ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Procedura derulată de prima instanță. Prin acțiunea în contencios-administrativ înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, la data de 20 aprilie 2012, reclamanta SC C.C. - Filiala Cluj România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, a solicitat instanței suspendarea Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la soluționarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, reclamanta a arătat că din anul 2011 societatea a făcut obiectul unei inspecții fiscale generale vizând perioada 2008 - 2010. La finalul inspecției fiscale, au fost întocmite decizia de impunere F-CJ nr. 267 din 3 aprilie 2012 și raportul de inspecție fiscală generală F-CJ nr. 297 din 3 aprilie 2012. Reclamanta contestă susținerile echipei de inspecție fiscală și rezultatele controlului, configurate în sumele stabilite în sarcina societății, referitoare la "pierderile tehnologice" de gaze naturale.

Conform deciziei de impunere și raportului de inspecție fiscală, sumele contestate sunt următoarele: - pentru anul 2008, suma de 575.070,97 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu consecința stabilirii unui impozit pe profit de 92.011,35 lei) și TVA suplimentar de plată de 109.264,20 lei; - pentru anul 2009, suma de 880.150,05 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu consecința stabilirii unui impozit pe profit de 140.824 lei) și TVA suplimentar de plată de 167.228,50 lei; - pentru anul 2010, suma de 585.748,47 stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile și TVA suplimentar de plată de 123.176,95 lei. Reclamanta contestă debitele principale în cuantum de 632.495 lei și accesoriile aferente acestora și precizează faptul că a formulat recurs administrativ.

De asemenea, apreciază că, în prezenta speță, există un "caz bine justificat" care poate sta la baza admiterii cererii sale de suspendare, pentru cel puțin următoarele motive: Cu toate că art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele relevante pentru luarea deciziei, în cauză, decizia de impunere nu conține niciun fel de mențiuni cu privire la audierea contribuabilului. Cu alte cuvinte, dreptul la apărare al reclamantei nici măcar nu a fost pus în discuție, motiv pentru care nu se poate discuta despre o exercitare efectivă a dreptului la apărare. Această lipsă nu este scuzabilă și nu poate fi acoperită, iar în doctrină s-a apreciat că lipsa dovezii privind ascultarea contribuabilului poate conduce la anularea a actului administrativ fiscal.

Reclamanta mai solicită a se observa că simpla posibilitate de a formula observații asupra proiectului raportului de inspecție fiscală nu echivalează cu o "audiere", în sensul art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. Astfel, organul fiscal trebuie să-i permită contribuabilului să-și prezinte toate argumentele și trebuie să procedeze la o analiză efectivă a acestor argumente. Asupra chestiunii de fond, respectiv cu privire la considerarea drept "cheltuieli nedeductibile" a sumelor reprezentând pierderile tehnologice intervenite în activitatea societății, reclamanta apreciază că elementele de nelegalitate derivă din dispozițiile art. 171 pct. 23 din Normele metodologice aferente art. 21 alin. (1) C. fisc.

și art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele metodologice aferente art. 128 C. fisc. În opinia reclamantei, din analiza dispozițiilor legale anterior indicate rezultă că pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru prestarea unui serviciu sunt cheltuieli deductibile integral, în sensul art. 21 alin. (1) C. fisc. Atunci când norma de consum este stabilită de persoana impozabilă, organul de inspecție fiscală poate modifica coeficientul stabilit în scopul aplicării art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., dacă sunt indicii obiective că pierderea tehnologică a fost supradimensionată. Per a contrario, în cazul normei de consum aprobate de o autoritate (de pildă, A.N.R.E.), organul fiscal nu are posibilitatea de a modifica coeficientul determinat de contribuabil.

Numai pierderile care depășesc normele de consum sunt asimilate livrărilor de bunuri, conform art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc. În urma inspecției fiscale, organele fiscale au reținut că societatea reclamantă nu ar deține o normă proprie de consum, iar A.N.R.E. a comunicat organului fiscal inexistența unei norme de reglementare la nivelul autorității, în acest domeniu. În concepția organului fiscal, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008 adoptate de reclamantă nu pot fi considerate norme proprii de consum, deoarece au un caracter general și nu conțin o limită maximă admisă a pierderilor de gaze pe care organul fiscal să o poată lua în considerare.

