Decizia nr. 15 din 6 martie 2017

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin Încheierea din 17 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 3.485/62/2015, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov – Secţia I civilă, contestatoarea a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul său, anularea deciziei emise de intimată prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, repunerea părţilor în situaţia anterioară emiterii actului de concediere şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii şi menţinerea deciziei atacate privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate.

Prin Sentinţa civilă nr. 251/MAS din 24 februarie 2016, Tribunalul Braşov – Secţia I civilă a respins contestaţia, reţinând că suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o măsură judiciară de individualizare a pedepsei, ce nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare. Această interpretare a fost dată prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015. Deşi aceste dezlegări au privit situaţia condamnării, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a aleşilor locali, soluţia de principiu este aplicabilă şi speţei de faţă. De aceea, prima instanţă a constatat că, în mod corect, angajatorul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei, susţinând că, prin dezlegările date cu privire la modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, instanţa de fond a ignorat toată literatura de specialitate, apreciind în mod simplist că doctrina nu constituie izvor de drept, şi a reţinut în mod greşit că hotărârea amintită, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aplicabilă în cauză, deşi viza o altă ipoteză, aceea a încetării mandatului consilierilor locali. De asemenea, au fost criticate considerentele hotărârii, ca depăşind competenţele unei instanţe civile, iar prin prisma încălcării normelor de drept material s-a invocat amestecul nepermis între două instituţii de drept.

Prin cererea de apel contestatoarea a solicitat şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru dezlegarea modului de aplicare a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, apreciind că, în mod corect, instanţa de fond a reţinut că în cazul dedus judecăţii nu poate fi vorba despre aplicarea de către angajator a unei pedepse complementare constând în interzicerea exercitării funcţiei deţinute anterior, ci de aplicarea întocmai a textului de lege, potrivit căruia contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În şedinţa publică din 17 octombrie 2016, instanţa de apel a pus în discuţia părţilor cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Sesizarea a fost considerată admisibilă prin încheierea pronunţată la această dată, prin care s-a dispus şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea pronunţată la data de 17 octombrie 2016, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

Prin notele de şedinţă depuse la 3 octombrie 2016, apelanta-contestatoare a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. A susţinut că textul art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii este susceptibil de interpretări diferite, ce pot genera o practică neunitară, care este deja prefigurată pe plan doctrinar; a insistat asupra diferenţelor dintre acest text şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 393/2004), deoarece reglementează raporturi de serviciu diferite, tratate diferit de legiuitor, în sensul că, spre deosebire de Statutul aleşilor locali, unde legiuitorul nu a făcut nicio distincţie cu privire la felul de executare a pedepsei, în Codul muncii se vorbeşte explicit despre încetarea de drept a contractului individual de muncă în cazul condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate.

Intimata a depus, la 17 octombrie 2016, note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, susţinând că asupra chestiunii de drept în discuţie instanţa supremă a statuat prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015 (Decizia nr. 18/2015), şi prin Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011, pronunţată de Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011 (Decizia nr. 1/2011).

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus, prin avocat, un punct de vedere prin care a solicitat să se dea prioritate variantei de interpretare pentru care optează judecătorii-raportori. De asemenea, intimata a depus, prin avocat, un punct de vedere potrivit căruia norma interpretată este aplicabilă în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, chiar şi cu suspendarea executării.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că, în urma verificărilor efectuate, a fost identificată o singură hotărâre judecătorească prin care a fost dezlegată problema de drept în discuţie şi care a stabilit că dispoziţia legală nu face nicio distincţie privind modalitatea de executare a pedepsei închisorii.

Curtea de Apel Suceava a comunicat o decizie a Secţiei I civile, conform căreia, în situaţia condamnării angajatului la o pedeapsă privativă de libertate, a cărei aplicare a fost amânată pentru un termen de supraveghere de doi ani, nu poate opera încetarea de drept a contractului individual de muncă, nefiind vorba despre o executare efectivă.

