ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 641/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei.

de prima instanță.

Prin acțiunea în contencios-administrativ

înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de Contencios

Administrativ și Fiscal, la data de 20 aprilie 2012, reclamanta SC C.C. -

Filiala Cluj România S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a

Finanțelor Publice Cluj, a solicitat instanței suspendarea Deciziei de impunere

nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la soluționarea pe fond a litigiului având ca obiect

anularea actului administrativ fiscal contestat și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, reclamanta a arătat că din anul 2011 societatea a

făcut obiectul unei inspecții fiscale generale vizând perioada 2008 - 2010. La

finalul inspecției fiscale, au fost întocmite decizia de impunere F-CJ nr. 267

din 3 aprilie 2012 și raportul de inspecție fiscală generală F-CJ nr. 297 din 3

aprilie 2012.

Reclamanta contestă

susținerile echipei de inspecție fiscală și rezultatele controlului,

configurate în sumele stabilite în sarcina societății, referitoare la

"pierderile tehnologice" de gaze naturale.

Conform deciziei de

impunere și raportului de inspecție fiscală, sumele contestate sunt

următoarele:

- pentru anul 2008,

suma de 575.070,97 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu

consecința stabilirii unui impozit pe profit de 92.011,35 lei) și TVA suplimentar

de plată de 109.264,20 lei;

- pentru anul 2009,

suma de 880.150,05 lei stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile (cu

consecința stabilirii unui impozit pe profit de 140.824 lei) și TVA suplimentar

de plată de 167.228,50 lei;

- pentru anul 2010,

suma de 585.748,47 stabilită cu titlul de cheltuieli nedeductibile și TVA

suplimentar de plată de 123.176,95 lei.

Reclamanta contestă

debitele principale în cuantum de 632.495 lei și accesoriile aferente acestora

și precizează faptul că a formulat recurs administrativ.

De asemenea,

apreciază că, în prezenta speță, există un "caz bine justificat" care

poate sta la baza admiterii cererii sale de suspendare, pentru cel puțin

următoarele motive:

Cu toate că art. 9 alin.

(1) C. proc. fisc. prevede faptul că organul fiscal este întotdeauna obligat să

asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu

privire la faptele relevante pentru luarea deciziei, în cauză, decizia de

impunere nu conține niciun fel de mențiuni cu privire la audierea

contribuabilului. Cu alte cuvinte, dreptul la apărare al reclamantei nici măcar

nu a fost pus în discuție, motiv pentru care nu se poate discuta despre o

exercitare efectivă a dreptului la apărare. Această lipsă nu este scuzabilă și

nu poate fi acoperită, iar în doctrină s-a apreciat că lipsa dovezii privind

ascultarea contribuabilului poate conduce la anularea a actului administrativ

fiscal.

Reclamanta mai

solicită a se observa că simpla posibilitate de a formula observații asupra

proiectului raportului de inspecție fiscală nu echivalează cu o

"audiere", în sensul art. 9 alin. (1) C. proc. fisc. Astfel, organul

fiscal trebuie să-i permită contribuabilului să-și prezinte toate argumentele

și trebuie să procedeze la o analiză efectivă a acestor argumente.

Asupra chestiunii de

fond, respectiv cu privire la considerarea drept "cheltuieli

nedeductibile" a sumelor reprezentând pierderile tehnologice intervenite

în activitatea societății, reclamanta apreciază că elementele de nelegalitate

derivă din dispozițiile art. 171 pct. 23 din Normele metodologice aferente art.

21 alin. (1) C. fisc. și art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele metodologice

aferente art. 128 C. fisc.

