Decizia nr. 14 din 6 martie 2017

Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a dispus, prin încheierea din şedinţa publică de la data de 31 octombrie 2016, în Dosarul nr. 4.113/62/2015 aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: dacă în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, sintagma „loc de realizare al venitului” prevăzută de art. 296 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi de pct. 29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX 2 din Codul fiscal, se referă la fiecare dintre unităţile de parchet la care procurorul şi-a desfăşurat activitatea în perioada pentru care s-au acordat drepturile salariale restante prin hotărâri judecătoreşti sau are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet. II. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la data de 12 octombrie 2015 cu nr. 4.113/62/2015, reclamanta A a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Casa Naţională de Pensii Publice: – obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism la calcularea sumelor reprezentând contribuţia de asigurări sociale reţinută şi plătită în perioada septembrie 2012 până în prezent şi comunicarea acestor sume pârâtei Casa Naţională de Pensii Publice; – obligarea pârâtei Casa Naţională de Pensii Publice la restituirea sumei reprezentând contribuţia de asigurări sociale reţinute cu ocazia achitării drepturilor salariale restante, începând cu luna septembrie 2012 şi în continuare până la remedierea situaţiei de fapt, sumă care să fie actualizată cu rata inflaţiei; – obligarea pârâtei Casa Naţională de Pensii Publice la plata dobânzilor legale aferente sumelor reţinute şi achitate nelegal cu titlu de contribuţie obligatorie de asigurări sociale (cu depăşirea plafonului legal sus-menţionat) de la data reţinerii şi până la data achitării efective a sumelor datorate; – obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov la efectuarea operaţiunii de preluare a plăţii drepturilor salariale restante primite în baza titlurilor executorii de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi aplicarea asupra sumelor astfel cumulate a deducerii prevăzute de dispoziţiile art. 296 4 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare; – obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism să predea către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov plata drepturilor salariale restante prevăzute în titlurile executorii; – obligarea pârâţilor Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de a nu mai calcula şi reţine contribuţia de asigurări sociale la efectuarea plăţii către reclamantă a sumelor restante prevăzute în titlurile executorii; – obligarea pârâţilor la efectuarea operaţiunilor legale privind executarea bugetului propriu pentru îndeplinirea obligaţiilor precedente.

În motivarea acestei cereri, reclamanta a arătat că, drept urmare a faptului că în perioada august 2012-august 2015 şi-a desfăşurat activitatea, succesiv, în mai multe unităţi de parchet, i-au fost achitate restanţele salariale, pentru anii vizaţi de hotărârile judecătoreşti, de unităţi de parchet diferite, fiind reţinută contribuţia individuală la asigurările sociale peste plafonul lunar legal, întrucât s-a aplicat procentul de reţinere fiecărei sume în parte, contrar dispoziţiilor art. 296 18 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi că această situaţie s-a creat ca urmare a interpretării eronate a enunţului de la pct. 29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX 2 din Codul fiscal, respectiv „loc de realizare al venitului”. Reclamanta a mai arătat că, întrucât primeşte drepturile de natură salarială (salariul şi sumele restante din hotărâri) de la 3 unităţi de parchet, nu beneficiază de deducerea prevăzută de art. 296 4 alin. (2) din acelaşi act normativ, aşa cum beneficiază ceilalţi colegi care primesc salariul, precum şi drepturile salariale restante de la aceeaşi unitate de parchet.

Prin Sentinţa civilă nr. 390 din 16 martie 2016, Tribunalul Braşov a respins cererea de chemare în judecată precizată, constatând prescris dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte sumele reprezentând contribuţii de asigurări sociale reţinute şi plătite anterior datei de 12 octombrie 2012 şi ca nefondată pentru restul pretenţiilor (cu opinia separată a unuia dintre asistenţii judiciari, în sensul admiterii în parte a acţiunii).

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că primul petit este nefondat deoarece tinde la aplicarea unui mod de calcul al contribuţiilor de asigurări sociale care încalcă prevederile legale aplicabile în materie.

Petitul al doilea al cererii de chemare în judecată este nefondat întrucât nu s-a dovedit achitarea de către reclamantă a unor sume mai mari decât cele datorate, cu titlu de contribuţii de asigurări sociale.

S-a constatat că petitul al treilea este subsidiar faţă de restul şi, prin urmare, are acelaşi caracter nefondat.

Raportat la petitele 4 şi 5 ale acţiunii, tribunalul a reţinut că plata sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti care constituie titluri executorii trebuie făcută de către persoanele obligate prin aceste acte. Conform normelor de procedură civilă din materia executării silite şi principiilor efectelor hotărârilor judecătoreşti, obligaţia de plată a unei sume de bani stabilite printr-o hotărâre definitivă (eventual irevocabilă) îi revine celui obligat de către instanţă. O astfel de obligaţie nu poate fi transmisă unei terţe persoane, care nu a participat la proces şi în sarcina căreia nu a fost stabilită de către instanţă. S-a apreciat că petitele 4 şi 5 sunt lipsite de temei legal şi chiar formulate împotriva normelor de procedură civilă, tinzând la modificarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Petitul 6 are caracter subsidiar, iar petitul 7 la fel. Prin urmare, ambele apar ca fiind nefondate. În plus, s-a reţinut că petitul 7 nu are un obiect concret.

