ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 743/2015

Decizia nr. 743/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. Bistrița-Năsăud și B. Cluj, a solicitat instanței anularea Deciziei nr. 30 din 30 iunie 2011, a Deciziei de impunere nr. 973 din 24 septembrie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 974 din 24 septembrie 2009 și exonerarea de plata obligațiilor stabilite prin acestea.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că debitele stabilite în sarcina societății sunt determinate de interpretarea eronată a situației și de erori de calcul. Astfel, referitor la impozitul pe profit se arată că organul fiscal de soluționare a contestației a reținut că societatea a transmis numai facturile pe baza cărora au fost înregistrate cheltuieli, fără a pune la dispoziție documente justificative privind prestarea efectivă a serviciului, dar nu are în vedere rolul activ și situația de fapt, invocând trunchiat prevederi ale unor articole din legislația fiscală, fără a analiza probele și făcând abstracție de forța probantă a documentelor justificative și a evidențelor contabile stabilite prin art. 64 C. proc. fisc. Nici organul de control nici cel de soluționare a contestației nu au dispus verificarea încrucișată, în urma căreia ar fi constatat că facturile emise de prestatorii de servicii au fost înregistrate în contabilitatea acestora, prestațiile facturate de SC A. SRL fiind efective. Societatea desfășura activitate din 2004, obiectul de activitate fiind importul de transformatoare electrice de medie și joasă tensiune noi și second-hand recondiționate din Italia și vânzarea acestora în România. Produsele sunt achiziționate de agenți comerciali italieni, societatea având personal specializat în vânzare, întreținere, verificare, instalare, service în perioada de garanție, context în care, pe baza de contract, a folosit serviciile unor persoane fizice autorizate pentru asistență tehnică la montaj, lucrări de întreținere, de reparații. Nu intra sub incidența condiției privitoare la încheierea contractelor de prestări servicii prevăzute de art. 21 alin. (4) lit. m), serviciile cu caracter ocazional prestate de persoane fizice autorizate și persoane juridice, cum sunt: întreținere și reparare a activelor, parcare, transport și alte asemenea. În cursul anului 2004, societatea a realizat profit, iar fără serviciile făcute de partenerei externi, nu s-ar fi realizat obiectul de activitate. Aprecierea autorității privind necesitatea și oportunitatea acestor tranzacții este neîntemeiată și subiectivă, întrucât cheltuielile înregistrate cu serviciile sunt legale, reflectând tranzacții reale înregistrate pe baza documentelor justificative.

Cu privire la anul 2005, reclamanta a arătat că societatea nu a deținut spații comerciale proprii, desfășurând activitate în spații închiriate de la SC C. SRL, însă în cursul lunii aprilie 2005 a cumpărat un spațiu - depozit nefuncțional ce a fost reparat, izolat, s-au efectuat lucrări instalații, iar în toată această perioadă de refacere a spațiului a utilizat spațiile închiriate.

Deși societatea nu deținea în proprietate spații comerciale adecvate pentru depozitare, cheltuielile pentru chirii, pază și manipulare (descărcare, depozitare, încărcare) au fost considerate de organele fiscale ca fiind nedeductibile deoarece nu sunt aferente veniturilor însă se omite a se avea în vedere că societatea are încheiate contracte și facturi întocmite de prestatori.

Tot astfel se arată că reținerile organelor fiscale sunt greșite și în privința închirierii autoturismelor, deoarece organizarea presupune deplasarea în scopul realizării activității, iar cheltuielile cu aceasta sunt deductibile.

În privința anului 2006, mai arată reclamanta, aprecierea organului de soluționare a contestației este neîntemeiată, cheltuielile înregistrate cu serviciile externe privind identificarea de transformatoare second-hand din Italia și transportul acestora la firme din Italia specializate în recondiționare, efectuate prin agenții comerciali italieni în baza unor contracte de mandat în numele SC A. SRL, sunt legale și reflectă servicii efectiv prestate de terți, sunt înregistrate în baza documentelor justificative și efectuate în scopul realizării de venituri.

Referitor la anul 2007, constatările sunt eronate, deoarece lucrările de reparații la imobilele din patrimoniu s-au efectuat în baza unor contracte legal întocmite; comisionul facturat de S.C. Electronil SRL Oradea a reprezentat remunerarea vânzărilor făcute de această unitate în baza contractului de comisionar încheiat pentru vânzarea de transformatoare. Această societate a prestat servicii de vânzare în zona Banat, Valea Jiului și Bihor, a facturat și înregistrat venituri, a colectat T.V.A., iar SC A. SRL a plătit integral prin cont bancar contravaloarea acestora.