S-au exprimat puncte de vedere în sensul că încetarea de drept a contractului de muncă nu operează în cazul condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei, întrucât raţiunea legii a fost aceea a imposibilităţii obiective de derulare a contractului de muncă în ipoteza în care salariatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, raţiune ce nu se regăseşte în cazul angajaţilor pentru care s-a suspendat executarea pedepsei. Doar atunci când privarea de libertate este efectivă, încetează de drept contractul individual de muncă. În punctul de vedere contrar s-a apreciat că dispoziţiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii sunt imperative, fiind aplicabile chiar şi în situaţia suspendării executării pedepsei, contractul individual de muncă încetând de drept, însă nimic nu opreşte angajatorul să încheie un alt contract de muncă cu persoana condamnată, în deplină cunoştinţă de cauză cu privire la situaţia juridică în care se află acea persoană.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

În opinia majoritară s-a considerat că, în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, având în vedere că salariatul se află în libertate şi îşi poate onora obligaţiile contractuale faţă de angajator, contractul său de muncă nu va înceta de drept decât în ipoteza în care i s-a aplicat o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranţă care l-ar împiedica să exercite efectiv profesia.

În opinie minoritară s-a arătat că, în condiţiile în care textul de lege nu distinge între modalităţile de individualizare a executării pedepselor, încetarea de drept a contractului individual de muncă în această ipoteză intervine nu pentru că munca nu ar mai putea fi efectiv prestată, ci pentru că legiuitorul a considerat că intervine o incompatibilitate între calitatea de salariat şi cea de condamnat printr-o hotărâre definitivă în materie penală.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au optat pentru o interpretare restrânsă a textului de lege, întemeiată pe considerente istorice, logice şi de echitate juridică, potrivit căreia încetarea contractului de muncă ar surveni numai în situaţia în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă pentru a-şi îndeplini obligaţiile contractuale.

În privinţa regularităţii sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Procedând la analiza asupra admisibilităţii sesizării, se constată că primele trei condiţii sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată de un complet al Curţii de Apel Braşov, învestit în ultimă instanţă cu soluţionarea unui conflict de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 şi art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Braşov este legal învestită cu soluţionarea unui apel într-o cauză în care se contestă o decizie emisă de angajator, prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă fiind supusă numai apelului.

În ceea ce priveşte cerinţa ca soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, este de reţinut că unul dintre motivele de apel formulate în cauză se referă la interpretarea art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, susţinându-se aplicarea restrânsă a textului de lege, respectiv numai în situaţia unei imposibilităţi efective de a executa contractul de muncă.

De asemenea, este îndeplinită şi cerinţa noutăţii chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Ea este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Potrivit jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătoreşti care să fi soluţionat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcţie de reglare – recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare. Mai mult, analiza hotărârilor pronunţate şi a punctelor de vedere exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariţiei unei practici neunitare din această perspectivă.

Aşa fiind, condiţia noutăţii se verifică, devenind actuală cerinţa dezlegării modului de interpretare şi de aplicare a normei de drept respective.

În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate privind declanşarea procedurii hotărârii prealabile.

Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile:

Sesizarea a fost formulată într-un litigiu în care reclamanta, condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării, contestă decizia angajatorului prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, susţinând că această măsură nu se aplică decât în situaţia în care pedeapsa se execută efectiv în regim privativ de libertate, ceea ce face imposibilă prezenţa fizică a salariatului la locul de muncă.

Chestiunea de drept de dezlegat priveşte întrebarea dacă acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă se aplică tuturor situaţiilor în care un salariat este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv în situaţia suspendării executării pedepsei.

Pentru a putea aprecia asupra acestei chestiuni sunt necesare lămurirea celor două sintagme menţionate în textul de lege mai sus citat – „pedeapsă privativă de libertate”, respectiv „încetarea de drept a contractului individual de muncă”, şi verificarea incidenţei Deciziei nr. 18/2015, în cadrul căreia s-a interpretat sintagma „condamnare la o pedeapsă privativă de libertate”, în timp ce în norma juridică ce formează obiectul sesizării se regăseşte sintagma „condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate”.