În opinia

reclamantei, din analiza dispozițiilor legale anterior indicate rezultă că

pierderile tehnologice cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru

prestarea unui serviciu sunt cheltuieli deductibile integral, în sensul art. 21

alin. (1) C. fisc. Atunci când norma de consum este stabilită de persoana

impozabilă, organul de inspecție fiscală poate modifica coeficientul stabilit

în scopul aplicării art. 128 alin. (4) lit. d) din C. fisc., dacă sunt indicii

obiective că pierderea tehnologică a fost supradimensionată. Per a contrario,

în cazul normei de consum aprobate de o autoritate (de pildă, A.N.R.E.),

organul fiscal nu are posibilitatea de a modifica coeficientul determinat de

contribuabil. Numai pierderile care depășesc normele de consum sunt asimilate

livrărilor de bunuri, conform art. 128 alin. (4) lit. d) C. fisc.

În urma inspecției

fiscale, organele fiscale au reținut că societatea reclamantă nu ar deține o

normă proprie de consum, iar A.N.R.E. a comunicat organului fiscal inexistența

unei norme de reglementare la nivelul autorității, în acest domeniu.

În concepția

organului fiscal, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25

august 2008 adoptate de reclamantă nu pot fi considerate norme proprii de

consum, deoarece au un caracter general și nu conțin o limită maximă admisă a

pierderilor de gaze pe care organul fiscal să o poată lua în considerare. Pe

baza acestor elemente, organul fiscal a conchis în sensul că pierderile

tehnologice identificate de societatea reclamantă drept "cheltuieli

deductibile" reprezintă "cheltuieli nedeductibile", cu

consecința redimensionării impozitului pe profit și a taxei pe valoarea adăugată,

pentru anii 2008 - 2010.

Reclamanta critică

soluția aleasă de organul fiscal în considerarea următoarelor împrejurări.

Se arată, în primul

rând, că la nivel național nu există o normă de consum elaborată de A.N.R.E. pentru

piața gazelor naturale, astfel că în acest domeniu singura posibilitate pentru

asigurarea deductibilității consumului tehnologic o reprezintă elaborarea unei

norme proprii de consum.

În acest context,

reclamanta a elaborat două decizii interne cu norme proprii de consum asociate,

respectiv Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Normele de aplicare a Deciziei nr.

1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008 și Normele de

aplicare a Deciziei nr. 8 din 25 august 2008.

Prin urmare,

reclamanta apreciază că a îndeplinit condiția prevăzută de normele metodologice

de aplicare a C. fisc., elaborând o normă proprie de consum pe baza căreia să

poată fi determinate pierderile tehnologice, de așa manieră încât inclusiv

organul fiscal să poată verifica realitatea și exactitatea calculelor

societății.

Aceste norme proprii

de consum, în vigoare în perioada 2008 - 2010, nu au fost niciodată anulate de

către organul fiscal și nici de către o instanță de judecată, motiv pentru care

trebuiau avute în vedere de organul fiscal.

Reclamanta arată că,

după elaborarea și punerea în aplicare a normei proprii de consum, pierderile

tehnologice au scăzut cu mai mult de 50% într-o perioadă de doi ani. Prin

urmare, societatea apreciază că toate cantitățile de gaze naturale identificate

pe baza normelor proprii de consum îndeplinesc condiția fixată de lege pentru a

fi considerate "cheltuieli deductibile" în sensul art. 21 alin. (1)

C. fisc.

În optica

reclamantei, din interpretarea prevederilor art. 1531 pct. 6 alin. (7) fraza

finală rezultă că organul de inspecție fiscală nu poate înlătura în totalitate

pierderile tehnologice, ci, eventual, poate reduce coeficientul pierderilor

tehnologice.

De asemenea, din

lectura aceluiași text legal rezultă faptul că organul fiscal nu poate reduce

arbitrar procentul pierderilor tehnologice, ci poate proceda la o asemenea

reducere doar pe baza unor "indicii obiective" referitoare la

supradimensionarea pierderii tehnologice. În mod evident, pentru un domeniu

strict tehnic, cum este cel al transportului și distribuției de gaze naturale,

aceste "indicii obiective" pot fi obținute doar pe baza constatărilor

unor experți sau specialiști în domeniu, întrucât membrii echipei de inspecție

juridică nu au o pregătire de specialitate în acest domeniu.