Pentru anul 2008, reclamanta

arată că reținerile organelor fiscale sunt neîntemeiate, deoarece operațiunile efectuate au fost efective, cheltuielile înregistrate cu reparațiile, asistența PIF și închiriere macara fiind necesare pentru descărcarea unui transport de transformatoare în baza documentelor justificative conform prevederilor legale.

Totodată, reclamanta a arătat că, în privința anului 2009, de asemenea reținerile organelor fiscale sunt neîntemeiate. Reparațiile la transformatoarele second-hand achiziționate în Italia sunt făcute în Italia de societăți acreditate. Firmele care au recondiționat și reparat transformatoare pentru societate nu au avut exclusivitate și continuitate pentru această activitate și, prin urmare, nu era obligatorie încheierea unui contract. Tot astfel, în privința cheltuielilor cu deplasarea se omite a se avea în vedere că actele normative invocate de organele de control sunt aplicabile autorităților și instituțiilor publice și deci nu se aplică agenților economici.

Mai arată reclamanta, referitor la T.V.A., că reținerile organelor de control sunt eronate, deoarece pentru suma de 42.855 lei T.V.A. aferentă livrărilor intracomunitare a pus la dispoziție facturile privind livrările de bunuri și documentele de transport care atestă livrarea intracomunitară.

În fine, cu privire la impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți, reclamanta arată că organul de soluționare a contestației a luat în considerare prevederile de la data soluționării contestației și nu cele în vigoare la data la care s-au plătit sumele respective. Cota de impozitare folosită este eronată și contrară convenției de evitare a dublei impuneri.

Pârâta B. Bistrița-Năsăud a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește modificarea Deciziilor nr. 973 și nr. 974 din 24 septembrie 2009, dat fiind că nu este emitentul acestora, excepția lipsei de obiect pentru sumele la care s-a renunțat și admis punctul de vedere al contestatoarei și excepția inadmisibilității cererii vizând anularea accesoriilor calculate prin Decizia nr. 627 din 18 august 2011, întrucât nu a fost urmată procedura prevăzută de art. 205 C. proc. fisc., iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 593 din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile invocate de pârâta B. Bistrița-Năsăud, a admis în parte acțiunea formulată de SC A. SRL, a anulat în parte Decizia nr. 30 din 30 iunie 2011, Decizia nr. 973 din 24 septembrie 2009 și Decizia nr. 974 din 24 septembrie 2009 în privința obligațiilor fiscale în sumă de 517147 lei, reprezentând impozit pe venit, T.V.A., impozit nerezidenți, accesorii și exonerează reclamanta de la plata acestora și a obligat pârâtele în solidar să plătească reclamantei cheltuieli parțiale în sumă de 6.504,3 lei, reprezentând onorariu expertiză, onorariu avocat și taxă judiciară.

În considerentele sentinței, instanța a menționat că achiesează la concluziile expertizei de specialitate efectuate în cauză, conform cărora din totalul de 1.041.710 lei stabilit de autoritatea fiscală după admiterea în parte a contestației, obligațiile fiscale pe care le datorează reclamanta, constând în impozite, T.V.A. și accesorii, sunt în cuantum de 524.391 lei, fiind expuse în detaliu aspectele relevante consemnate de expert.

Astfel, pentru anul 2004, expertul a stabilit că sunt deductibile cheltuielile cu consultanța facturate de SC D. SRL și cheltuielile cu reparații transformatori, facturate de SC E. SRL, fiind justificate prin: contractul extern, factura acceptată, explicitarea operațiunilor în documentele prezentate.

Tot astfel a susținut expertul că sunt deductibile cheltuielile cu serviciile de depozitare, păstrare, manipulare și pază a mărfii, facturate în 2005 de către SC C. SRL, atestarea destinației în desfășurarea activității fiind dată și de contractele încheiate; cheltuielile cu verificarea conexiunilor la transformatori, facturate de aceeași societate - gestiunea evidențiind achiziția și vânzarea; cheltuieli cu reparații transformatori - facturile conținând date de identificare dar și evidențierea în gestiune; cheltuielile cu închiriere în anul 2004 - sunt evidențiate în contabilitate și justificate în condițiile contractului de reprezentare/folosire personal și mijloace; cheltuieli cu comisionul facturate de Bursa Română de Mărfuri - procedura fiind soldată cu intermedierea și încheierea contractului cu SC F. SRL

Totodată, expertul a arătat că în privința prestărilor de servicii facturate de SC G. SRL s-a procedat la stornare (existând nota stornare din 2005) și prin urmare nu mai grevează cheltuielile.