Conceptul de pedeapsă privativă de libertate:

Pe lângă pedepsele principale, Codul penal mai prevede pedepse accesorii, pedepse complementare şi măsuri de siguranţă.

În cap. V – Individualizarea pedepselor din titlul III – Pedepsele al Codului penal sunt reglementate, alături de alte instituţii, următoarele modalităţi de individualizare a pedepselor: renunţarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98).

În analiza ce va urma, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va avea în vedere situaţiile de suspendare a executării pedepselor atât din vechiul, cât şi din noul Cod penal, acestea fiind similare din perspectiva calificării lor ca modalităţi de individualizare a pedepselor.

În plus, prezintă relevanţă şi faptul că, potrivit art. 93 alin. (1) din Codul penal, una dintre măsurile de supraveghere instituite în sarcina condamnatului, a cărui pedeapsă cu închisoarea a fost suspendată, este şi aceea conform căreia, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să comunice schimbarea locului de muncă [lit. d)], respectiv să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă [lit. e)]. De asemenea, acesta este obligat să presteze şi o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, împrejurare ce nu este de natură a exclude executarea celorlalte obligaţii.

Codul penal mai reglementează, în titlul IV, măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoana care a comis o faptă penală, chiar dacă nu i se aplică o pedeapsă, în scopul înlăturării unei stări de pericol sau al preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. În cadrul măsurilor de siguranţă, relevantă în cauză este cea prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal, „interzicerea ocupării unei funcţii sau exercitării unei profesii”, aplicabilă atunci când fapta a fost săvârşită datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac pe condamnat inapt pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfăşurarea unei activităţi.

Potrivit Deciziei nr. 1/2011, instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei este o instituţie complementară menită să întregească posibilităţile pe care legea le dă instanţei judecătoreşti pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecinţa unei condamnări, îşi păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligaţia impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare şi de a se abţine de la săvârşirea unei noi infracţiuni. În caz contrar, pedeapsa suspendată devine executabilă. Suspendarea condiţionată a executării pedepsei are caracterul juridic de „mijloc de individualizare a executării pedepsei” şi funcţionează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării. Principalul efect imediat (provizoriu) constă în aceea că executarea pedepsei este suspendată (adică pedeapsa, deşi definitiv aplicată, nu este pusă în executare).

Conceptul de încetare de drept a contractului individual de muncă este reglementat de dispoziţiile art. 56 din Codul muncii, care constituie sediul materiei.

Nu poate fi reţinută o interpretare extinsă a textului de lege conform căreia, în condiţiile în care art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii nu creează nicio distincţie între pedepsele privative de libertate, legiuitorul ar fi instituit o prezumţie absolută a stării de incompatibilitate între calitatea de salariat şi cea de condamnat şi, prin urmare, în orice situaţie, contractul de muncă în derulare al unei persoane condamnate penal la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării acesteia, condiţionată sau sub supraveghere, încetează de drept, indiferent dacă fapta săvârşită are legătură sau nu cu profesia, munca, activitatea exercitată de persoana condamnată.

Potrivit naturii sale, pedeapsa închisorii se execută efectiv, iar executarea are loc într-un penitenciar. Ca atare, sintagma „executarea pedepsei închisorii”, ca regulă, se interpretează în sensul „executarea efectivă a pedepsei într-un penitenciar”. Cu acest sens este folosită de regulă această sintagmă în noul Cod penal, de exemplu, în cadrul art. 91 alin. (1), art. 96 alin. (1) lit. d), art. 96 alin. (1), art. 96 alin. (3).