Pe baza acestor elemente, organul fiscal a conchis în sensul că pierderile tehnologice identificate de societatea reclamantă drept "cheltuieli deductibile" reprezintă "cheltuieli nedeductibile", cu consecința redimensionării impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată, pentru anii 2008 - 2010. Reclamanta critică soluția aleasă de organul fiscal în considerarea următoarelor împrejurări. Se arată, în primul rând, că la nivel național nu există o normă de consum elaborată de A.N.R.E. pentru piața gazelor naturale, astfel că în acest domeniu singura posibilitate pentru asigurarea deductibilității consumului tehnologic o reprezintă elaborarea unei norme proprii de consum.

În acest context, reclamanta a elaborat două decizii interne cu norme proprii de consum asociate, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Normele de aplicare a Deciziei nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008 și Normele de aplicare a Deciziei nr. 8 din 25 august 2008. Prin urmare, reclamanta apreciază că a îndeplinit condiția prevăzută de normele metodologice de aplicare a C. fisc., elaborând o normă proprie de consum pe baza căreia să poată fi determinate pierderile tehnologice, de așa manieră încât inclusiv organul fiscal să poată verifica realitatea și exactitatea calculelor societății. Aceste norme proprii de consum, în vigoare în perioada 2008 - 2010, nu au fost niciodată anulate de către organul fiscal și nici de către o instanță de judecată, motiv pentru care trebuiau avute în vedere de organul fiscal.

Reclamanta arată că, după elaborarea și punerea în aplicare a normei proprii de consum, pierderile tehnologice au scăzut cu mai mult de 50% într-o perioadă de doi ani. Prin urmare, societatea apreciază că toate cantitățile de gaze naturale identificate pe baza normelor proprii de consum îndeplinesc condiția fixată de lege pentru a fi considerate "cheltuieli deductibile" în sensul art. 21 alin. (1) C. fisc. În optica reclamantei, din interpretarea prevederilor art. 1531 pct. 6 alin. (7) fraza finală rezultă că organul de inspecție fiscală nu poate înlătura în totalitate pierderile tehnologice, ci, eventual, poate reduce coeficientul pierderilor tehnologice. De asemenea, din lectura aceluiași text legal rezultă faptul că organul fiscal nu poate reduce arbitrar procentul pierderilor tehnologice, ci poate proceda la o asemenea reducere doar pe baza unor "indicii obiective" referitoare la supradimensionarea pierderii tehnologice.

În mod evident, pentru un domeniu strict tehnic, cum este cel al transportului și distribuției de gaze naturale, aceste "indicii obiective" pot fi obținute doar pe baza constatărilor unor experți sau specialiști în domeniu, întrucât membrii echipei de inspecție juridică nu au o pregătire de specialitate în acest domeniu. Cu alte cuvinte, anterior operațiunii de reducere, organul fiscal trebuie să aibă la dispoziție un raport de expertiză care să evalueze in concreto pierderile tehnologice, astfel încât să se poată aprecia dacă pierderile tehnologice determinate de contribuabil sunt sau nu supradimensionate. În speță, asemenea "indicii obiective" nu există, deoarece inspectorii fiscali nu au solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică și nu i-au permis nici contribuabilului acest lucru, apreciind că textul legal le permite să înlăture în totalitate consumul tehnologic.

Raportat la elementele mai sus prezentate, se apreciază că s-a întocmit un raport de inspecție fiscală profund viciat, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor legale, în scopul obținerii unui folos material pentru organul fiscal. În ceea ce privește necesitatea prevenirii unei "pagube iminente", se arată de către reclamantă faptul că decizia de impunere produce efecte de la data de 5 mai 2012, dată de la care vor curge atât dobânzi de 0,04% pe zi de întârziere, cât și penalități de întârziere de 15%, după 90 de zile. Astfel, un simplu calcul indică faptul că, într-o perioadă de 12 luni, raportat la debitul principal de 632.495 lei, ar urma să se acumuleze dobânzi în cuantum de 92.345 lei și penalități de întârziere în cuantum de 94.874 lei.

Pe cale de consecință, există pericolul evident ca bunurile mobile și imobile aflate în proprietatea societății să fie înstrăinate, iar recuperarea lor ulterioară, după o eventuală anulare a deciziilor de impunere, ar fi imposibilă. În egală măsură, aplicarea unor măsuri asigurătorii ar priva societatea de posibilitatea de a-și desfășura în bune condiții activitatea, întrucât bunurile societății ar fi practic indisponibilizate. Prin întâmpinare, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj a solicitat respingerea cererii de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată. 2. Hotărârea Curții de Apel Cluj.

Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 361 din 11 mai 2012, a admis cererea reclamantei SC C.C. - Filiala Cluj România SRL, a suspendat în parte executarea Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de pârâtă în ceea ce privește suma de 632.495 lei și accesoriile aferente, stabilită cu titlu de impozit pe profit și TVA suplimentar de plată, până la pronunțarea instanței de fond. Totodată, instanța a obligat pârâta la 10,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța o asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că sunt întrunite condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de pârâtă.

În concret, cazul bine justificat rezidă din argumentele ample invocate de reclamantă cu privire la nelegalitatea deciziei deduse judecății care se coroborează cu materialul probator administrat în cauză. Astfel, aparenta nelegalitate a deciziei de impunere contestate rezidă din faptul că organele fiscale au stabilit obligații fiscale aferente unor pierderi tehnologice înregistrate în contabilitatea reclamantei pentru anii 2008-2010, deși art. 171 pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aferente art. 21 alin. (1) C. fisc., cuprinse în H.G. nr. 44/2004, stabilesc că pierderile tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile și, prin urmare, nu ar fi asimilabile lipsurilor din gestiune.

Reclamantă dispune din punct de vedere formal de două decizii, respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma internă proprie de calcul a consumului tehnologic. Cele două decizii sunt însoțite de norme de aplicare care conțin formule de calcul pentru consumul tehnologic de gaz ce poate fi provocat de anumite evenimente inerente procesului de transport și distribuție de gaze naturale, ca de exemplu: neetanșeități, realizarea de noi conducte, branșamente, modernizări de conducte, ruperi accidentale de conducte, furturi de gaze naturale, erori de măsură a contoarelor.

Aceste norme de aplicare au fost elaborate pornind de la două lucrări teoretice, respectiv, „Lucrare teoretică privind consumul tehnologic înregistrat în sistemele de distribuție gaz naturale din România”, realizată de expertul tehnic extrajudiciar D.C., și „Ghid pentru determinarea consumurilor tehnologice considerate pierderi de gaze naturale din rețelele de transporturi și distribuție.” Prima instanță a arătat că, la o primă vedere și în lipsa unor cunoștințe de specialitate, aceste norme de consum nu pot fi ignorate cu desăvârșire nici de către organul fiscal și nici de către instanța de judecată, cât timp există din punct de vedere fizic. De asemenea, formal, nu poate fi validată nici apărarea pârâtei potrivit căreia serviciul constând în întocmirea unei norme interne de consum tehnologic nu ar fi fost prestat efectiv de către domnul expert tehnic extrajudiciar D.C., de vreme ce reclamanta a depus lucrarea realizată de acesta în august 2008 la dosarul cauzei.

Întrucât, până în prezent, organul fiscal nu a solicitat unui expert din domeniul pierderilor tehnologice de gaze naturale din rețelele de transporturi și distribuție să exprime un punct de vedere asupra corectitudinii formulelor de calcul ce însoțesc Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008, Curtea a apreciat că asupra deciziei de impunere întocmită ca urmare a asimilării tuturor pierderilor tehnologice unor lipsuri de gestiune planează o îndoială puternică de nelegalitate. Premisa acestui dubiu de nelegalitate se regăsește la art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele metodologice aferente art. 128 C. fisc.

În opinia Curții de apel, paguba iminentă apare în acest caz ca fiind prejudiciul material viitor, dar previzibil cu evidență, întrucât menținerea efectelor actului administrativ atacat va avea drept consecință imediată executarea silita a reclamantei, ceea ce ar putea conduce la blocarea activității sale comerciale, prejudiciu pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului. 3. Recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj, care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare a deciziei de impunere contestate în cauză.

În motivarea căii extraordinare de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele critici de nelegalitate: Suspendarea executării actelor administrativ-fiscale este o situație de excepție care intervine doar atunci când legea o prevede, în condițiile și limitele reglementate de aceasta. Societatea intimată nu a probat existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de impunere contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în executare.

Cu alte cuvinte, cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului, care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare. Până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ. În opinia recurentei, în mod corect s-a procedat la încadrarea pierderilor de gaze în categoria cheltuielilor nedeductibile, având în vedere că agentul economic nu deține norma de consum proprie, conform prevederilor pct. 23 lit. e) din H.G.

nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare. Pe acest aspect, recurenta arată că, în urma controlului desfășurat la SC C.E. SRL, a fost încheiat procesul-verbal din data de 25 noiembrie 2011 de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Sibiu în care s-a menționat faptul că serviciul prevăzut în contractul încheiat de această parte cu reclamanta, respectiv întocmirea normei interne de consum energetic, nu a fost efectiv prestat. Ca atare, organul de control nu a putut ajusta valoarea unei norme care în fapt nu există. Inexistența unei norme de consum bine determinate permite agentului economic să înregistreze întotdeauna ca și cheltuieli deductibile întreaga cantitate de gaze pierdute, cantitate în care se includ și pierderi datorate unor furturi de gaze.