Cât privește anul 2006, expertul a menționat că sunt deductibile cheltuielile cu prestări servicii facturate de SC H. SRL - având la bază contractul de colaborare, acceptarea și plata, raportul de activitate ce relevă că sunt cheltuieli aferente activității. Nu sunt deductibile: cheltuielile cu serviciile prestate de SC I. SRL - nefiind prezentate documente justificative care să stabilească compensația sau plata sumelor; cheltuieli de proiectare, reamenajare imobil facturate de SC J. SRL și cheltuieli montaj panouri facturate de SC F. SRL - dată fiind realizarea în scopul îmbunătățirii parametrilor tehnici, deci investiții a căror valoare se recuperează din punct de vedere fiscal prin deducerea amortizării.

Referitor la anul 2007, arată expertul că din cheltuielile cu lucrările de reparații construcții facturate de SC K. SRL - o parte reprezintă avans lucrare și nu au grevat cheltuielile, iar parte reprezintă modernizări la clădirea nouă cumpărată - care se vor recupera prin amortizare; cheltuielile cu prestări servicii facturate de SC L. SRL sunt înregistrate ca investiții și nu sunt cheltuieli.

Mai arată expertul că nu sunt deductibile cheltuielile cu prestări servicii facturate de SC M. SRL - din factură nerezultând locația la care s-au efectuat lucrările de dulgherie, turnat plăci refacere lucrări; cheltuieli cu prestări servicii reprezentând discount acordat SC N. SRL, nefiind depuse acte din care să se stabilească corectitudinea discountului acordat sau acte din care să rezulte tranzacțiile derulate; cheltuieli cu comision de intermediere închirieri - din factura emisă de SC O. SRL nerezultând ce închiriere a intermediat. Sunt deductibile cheltuielile cu prestări servicii reprezentând comision facturate de SC P. SRL Oradea - contractul, acceptarea și achitarea deconturilor justificând realitatea și necesitatea cheltuielilor aferente veniturilor realizate.

În privința anului 2008, expertul a susținut că nu pot fi considerate deductibile: cheltuielile cu consultanța energetică - facturile emise de SC R. SRL și S. neprezentând lucrarea executată, transformatorul la care se referă, pentru a justifica necesitatea serviciului; cheltuielile cu manoperă instalații - factura emisă de SC T. SRL nu precizează lucrarea și nici locația și ca atare nu dovedește că lucrările au fost executate în scopul desfășurării activității proprii; cheltuieli cu privire la închirierea macaralei de la SC U. SRL - actele nu precizează locația, modul de utilizare, comanda, astfel că nu se poate stabili dacă a fost utilizată în scopul desfășurării activității proprii.

Pentru anul 2009, expertul a reținut că se datorează impozit pe profit aferent cheltuielilor cu serviciile din facturile din 31 martie 2008 emisă de SC V. SRL și din 2008 emisă de SC X. SRL pentru servicii de mentenanță și modificări asupra transformatorilor identificați cu serie și capacități. Nu se datorează impozit pentru suma facturată din 2008, de Z. - nu reprezintă prestare de servicii, ci achiziție de doi transformatori și astfel este evidențiată în contabilitate ca marfă și nu cheltuială; suma facturată de SC X. SRL pentru 18 sisteme de protecție pentru transformatori - achiziția fiind înregistrată pe cont dotări pentru transformatori; suma din facturile din 2008 emisă de SC Y. SRL-reparații 4 transformatori; din 2008 - reparații trei transformatori; din 2009, emisă de SC X. SRL - facturile făcând referire la documente transport, beneficiar, sunt cheltuieli de comercializare.

Mai arată expertul că nu sunt deductibile nici cheltuielile cu deplasarea - deoarece nu au la bază documente justificative (lipsesc ordinele de deplasare, sunt incomplete sau nu au conținutul minim cerut de norme); cheltuielile cu consumul de alimente, băuturi;limitat: cheltuielile cu cazarea,bilete de avion-nu se prezintă documente care să justifice deplasarea în scopul obținerii de venituri.