Cu alte cuvinte,

anterior operațiunii de reducere, organul fiscal trebuie să aibă la dispoziție

un raport de expertiză care să evalueze in concreto pierderile tehnologice,

astfel încât să se poată aprecia dacă pierderile tehnologice determinate de

contribuabil sunt sau nu supradimensionate.

În speță, asemenea

"indicii obiective" nu există, deoarece inspectorii fiscali nu au

solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică și nu i-au permis nici

contribuabilului acest lucru, apreciind că textul legal le permite să înlăture

în totalitate consumul tehnologic.

Raportat la

elementele mai sus prezentate, se apreciază că s-a întocmit un raport de

inspecție fiscală profund viciat, cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor

legale, în scopul obținerii unui folos material pentru organul fiscal.

În ceea ce privește

necesitatea prevenirii unei "pagube iminente", se arată de către

reclamantă faptul că decizia de impunere produce efecte de la data de 5 mai 2012,

dată de la care vor curge atât dobânzi de 0,04% pe zi de întârziere, cât și

penalități de întârziere de 15%, după 90 de zile.

Astfel, un simplu

calcul indică faptul că, într-o perioadă de 12 luni, raportat la debitul

principal de 632.495 lei, ar urma să se acumuleze dobânzi în cuantum de 92.345

lei și penalități de întârziere în cuantum de 94.874 lei.

Pe cale de

consecință, există pericolul evident ca bunurile mobile și imobile aflate în

proprietatea societății să fie înstrăinate, iar recuperarea lor ulterioară,

după o eventuală anulare a deciziilor de impunere, ar fi imposibilă. În egală

măsură, aplicarea unor măsuri asigurătorii ar priva societatea de posibilitatea

de a-și desfășura în bune condiții activitatea, întrucât bunurile societății ar

fi practic indisponibilizate.

Prin întâmpinare,

pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj a solicitat respingerea

cererii de suspendare, cu motivarea că nu sunt întrunite condițiile impuse de art.

14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată.

de Apel Cluj.

Curtea de Apel Cluj,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 361

din 11 mai 2012, a admis cererea reclamantei SC C.C. - Filiala Cluj România SRL,

a suspendat în parte executarea Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012

emisă de pârâtă în ceea ce privește suma de 632.495 lei și accesoriile

aferente, stabilită cu titlu de impozit pe profit și TVA suplimentar de plată,

până la pronunțarea instanței de fond. Totodată, instanța a obligat pârâta la

10,3 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța o

asemenea soluție, prima instanță a reținut, în esență, faptul că sunt întrunite

condițiile impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, modificată, pentru a se

putea dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie

2012 emisă de pârâtă.

În concret, cazul

bine justificat rezidă din argumentele ample invocate de reclamantă cu privire

la nelegalitatea deciziei deduse judecății care se coroborează cu materialul

probator administrat în cauză.

Astfel, aparenta

nelegalitate a deciziei de impunere contestate rezidă din faptul că organele

fiscale au stabilit obligații fiscale aferente unor pierderi tehnologice

înregistrate în contabilitatea reclamantei pentru anii 2008-2010, deși art. 171

pct. 23 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, aferente art. 21

alin. (1) C. fisc., cuprinse în H.G. nr. 44/2004, stabilesc că pierderile

tehnologice care sunt cuprinse în norma de consum proprie necesară pentru

fabricarea unui produs sau prestarea unui serviciu sunt cheltuieli efectuate în

scopul realizării de venituri impozabile și, prin urmare, nu ar fi asimilabile

lipsurilor din gestiune.

Reclamantă dispune

din punct de vedere formal de două decizii, respectiv Decizia nr. 1 din 10

ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma

internă proprie de calcul a consumului tehnologic.

