceasta pretinde că le-ar fi dedus judecăţii prin actul de sesizare a instanţei.

Asemenea cereri virtuale sau implicite nu sunt însă cereri noi, iar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu ori la solicitarea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cererea reclamantului ori în apărarea pârâtului, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unor cereri.

Aşadar, precizările care pot fi aduse pretenţiilor în faza procesuală a apelului nu pot fi pretext pentru nesocotirea limitelor devoluţiunii şi deducerea în faţa judecăţii a unor cereri noi. În acelaşi timp, asemenea precizări sau explicitări nu pot fi înlăturate sub motiv că, în absenţa pronunţării primei instanţe asupra respectivelor pretenţii, ele nu ar putea fi analizate pentru prima dată în apel întrucât s-ar încălca principiul tantum devolutum quantum iudicatum.

Dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă aduc o atenuare sau nuanţare a acestui principiu pentru ipoteza în care, de exemplu, în condiţiile unei redactări defectuoase, imprecise a cererii ori a lipsei rolului activ al primei instanţe nu s-a observat că pretenţiei principale îi era ataşată, implicit, şi o altă pretenţie, în absenţa rezolvării căreia cererea principală fie nu îşi are o rezolvare corectă, fie primeşte o rezolvare incompletă.

Astfel fiind, revine instanţei sarcina să aprecieze caracterul de pretenţie implicită sau virtuală a cererilor ori apărărilor din prima instanţă, în aşa fel încât să nu se ajungă, sub pretextul explicitării, la formularea unor cereri noi – ceea ce ar nesocoti limitele devoluţiunii în apel -, dar nici să rămână nesoluţionate pretenţii doar pentru că ele au fost defectuos exprimate.

În concluzie, dispoziţiile art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu pot fi înţelese ca derogând de la prevederile alin. (1) şi (3) ale aceluiaşi articol, scopul reglementării nefiind acela de a schimba cadrul procesual în apel, ci de a supune judecăţii şi cererile virtuale sau implicite, rămase în mod eronat nesoluţionate de către prima instanţă, deşi făcuseră obiectul învestirii acesteia.

Cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul pronunţării hotărârii prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă vizează formularea unui răspuns la întrebarea dacă „în situaţia în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă, se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă, prin prisma celor anterioare”.

O primă observaţie este aceea că se impune stabilirea obiectului acestei părţi a sesizării întrucât, deşi norma de procedură instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinenţa necesară pentru a face obiectul sesizării în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, totuşi, revine Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie sarcina analizării pertinenţei întrebării şi necesităţii pronunţării unei hotărâri prealabile.

Această analiză presupune, în primul rând, evaluarea calităţii şi clarităţii întrebării formulate de către titularul sesizării, ca premisă a formulării unui răspuns util, fiind criticabilă opţiunea titularului sesizării de a formula o întrebare într-o manieră necenzurată, incoerentă, în care se tinde la plasarea ei în câmpul ipotezelor, ceea ce îi atenuează precizia.

În acest context şi pentru a da coerenţă întrebării se constată, faţă de obiectul litigiului, că titularul sesizării a considerat necesară intervenţia mecanismului de unificare pentru clarificarea chestiunii de drept referitoare la posibilitatea invocării excepţiei de necompetenţă materială în limitele efectului devolutiv al judecării unei cauze în apel, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă.

Verificând această chestiune de drept din perspectiva condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, mai întâi, că nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept cu care a fost sesizată.

Dispoziţiile art. 130 alin. (2) din Codul procedură civilă stabilesc că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Codul de procedură civilă, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate, încheierea având caracter interlocutoriu, iar în conformitate cu alin. (2) al aceluiaşi articol, în mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Aceste prevederi legale referitoare la regimul de invocare a excepţiei de necompetenţă de ordine publică şi la modalitatea sa de soluţionare nu prezintă o noutate legislativă în planul dreptului procesual.

Aceleaşi limite procedurale referitoare la posibilitatea şi momentul invocării excepţiei, la obligaţia judecătorului de a verifica din oficiu competenţa instanţei sesizate şi de a consemna în încheiere interlocutorie cele reţinute referitor la competenţă existau şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 159 1 alin. 2 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, introdus prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică putea fi invocată de judecător sau de părţi la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar judecătorul era obligat, la prima zi de înfăţişare, să îşi verifice competenţa, consemnând în încheierea de şedinţă temeiurile reţinute.

Chiar dacă nu se poate pune semnul echivalenţei între primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi prima zi de înfăţişare, potrivit reglementărilor succesive care guvernează regimul procesual al excepţiei de ordine publică, această distincţie nu prezintă importanţă pentru evaluarea caracterului de noutate al chestiunii de drept în discuţie, de vreme ce se pot desprinde două reguli comune relevante în cauză, care transcend în succesiunea codurilor: că necompetenţa de ordine publică se poate invoca numai până la un anumit moment procesual şi că excepţia necompetenţei se poate invoca numai în faţa primei instanţe.