În acest context se pune problema dacă legiuitorul de dreptul muncii a utilizat sintagma „executare a pedepsei” conform sensului comun, restrâns, utilizat chiar în Codul penal, în accepţiunea de „executare efectivă într-un penitenciar”, având în vedere şi prevederile art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, interpretate per a contrario, sau a utilizat-o cu sensul larg, special, care ar include şi situaţiile în care, deşi pedeapsa nu este executată efectiv, este „considerată” executată.

Studiul doctrinei de dreptul muncii şi perspectiva istorică asupra adoptării textului de lege menţionat conduc la concluzia că legiuitorul a folosit sensul restrâns al sintagmei „executare a pedepsei”, anume acela de „executare efectivă a pedepsei potrivit naturii sale într-un penitenciar”, care ar avea drept consecinţă imposibilitatea efectivă a salariatului de a se prezenta la locul de muncă, iar nu sensul larg care ar include şi modalităţile de individualizare a pedepsei constând în suspendarea executării pedepsei, care au ca finalitate, în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, „considerarea ca executată a pedepsei”.

Un prim argument în susţinerea acestui punct de vedere este dedus din analiza istoricului evoluţiei reglementării în materie. În acest sens se constată că, iniţial, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, inclusiv în forma republicată din anul 1997, nu reglementa instituţia încetării de drept a contractului de muncă. În schimb, prevedea, printre cazurile de concediere, atât tezele acoperite în prezent de lit. h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii [art. 130 lit. l) – instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv], cât şi situaţia neacoperită de lege lata, aceea a unei incompatibilităţi de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii de la 1972 – persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracţiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deţine].

Prin Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii s-au introdus cazurile de încetare de drept a contractului de muncă, situaţie în care este exclusă orice posibilitate de apreciere a părţilor privind continuarea raportului juridic de muncă, printre acestea, la lit. g) a art. 56 alin. (1), fiind prevăzută situaţia condamnării penale cu executare la locul de muncă, de la data emiterii mandatului de executare.

Lit. g) a alin. (1) al art. 56 [devenită lit. f) prin republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul Legii nr. 40/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii] a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 371/2005 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005), fiind introdusă forma actuală a textului de lege în locul unei formulări care făcea referire la încetarea de drept a contractului de muncă numai în situaţia în care se dispunea condamnarea cu executarea pedepsei la locul de muncă. În expunerea de motive a ordonanţei de urgenţă nu se face vorbire explicit de această modificare, pentru a putea utiliza metoda interpretării oficiale sau pe cea teleologică, în scopul identificării finalităţii urmărite de legiuitor la adoptarea acestei norme, prin raportare la cea pe care a înlocuit-o (care se limita la a reglementa imposibilitatea derulării unui raport de muncă în baza a două izvoare juridice diferite: contractul de muncă şi hotărârea de condamnare cu executarea pedepsei la locul de muncă). Astfel, expunerea de motive vizează flexibilizarea relaţiilor de muncă, dinamizarea pieţei muncii, armonizarea prevederilor Codului muncii cu directivele europene, însă niciunul dintre aceste scopuri nu este aplicabil modificării analizate în prezenta cauză. Expunerea de motive mai precizează că se impune revizuirea cazurilor de încetare de drept a contractului individual de muncă pentru acoperirea unor cazuri nereglementate în actuala legislaţie, modificările fiind menite a acoperi vidul legislativ pentru anumite situaţii constatate din aplicarea legii, însă între cele enumerate explicit nu se regăsesc şi cazurile prevăzute la lit. f) sau h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii.

În doctrină, raţiunea modificării legislative a Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 65/2005 a fost apreciată ca fiind aceea că legiuitorul penal a renunţat la modalitatea de executare a pedepsei la locul de muncă [însă dispoziţiile art. 86

De asemenea, în cazul reţinerii unei interpretări extensive, nu s-ar justifica nici impunerea măsurii de supraveghere reglementate de art. 93 lit. d) din Codul penal, de a anunţa schimbarea locului de muncă, ceea ce înseamnă că legiuitorul penal permite condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere să deţină calitatea de salariat.