Cele două decizii

sunt însoțite de norme de aplicare care conțin formule de calcul pentru

consumul tehnologic de gaz ce poate fi provocat de anumite evenimente inerente

procesului de transport și distribuție de gaze naturale, ca de exemplu:

neetanșeități, realizarea de noi conducte, branșamente, modernizări de

conducte, ruperi accidentale de conducte, furturi de gaze naturale, erori de

măsură a contoarelor. Aceste norme de aplicare au fost elaborate pornind de la

două lucrări teoretice, respectiv, „Lucrare teoretică privind consumul

tehnologic înregistrat în sistemele de distribuție gaz naturale din România”,

realizată de expertul tehnic extrajudiciar D.C., și „Ghid pentru determinarea

consumurilor tehnologice considerate pierderi de gaze naturale din rețelele de

transporturi și distribuție.”

Prima instanță a

arătat că, la o primă vedere și în lipsa unor cunoștințe de specialitate,

aceste norme de consum nu pot fi ignorate cu desăvârșire nici de către organul

fiscal și nici de către instanța de judecată, cât timp există din punct de

vedere fizic. De asemenea, formal, nu poate fi validată nici apărarea pârâtei

potrivit căreia serviciul constând în întocmirea unei norme interne de consum

tehnologic nu ar fi fost prestat efectiv de către domnul expert tehnic

extrajudiciar D.C., de vreme ce reclamanta a depus lucrarea realizată de acesta

în august 2008 la dosarul cauzei.

Întrucât, până în

prezent, organul fiscal nu a solicitat unui expert din domeniul pierderilor

tehnologice de gaze naturale din rețelele de transporturi și distribuție să

exprime un punct de vedere asupra corectitudinii formulelor de calcul ce

însoțesc Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și Decizia nr. 8 din 25 august 2008,

Curtea a apreciat că asupra deciziei de impunere întocmită ca urmare a

asimilării tuturor pierderilor tehnologice unor lipsuri de gestiune planează o

îndoială puternică de nelegalitate.

Premisa acestui dubiu

de nelegalitate se regăsește la art. 1531 pct. 6 alin. (7) din Normele

metodologice aferente art. 128 C. fisc.

În opinia Curții de

apel, paguba iminentă apare în acest caz ca fiind prejudiciul material viitor,

dar previzibil cu evidență, întrucât menținerea efectelor actului administrativ

atacat va avea drept consecință imediată executarea silita a reclamantei, ceea

ce ar putea conduce la blocarea activității sale comerciale, prejudiciu pe care

echitatea îl impune ca fiind de evitat, atât timp cât există un argument

juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea actului.

de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice Cluj,

care a solicitat modificarea sa, în sensul respingerii cererii de suspendare a

deciziei de impunere contestate în cauză.

În motivarea căii

extraordinare de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 și art.

3041 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată este

dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea

contenciosului administrativ.

În dezvoltarea

acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă următoarele

critici de nelegalitate:

Suspendarea

executării actelor administrativ-fiscale este o situație de excepție care

intervine doar atunci când legea o prevede, în condițiile și limitele

reglementate de aceasta.

Societatea intimată

nu a probat existența unei îndoieli serioase în privința legalității actului de

impunere contestat și producerea unei pagube iminente prin punerea sa în

executare.

Cu alte cuvinte,

cazul bine justificat nu poate fi argumentat prin invocarea unor aspecte ce țin

de legalitatea actului administrativ, întrucât acestea vizează fondul actului,

care se analizează numai în cadrul acțiunii în anulare.

Până la anularea de

către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de

legalitate. În caz contrar, s-ar anticipa soluția ce va fi dată pe fondul

cauzei, ajungându-se propriu-zis la o prejudecare a fondului, ceea ce ar

contraveni dispozițiilor art. 14 din Legea contenciosului administrativ.