În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită pe calea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, dar şi fără a-l raporta în mod exclusiv la data adoptării actului normativ supus dezbaterii, se constată că ceea ce este important sub acest aspect sunt existenţa şi dezvoltarea unei jurisprudenţe continue în această materie în aplicarea art. 159 1 din Codul de procedură civilă din 1865, reglementare comparabilă cu cea a art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă. Este adevărat că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche – dar, în acest din urmă caz, doar dacă o instanţă este chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată, ceea ce nu este cazul.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, iar eventualele opinii jurisprudenţiale izolate sau pur subiective nu ar putea constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Distinct însă de acest aspect se constată şi că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat asupra acestei chestiuni, prin Decizia nr. 113 din 21 ianuarie 2013, pronunţată de Secţia I civilă (publicată în extras pe site-ul: http://www.juridice.ro/313875/iccj-necompetenta-de-ordine- publica-nu-mai-poate-fiinvocata-in-orice-fază-a-procesului.html), decizie prin care s-a stabilit că necompetenţa materială, deşi este de ordine publică, nu mai poate fi invocată în orice fază a procesului, ci numai în faţa primei instanţe, in limine litis, iar „art. 159 1 alin. (2) din Codul de procedură civilă, introdus prin art. I pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi ori de către judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. În consecinţă, necompetenţa de ordine publică nu mai poate fi invocată direct în apel sau recurs”.

Deşi textul art. 519 din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres, spre deosebire de legislaţia procesual penală internă, modalitatea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi statuat asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, prin pronunţarea unei decizii în recurs în interesul legii sau prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată, în acord cu doctrina în materie, că textul legal are în vedere nu doar o hotărâre judecătorească obligatorie erga omnes, ci şi una pronunţată într-un recurs în casaţie în măsura în care aceasta a fost dată publicităţii de aşa manieră încât să fie cunoscută de titularii unor asemenea sesizări.

În această ordine de idei nu mai prezintă relevanţă faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat printr-un recurs în interesul legii chestiunea de drept în discuţie sau că un astfel de recurs nu se află în curs de soluţionare.

În concluzie, se apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi utilizat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi şi asupra cărora Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat.

Totodată, trebuie subliniat că se solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate tocmai din cauza împrejurării că problema supusă analizei nu implică noutate. Titularul sesizării arată, cu privire la cea de-a doua chestiune care face obiectul sesizării, că art. 130 alin. (2) şi art. 131 din Codul de procedură civilă trebuie aplicate restrictiv, iar instanţa de apel, în cazul în care rejudecă o cauză evocând fondul, în temeiul art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu se transformă niciodată în primă instanţă.

Rezultă, din chiar considerentele expuse de către titularul sesizării, că nu este vorba de deducerea spre interpretare a unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă.

Se pune, nu în ultimul rând, problema eficienţei sesizării raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, adică a aptitudinii procedurii de a-şi atinge scopul, câtă vreme nu este identificată o problemă de drept care să necesite cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept.

Procedura sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are o natură juridică sui generis, care se circumscrie unui incident procedural ivit în cursul procesului al cărui obiect îl constituie chestiunea de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei.

În jurisprudenţa sa (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015 etc.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural dacă, prin consecinţele pe care le produce, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii.

Chestiunea de drept care face obiectul sesizării se circumscrie unei excepţii de procedură, titularul sesizării punând în discuţie posibilitatea de a invoca în apel, în rejudecarea cauzei în limitele efectului devolutiv din apel şi evocând fondul, potrivit art. 480 alin. (3) teza I din Codul de procedură civilă, excepţia de necompetenţă materială a instanţei.

Această chestiune nu are însă aptitudinea de a influenţa soluţionarea pe fond a cauzei, în sensul acestei concluzii pronunţându-se deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform Deciziei nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014, prin care s-a statuat că excepţia necompetenţei nu influenţează soluţionarea fondului unei cauze, ci doar a unui incident procesual şi că, impunându-se cu prioritate, analiza raportului de dependenţă dintre chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei, acesta este inexistent în situaţia în care chestiunea de drept vizează o problemă de competenţă.

Complementar celor reţinute în decizia menţionată se constată că raportat la litigiul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost promovată, titularul sesizării se află în faza de evocare a fondului în apel, după ce, în conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a fost admis apelul, anulată sentinţa primei instanţe şi fixat termen pentru rejudecarea fondului. În acest stadiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu ar avea oricum aptitudinea, chiar independent de argumentele anterioare, de a influenţa raportul de dependenţă între lămurirea chestiunii de drept care face obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei.

Pentru considerentele arătate se constată, cu referire la cea de-a doua întrebare, că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă vizând cerinţa noutăţii şi a influenţării soluţionării cauzei pe fond, pentru declanşarea mecanismului de unificare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile, astfel încât sesizarea urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.