Cu privire la taxa pe valoarea adăugată, expertul a apreciat că este deductibilă T.V.A. aferentă operațiunilor vizând depozit marfă, prestări servicii care au fost efectuate în scopul obținerii de venituri și justificate prin documente; că în parte nu sunt întrunite cerințele pentru exercitarea dreptului de deducere - facturile conțin erori sau nu cuprind informații corecte, unele facturi sunt depuse în xerocopie; nu se prezintă documente care să justifice operațiunile, realitatea.

Totodată, expertul a arătat, cu privire la impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți, că se datorează în condițiile în care lipsesc certificatele de rezidență.

Instanța de fond a achiesat la poziția exprimată de expert, reținând că, potrivit C. fisc.,

pentru a putea

fi deduse, cheltuielile aferente veniturilor trebuie să îndeplinească anumite condiții și anume: să fie efectuate în cadrul activităților desfășurate în scopul realizării venitului, să fie justificate prin documente, să fie cuprinse în cheltuielile exercițiului financiar, să respecte anumite limite procentuale prevăzute de lege.

Față de cele rezultate din actele dosarului, nu se poate reține că raporturile dintre reclamantă și comercianții emitenți ai facturilor nu ar fi în parte reale, că operațiunile și activitatea desfășurată nu ar fi fost făcute în scopul realizării de venituri și că nu ar fi fost deținute documente justificative pentru cheltuielile efectuate.

Potrivit dispozițiilor art. 143-146 din C. fisc., deducerea T.V.A. are loc pentru achiziții destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile și dovedite cu documente justificative, ce cuprind informațiile complete cerute de art. 155 C. proc. fisc.

Cu alte cuvinte, deducerea poate fi acordată dacă livrarea/prestarea serviciului este destinată operațiunii taxabile și justificată prin documente (facturi) ce întrunesc cerințele de formă cerute. Din această ultimă perspectivă, prin jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a relevat ca principiul neutralității impune să fie acordată deducerea dacă sunt întrunite cerințele de fond și nu sunt indicii care să justifice existența unor nereguli în amonte.

Art. 167, 168, 187 lit. a) și 273 din Directiva nr. 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită deducerea avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva nr. 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat.

În cauză au fost emise facturi, a fost dispusă plata în contul cocontractanților, iar operațiunile au fost reflectate în contabilitatea reclamantei. Astfel, actele și înregistrările evidențiate în contabilitate relevă în parte că operațiunile au fost desfășurate în scopul activității taxabile, existând și unele situații în care s-au făcut înregistrări în baza unor acte incomplete,aspect ce nu dă dreptul de deducere.

În plus, expertiza efectuată în cauză pe baza conținutului înregistrărilor contabile relevă ca s-a înscris T.V.A. în jurnalul de cumpărări ca taxă deductibilă, fără a fi înscrisă aceeași sumă în jurnalul de vânzări, fiind astfel influențată T.V.A. de plată în perioadele fiscale în care s-au înregistrat achizițiile. Or, în această situație nu au fost aplicate dispozițiile instituite de art. 160 din C. fisc. Ca atare, raportat la normele mai sus enunțate, susținerile reclamantei cu privire la T.V.A. - deductibilă se vădesc doar în parte întemeiate.

Instanța de fond a reținut că din interpretarea dispozițiilor prevăzute de art. 113-116 din C. fisc., reiese că nu se datorează impozit pe veniturile nerezidenților dacă se prezintă certificatul de rezidență fiscală, condiție care în speță nu este îndeplinită.

Instanța de fond a constatat că sunt neîntemeiate susținerile pârâtei cu privire la excepția lisei calității procesuale, întrucât se omite a se avea în vedere că este emitentul actului dat în verificarea contestației administrative.

Cât privește excepțiile lipsei de obiect, a inadmisibilității sau nulității, instanța de fond a constatat că și acestea sunt neîntemeiate, întrucât nu s-a solicitat anularea Deciziei nr. 627/2011, iar la efectuarea expertizei, așa cum se arată în conținutul acesteia, a participat un reprezentant al direcției și pe parcurs pârâtele au formulat obiecțiuni.