În opinia recurentei,

în mod corect s-a procedat la încadrarea pierderilor de gaze în categoria

cheltuielilor nedeductibile, având în vedere că agentul economic nu deține

norma de consum proprie, conform prevederilor pct. 23 lit. e) din H.G. nr. 44/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Pe acest aspect,

recurenta arată că, în urma controlului desfășurat la SC C.E. SRL, a fost

încheiat procesul-verbal din data de 25 noiembrie 2011 de către Direcția

Generală a Finanțelor Publice Sibiu în care s-a menționat faptul că serviciul

prevăzut în contractul încheiat de această parte cu reclamanta, respectiv

întocmirea normei interne de consum energetic, nu a fost efectiv prestat. Ca

atare, organul de control nu a putut ajusta valoarea unei norme care în fapt nu

există.

Inexistența unei

norme de consum bine determinate permite agentului economic să înregistreze

întotdeauna ca și cheltuieli deductibile întreaga cantitate de gaze pierdute,

cantitate în care se includ și pierderi datorate unor furturi de gaze.

În concepția

recurentei, nici condiția pagubei iminente nu este îndeplinită în cauza de

față, în condițiile în care plata impozitelor și taxelor la bugetul de stat

este o obligație legală.

formulate de intimata SC C.C. - Filiala Cluj România SRL.

Intimata a formulat

întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat (a se vedea

filele 9-13 dosar I.C.C.J.).

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentința

atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă și a apărărilor cuprinse

în întâmpinare, dar și din oficiu, în baza art. 3041 C. proc. civ., sub toate

aspectele, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru

considerentele care vor fi expuse în continuare.

fapt și de drept relevante.

Intimata-reclamantă a

investit instanța de contencios administrativ cu acțiunea având ca obiect

suspendarea executării Deciziei de impunere nr. 267 din 3 aprilie 2012, până la

soluționarea pe fond a litigiului având ca obiect anularea actului

administrativ fiscal contestat.

Prima instanță a

admis acțiunea pentru argumentele prezentate la pct. 2 din prezenta decizie.

Instanța de control

judiciar constată că, în speță, nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304

sau art. 3041 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii:

prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul

probator administrat în cauză, și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Astfel, conform art. 14

din Legea nr. 554, modificată, pentru a se dispune suspendarea actului

administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența

unui act administrativ, parcurgerea procedurii administrative prealabile,

prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Așadar, o primă

cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a

efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă

naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speța de față,

Decizia nr. 267 din 3 aprilie 2012 emisă de recurenta-pârâtă Direcția Generală

a Finanțelor Publice Cluj este titlu de creanță și este susceptibilă de a fi

contestată de contribuabil, potrivit procedurii reglementate de O.G. nr. 92/2003,

republicată.

De menționat faptul

că, prin decizia anterior individualizată, s-a stabilit în sarcina

intimatei-reclamante plata unor sume suplimentare, respectiv:

- 261.182 lei,

reprezentând impozit pe profit;

- 105.006 lei,

majorări de întârziere aferente impozitului pe profit;

- 39.177 lei,

penalități de întârziere;

- 440.038 lei, cu

titlu de TVA;

- 172.960 lei, cu

titlu de majorări de întârziere;

- 66006 lei, cu titlu

de penalități de întârziere aferente taxei pe valoare adăugată.

Această decizie de

impunere a fost emisă ca urmare a raportului de inspecție fiscală încheiat de

inspecția fiscală din cadrul D.G.F.P. Cluj la data de 03 aprilie 2012, care a

verificat modul de aplicare de către reclamantă a dispozițiilor referitoare la

impozitul pe profit și taxa pe valoare adăugată, în perioada 1 ianuarie 2008 -

31 decembrie 2010.

De asemenea, în

cauză, a fost îndeplinită condiția procedurală a recursului administrativ

prealabil, aspect necontestat în prezenta cale extraordinară de atac.