În concepția recurentei, nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în cauza de față, în condițiile în care plata impozitelor și taxelor la bugetul de stat este o obligație legală. 4. Apărările formulate de intimata SC C.C. - Filiala Cluj România SRL. Intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (a se vedea filele 9-13 dosar I.C.C.J.). II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt și de drept relevante. Intimata-reclamantă a investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la soluționarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului administrativ fiscal contestat. Prima instanță a admis acțiunea pentru argumentele prezentate la pct. 2 din prezenta decizie. Instanța de control judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, conform art. 14 din Legea nr. 554, modificată, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Așadar, o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față, Decizia nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj este titlu de creanță și este susceptibilă de a fi contestată de contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003, republicată. De menționat faptul că, prin decizia anterior individualizată, s-a stabilit în sarcina intimatei-reclamante plata unor sume suplimentare, respectiv: - 261.182 lei, reprezentând impozit pe profit; - 105.006 lei, majorări de întârziere aferente impozitului pe profit; - 39.177 lei, penalități de întârziere; - 440.038 lei, cu titlu de TVA; - 172.960 lei, cu titlu de majorări de întârziere; - 66006 lei, cu titlu de penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Această decizie de impunere a fost emisă ca urmare a raportului de inspecție fiscală încheiat de inspecția fiscală din cadrul D.G.F.P. Cluj la data de 03 aprilie 2012, care a verificat modul de aplicare de către reclamantă a dispozițiilor referitoare la impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată, în perioada 1 ianuarie 2008 - 31 decembrie 2010. De asemenea, în cauză, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ prealabil, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac. De precizat faptul că reclamanta a contestat în parte decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală, respectiv doar în privința sumei de 632.495 lei și accesoriilor aferente, calculată de către organul fiscal cu titlu de impozit pe profit și TVA pentru pierderile de gaze naturale din rețelele de transport și distribuție ale reclamantei, ca urmare a excluderii acestora din categoria cheltuielilor deductibile.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ. La modul concret, conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege.

El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată. În doctrina de drept administrativ, se susține că principiul legalității impune trei reguli: existența unei baze legale, obligația de a respecta regulile care reglementează activitatea administrației, precum și obligația de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administrației, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administrația. Prin urmare, principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept.

Această abilitare privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ. Respectarea principiului legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor. Pentru consolidarea principiului legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea autorităților administrative. După cum au subliniat în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare. În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În speța de față, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că argumentele și probele prezentate de către intimata-reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziei administrative contestate. Astfel, la o analiză în aparență a Normelor metodologice de aplicare a art. 21, respectiv art. 128 din C. fisc., rezultă că agenții economici au dreptul să exercite dreptul de deducere cu privire la pierderile tehnologice, în cazul în care dețin o normă proprie de consum.

Intimata-reclamantă dispune de două decizii, respectiv, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma internă proprie de calcul a consumului tehnologic. Cele două decizii sunt însoțite de norme de aplicare care conțin formule de calcul pentru consumul tehnologic de gaz ce poate fi provocat de anumite evenimente inerente procesului de transport și distribuție de gaze naturale. Înalta Curte apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că autoritatea fiscală nu poate ignora existența celor două decizii anterior nominalizate, în condițiile în care, pe de o parte, acestea sunt în vigoare, iar pe de altă parte, organul fiscal nu a întreprins diligențele necesare pentru a obține punctul de vedere al unui specialist în materie cu privire la corectitudinea formulelor de calcul ce însoțesc aceste două decizii aflate în discuție.

În speță, este îndeplinită condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată. Astfel, conform art. 2 alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public. Așadar, paguba iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ. Putem aprecia că există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față, intimata-reclamantă a probat iminența producerii pagubei invocate, în condițiile în care valoarea obligației fiscale contestate este de 632.495 lei și accesoriile aferente, reprezentând impozit pe profit și TVA pentru pierderile de gaze naturale din rețelele de transport și distribuție ale reclamantei. Executarea silită a părții pentru o astfel de sumă este de natură a conduce la afectarea gravă a activității economice a acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de împrejurarea că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj împotriva sentinței civile nr. 361 din 11 mai 2012 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 8 februarie 2013.