Sentința menționată a fost atacată cu recurs de A.A. Cluj, prin B.B. Bistrița Năsăud, care a solicitat, în principal, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii excepției inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea accesoriilor calculate prin Decizia de impunere nr. 627 din 18 august 2011, iar în subsidiar în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată și menținerii actelor administrative fiscale atacate, pentru motive pe care le-a încadrat generic în prevederile art. 304

1

și 304 C. proc. civ., fără a indica în concret cazul de casare sau de modificare.

În esență, se susține că intimata - reclamantă nu a urmat procedura administrativă de contestare a Deciziei de impunere nr. 627 din 18 august 2011, potrivit art. 205 și următoarele C. proc. fisc., astfel că atacarea, direct în instanță, a accesoriilor calculate prin această decizie de impunere este inadmisibilă.

Cu privire la fondul cauzei, autoritatea fiscală recurenta a reluat în detaliu toate apărările formulate în fața primei instanțe, pornind de la motivarea deciziei de soluționate a contestației administrative, și a arătat, în plus, că instanța a achiesat la concluziile raportului de expertiză contabilă, în condițiile în care expertul a încălcat normele procedurale ale expertizelor judiciare reglementate de C. proc. civ., O.G. nr. 2/2000, privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară si extrajudiciară și H.G. nr. 13/2011, pentru modificarea Normelor privind realizarea de expertize fiscale la solicitarea instanțelor judecătorești.

De aceea, recurenta - pârâtă a solicitat instanței de control judiciar să constate, în principal, nulitatea aportului de expertiză, pentru că lucrarea a fost efectuată fără citarea corespunzătoare a părților, cu încălcarea dreptului la apărare și fără a răspunde tuturor obiectivelor propuse de parte și încuviințate de instanță, iar în subsidiar, să fie înlăturate concluziile expertizei, pentru următoarele motive:

a) ignorarea probelor depuse de către reclamantă în procedura contestației administrative, administrând și luând în considerare documente sau contracte care nu au fost verificate de activitatea de inspecție și nici prezentate, la solicitarea expresă și repetată a organului de soluționare a contestației;

b) ignorarea activității în timp a Normelor aprobate prin H.G. nr. 44/2004 referitoare la aplicarea art. 21 (4) lit. m) din C. fisc., vizând incidența condiției încheierii unui contract pentru deductibilitatea cheltuielilor cu prestările de servicii;

c)aprecieri și concluziile neconforme cu normele legale în vigoare la data producerii actelor sau faptelor ce au generat litigiul fiscal.

Examinând cauza prin prisma criticilor formulate de recurenta - pârâtă și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Intimata - reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută în art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., Decizia nr. 30 din 30 iunie 2011, privind soluționarea contestației înregistrate cu nr. 1386 din 27 ianuarie 2011, formulate de SC A. SRL împotriva Deciziei de impunere privind obligații fiscale suplimentare de plată nr. 973 din 24 septembrie 2009 și a Deciziei privind nemodificarea bazei de impunere nr. 974 din 24 septembrie 2009.

Obiectul acțiunii vizează suma de 1.041.538 lei, debite stabilite după admiterea în parte a contestației administrative și compuse din: T.V.A. (190.906 lei), majorări de întârziere aferente T.V.A. (163.285 lei), impozit pe profit (265.304 lei), majorări de întârziere aferente impozitului pe profit (223.976 lei), impozit pe veniturile nerezidenților - persoane fizice (87.720 lei), majorări de întârziere aferente (110.347 lei).

Soluția primei instanțe, de admitere în parte a acțiunii și anulare în parte a actelor administrative fiscale, pentru suma de 517.147 lei, este fundamentată pe aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu starea de fapt fiscală rezultată din probele administrate.

Analizând motivul de recurs privind inadmisibilitatea cererii de anulare a accesoriilor calculate prin Decizia de impunere nr. 627 din 18 august 2011, Înalta Curte constată că acțiunea cu care a fost învestită prima instanță cuprinde o mențiune referitoare la aceste accesorii în contextul în care, prin Decizia nr. 30 din 30 iunie 2011, pentru anumite sume s-a dispus admiterea contestației administrative și refacerea controlului, iar pentru alte sume s-a tranșat fondul raportului juridic fiscal, prin respingerea contestației sau prin admiterea contestației și anularea parțială a deciziei de impunere nr. 973/24 septembrie 2009.