De precizat faptul că

reclamanta a contestat în parte decizia de impunere și raportul de inspecție

fiscală, respectiv doar în privința sumei de 632.495 lei și accesoriilor

aferente, calculată de către organul fiscal cu titlu de impozit pe profit și

TVA pentru pierderile de gaze naturale din rețelele de transport și distribuție

ale reclamantei, ca urmare a excluderii acestora din categoria cheltuielilor

deductibile.

Conform art. 2 alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile

bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept,

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității

actului administrativ.

La modul concret,

conform legislației naționale, condiția existenței unui caz bine justificat

este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că principiul legalității activității administrative

presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile

legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune,

în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în

mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept

administrativ, se susține că principiul legalității impune trei reguli:

existența unei baze legale, obligația de a respecta regulile care reglementează

activitatea administrației, precum și obligația de a respecta legile generale,

fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea

administrației, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că

ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administrația.

Prin urmare,

principiul legalității implică, pe de o parte, faptul că administrația trebuie

să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate

acționa dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare

privește competența autorității administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea

principiului legalității impune posibilitatea ca actele administrative nelegale

să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la

anularea lor.

Pentru consolidarea

principiului legalității, apreciat ca un adevărat postulat constituțional, sunt

necesare reguli sistematizate, clare și coerente, care să guverneze activitatea

autorităților administrative.

După cum au subliniat

în mod constant teoreticienii și practicienii dreptului european, legalitatea

este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speța de față,

Înalta Curte, în acord cu prima instanță, constată că argumentele și probele

prezentate de către intimata-reclamantă sunt de natură să creeze o îndoială

serioasă în privința legalității deciziei administrative contestate.

Astfel, la o analiză

în aparență a Normelor metodologice de aplicare a art. 21, respectiv art. 128

din C. fisc., rezultă că agenții economici au dreptul să exercite dreptul de

deducere cu privire la pierderile tehnologice, în cazul în care dețin o normă

proprie de consum.

Intimata-reclamantă

dispune de două decizii, respectiv, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2008 și

Decizia nr. 8 din 25 august 2008, prin care se agreează norma internă proprie

de calcul a consumului tehnologic.

Cele două decizii

sunt însoțite de norme de aplicare care conțin formule de calcul pentru

consumul tehnologic de gaz ce poate fi provocat de anumite evenimente inerente

procesului de transport și distribuție de gaze naturale.

Înalta Curte

apreciază că este corectă concluzia primei instanțe în sensul că autoritatea

fiscală nu poate ignora existența celor două decizii anterior nominalizate, în

condițiile în care, pe de o parte, acestea sunt în vigoare, iar pe de altă

parte, organul fiscal nu a întreprins diligențele necesare pentru a obține

punctul de vedere al unui specialist în materie cu privire la corectitudinea

formulelor de calcul ce însoțesc aceste două decizii aflate în discuție.

În speță, este

îndeplinită condiția prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. (1)

din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2

alin. (1) lit. ș) din legea în discuție, paguba iminentă reprezintă prejudiciul

material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Așadar, paguba

iminentă presupune o anumită urgență pentru a opera suspendarea efectelor unui

act administrativ.

Putem aprecia că

există urgență atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere

gravă și imediată unui interes public, situației reclamantului sau intereselor

pe care acesta înțelege să le apere.

În cauza de față,

intimata-reclamantă a probat iminența producerii pagubei invocate, în

condițiile în care valoarea obligației fiscale contestate este de 632.495 lei

și accesoriile aferente, reprezentând impozit pe profit și TVA pentru

pierderile de gaze naturale din rețelele de transport și distribuție ale

reclamantei. Executarea silită a părții pentru o astfel de sumă este de natură

a conduce la afectarea gravă a activității economice a acesteia.

soluției adoptate în recurs

Față de împrejurarea

că instanța de fond a interpretat în mod legal și corect prevederile normative

anterior indicate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Cluj

împotriva sentinței civile nr. 361 din 11 mai 2012 a Curții de Apel Cluj, secția

a II-a civilă contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 8 februarie 2013.