Faţă de evoluţia legislativă se observă că lit. f) a alin. (1) al art. 56 din Codul muncii înlocuieşte situaţia în care era reglementată o singură formă de individualizare a pedepsei, aceea care permitea condamnatului să se întoarcă la muncă, în baza unui alt izvor juridic decât contractul de muncă, şi anume mandatul de executare a pedepsei.

Dacă, prin absurd, s-ar interpreta sintagma „condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate” precum sintagma „condamnare la o pedeapsă privativă de libertate”, în sensul că ar include şi situaţia persoanelor cu privire la care s-a dispus măsura de individualizare a pedepsei a suspendării executării, ar însemna, în primul rând, să nu se acorde niciun efect diferenţei de formulare folosite de legiuitor cu un scop anume.

Pe de altă parte, aplicarea cazului de încetare a contractului de muncă tuturor salariaţilor, fără a distinge în raport cu natura faptei săvârşite (inclusiv, de exemplu, în cazul unei infracţiuni din culpă, fără legătură cu raportul de muncă), ar putea avea efectul unei pedepse, neprevăzută de vreun text de lege din care să se deducă şi valoarea socială protejată prin instituirea unei astfel de măsuri, ce ar împiedica exercitarea dreptului la muncă al cetăţeanului care, în mod obiectiv, în lipsa acestei interdicţii, ar putea continua derularea raportului de muncă. O interpretare extinsă ar contrazice chiar scopul urmărit prin individualizarea pedepsei sub forma suspendării sub supraveghere, acela de substitut de pedeapsă, caracter reţinut şi în cuprinsul Deciziei nr. 1/2011.

În plus, a îndepărta persoana condamnatului de sursa principală de subzistenţă – salariul, în condiţiile în care, la individualizarea pedepsei penale, circumstanţele săvârşirii faptei şi persoana salariatului au fost avute în vedere de instanţa care a stabilit o formă de executare a pedepsei într-un alt regim decât cel penitenciar, singura având abilitatea legală de a aplica pedepsele accesorii sau complementare, presupune a nesocoti unul din scopurile urmărite prin însăşi forma de individualizare a acestei pedepse, acela al desfăşurării unei vieţi normale în societate.

Pe de altă parte, o încetare a raportului de muncă pentru persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de individualizare/executare a acestei pedepse, în considerarea unei incompatibilităţi între calitatea de salariat şi cea de condamnat, rezultată din specificul activităţii, ar corespunde, mai degrabă, unui caz de concediere din iniţiativa angajatorului, care se poate prevala de o astfel de incompatibilitate (cum este situaţia din cauza în care s-a formulat sesizarea, în care angajatorul susţine că, deşi nu s-a aplicat o pedeapsă complementară, prin natura infracţiunilor comise, salariatul este incompatibil cu activitatea desfăşurată), dacă manifestă diligenţă şi iniţiază în paralel cu cercetarea penală, în termenele de prescripţie, o procedură de cercetare disciplinară, întemeiată de lege lata, în absenţa unui caz aplicabil explicit acestei situaţii ca în reglementarea Codului muncii anterior, pe dispoziţiile art. 61 lit. a) din Codul muncii (în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern).

Este de reţinut şi faptul că instanţa de contencios constituţional, atunci când s-a pronunţat asupra neconstituţionalităţii măsurii suspendării contractului individual de muncă în situaţiile prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul muncii, pe perioada cercetării disciplinare prealabile a salariatului (Decizia Curţii Constituţionale nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016), şi anume pentru cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului ori acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcţia deţinută (Decizia Curţii Constituţionale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015), a observat (paragraful 26, respectiv 30 din deciziile menţionate) că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanţii care să îi asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituţionale ar asigura libertatea de a obţine un loc de muncă, dar nu şi garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condiţiilor şi limitelor constituţionale. Cea mai importantă garanţie pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor şi a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din iniţiativa şi din voinţa unilaterală a angajatorului.

Inopozabilitatea statuărilor din Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, asupra situaţiei deduse prezentei judecăţi

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: „e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;”.