Potrivit art. 216 alin. (3) C. proc. fisc., prin decizie se poate desființa total sau parțial actul administrativ atacat, situație în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal, care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluționare a contestației administrative.

În speță, Decizia de impunere nr. 627 din 18 august 2011 este actul administrativ emis după soluționarea contestației, conform prevederii legale citate mai sus, dar nu formează obiectul unui capăt de cerere din acțiunea reclamantei, care a vizat, după cum rezultă din cele arătate anterior, doar debitele menținute în procedura administrativă și care parțial s-au regăsit apoi în noua decizie de impunere.

Prin urmare, soluția de respingere a excepției invocate de autoritatea fiscală nu încalcă prevederile art. 205 - 218 C. proc. fisc., după cum se susține în recurs.

Referitor la criticile privind administrarea și aprecierea probei cu expertiză judiciară fiscală, Înalta Curte constată, pe de o parte, că motivul pentru care se invocă nulitatea raportului, de expertiză constă în necitarea A.A. Cluj, conform art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

Acest motiv atrage însă o nulitate relativă, care nu a fost invocată, conform art. 108 alin. (2) - (3) C. proc. civ., de partea pretins vătămată, la primul termen după depunerea lucrării, ci de B. Bistrița Năsăud (fila 103, vol. VI, dosar fond), în timp ce B. Cluj a formulat doar obiecțiuni vizând fondul constatărilor expertizei (f. 125 - 132, vol. VI, dosar fond).

În consecință,și această critică este nefondată, soluția de respingere a excepției nulității raportului de expertiză, dispusă prin încheierea de dezbateri din 13 noiembrie 2013, fiind legală.

În ceea ce privește conținutul și constatările expertizei, măsurile dispuse de prima instanță se conformează prevederilor art. 212 C. proc. civ., în sensul că prin încheierea din data de 6 februarie 2013 au fost încuviințate obiecțiunile părților și s-a dispus completarea raportului de expertiză cu luarea în considerare a punctelor de vedere ale acestora, mai puțin cu privire la documentele pe care B. a județului Bistrița Năsăud le-a reclamat a fi fost analizate de expert fără ca acestea să fi fost prezentate și în procedura de soluționare a contestației administrative.

O măsură contrară ar fi constituit o golire de conținut a controlului exercitat de instanță asupra actelor administrative - fiscale, în cadrul căruia pot fi încuviințate toate dovezile necesare, pertinente și concludente, conform art. 167 și următoarele C. proc. civ.

Sub aspectul opiniei de specialitate exprimate de expertul fiscal asupra documentelor financiar - contabile supuse analizei, conform art. 201 alin. (1) C. proc. civ., raportul de expertiză constituie o probă științifică trecută prin filtrul instanței, ce nu poate fi înlăturată decât pe baza unor probe contrare cu o suficientă consistență, iar nu prin însușirea interpretărilor expuse de autoritățile fiscale, părți în proces, în motivarea actelor contestate.

Or, în speță, judecătorul fondului nu a achiesat pur și simplu la concluziile expertizei, ci a analizat proba prin prisma prevederilor legale aplicabile raportului de drept fiscal dedus judecății, cu indicarea clară și logică a motivelor care i-au format convingerea și a celor pentru care a înlăturat apărările pârâtelor (pag. 9 - 12 din sentință).

Cât privește fondul dezlegării date chestiunilor de drept fiscal în dispută, considerentele sentinței atacate, redate la pct. 2 din prezenta decizie, includ trimiteri ample la elementele probatorii și la prevederile legale pertinente pentru fiecare dintre debitele fiscale. Prin urmare, în contextul cercetării recursului nu se mai impune reluarea tuturor aspectelor examinate de prima instanță, ale cărei concluzii sunt împărtășite și de instanța de control judiciar, cu atât mai mult cu cât în ceea ce privește fondul cauzei, în cele 89 de pagini ale cererii de recurs nu se regăsesc elemente care să constituie veritabile critici la adresa raționamentului primei instanțe și care să poată fundamenta reformarea sentinței în calea de atac, ci sunt reproduse aproape identic apărările formulate în cadrul concluziilor scrise depuse la dosarul de fond (filele 177 - 259, vol. VII).

Având în vedere toate considerentele menționate, Înalta Curte va respinge recursul formulat în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.A. Cluj prin B.B. Bistrița Năsăud împotriva sentinței nr. 593 din 11 decembrie 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2015.