Împotriva hotărârii a declarat apel reclamanta A criticând-o sub aspectul nelegalităţii şi netemeiniciei şi reluând, în concret, aspectele invocate la fondul cauzei.

Învestită fiind cu soluţionarea apelului, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, din oficiu, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. III. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin Încheierea de sesizare din data de 31 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.113/62/2015, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele aspecte:

De lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 296 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, şi pct. 29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX 2 din Codul fiscal, respectiv dacă sintagma „loc de realizare al venitului” prevăzută de textele de lege menţionate, în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, se referă la fiecare dintre unităţile de parchet la care procurorul şi-a desfăşurat activitatea în perioada pentru care s-au acordat drepturile salariale restante prin hotărâri judecătoreşti sau are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet, depinde soluţionarea prezentei cauze.

Sesizarea instanţei supreme în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă a fost pusă în discuţia părţilor de către instanţa de apel, Curtea de Apel Braşov.

Motivul de apel invocat în cauză vizează interpretarea dispoziţiilor legale arătate mai sus.

Problema de drept este nouă şi nu a mai fost analizată până la acest moment, iar aplicarea dispoziţiilor ce fac obiectul prezentei sesizări comportă interpretări diferite, fiind necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, această problemă de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data pronunţării încheierii de sesizare. IV. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat oportună şi admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind vorba despre lămurirea unei probleme de drept a cărei rezolvare este hotărâtoare pentru soluţionarea acestei cauze. De asemenea, chestiunea de drept este nouă şi asupra acesteia instanţa supremă nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Intimatul-pârât Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a exprimat acelaşi punct de vedere cu al intimatului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Celelalte părţi nu şi-au exprimat punctul de vedere cu privire la dezlegarea problemei de drept.

După comunicarea raportului întocmit în cauză, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost formulate puncte de vedere de către intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov.

Prin punctele de vedere înregistrate la data de 23 februarie 2017 şi, respectiv, 24 februarie 2017, intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov au apreciat ca fiind relevantă în analiza raporturilor de serviciu ale magistraţilor motivarea regăsită în cuprinsul Deciziei nr. 14 din 18 februarie 2008 pronunţată într-un recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008.

De asemenea, au arătat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov are un anumit cod de identificare fiscală, iar Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov are un alt cod de identificare fiscală, în conformitate cu dispoziţiile art. 72 alin. (1) şi art. 73 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, fiecare unitate de parchet are obligaţia legală de a calcula şi reţine contribuţia de asigurări sociale la efectuarea plăţii sumelor calculate în baza titlurilor executorii pentru perioada în care reclamanta şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov şi, respectiv în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

Pretenţia apelantei-reclamante ca unul singur dintre intimaţii-pârâţi să preia obligaţia de plată a tuturor sumelor stabilite în sarcina mai multor pârâţi prin titluri executorii ce constau în hotărâri judecătoreşti ar putea fi primită într-o singură situaţie, şi anume dacă cel obligat prin aceste titluri ar fi statul român, în calitatea sa de angajator, întrucât în această ipoteză oricare dintre ordonatorii de credite din sistemul Ministerului Public ar putea pune în executare hotărârile în numele său, ca reprezentant al acestuia.

În condiţiile date, întrucât fiecare pârât a stat în judecată anterior în nume propriu şi tot astfel a fost obligat la plată, nu poate opera transferul de la un pârât la altul al obligaţiilor stabilite prin hotărârile judecătoreşti de care beneficiază apelanta-reclamantă. V. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat care este practica judiciară cu privire la chestiunea de drept în discuţie şi au transmis hotărâri judecătoreşti relevante, conturându-se următoarele orientări jurisprudenţiale:

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale, majoritare, s-a apreciat că, în situaţia dată, există un singur raport de serviciu şi, în consecinţă, un singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet.

Prin cea de-a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, s-a considerat că atribuţiile de angajator sunt exercitate separat de fiecare dintre unităţile de parchet unde procurorul şi-a desfăşurat activitatea şi de unde a obţinut veniturile.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 2.308/C/4417/III-5/2016 din 13 ianuarie 2017, a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, nu au fost identificate decizii relevante ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept în discuţie. VII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă.

Asupra rezolvării de principiu a chestiunii de drept sesizate, opinia judecătorilor raportori a fost în sensul că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 296 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX 2 din Codul fiscal, în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, sintagma „loc de realizare al venitului” are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctele de vedere formulate de către părţi şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Reglementând, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, mecanismul procedural al pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ca un mijloc alternativ/paralel pentru asigurarea unei practici judiciare unitare în aplicarea şi interpretarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Raportând sesizarea privind pronunţarea hotărârii prealabile la condiţiile impuse prin dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă se constată că există o cauză în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind sesizată de o instanţă de apel care judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, litigiul intrând în categoria celor de asigurări sociale.

Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de modul în care se va aprecia asupra interpretării dispoziţiilor art. 296 18 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, această problemă de drept privind interpretarea sintagmei „loc de realizare al venitului” constituind unul din motivele de apel.

Problema de drept supusă dezlegării este nouă. Această concluzie se întemeiază şi pe împrejurarea că la dosarul cauzei au fost depuse foarte puţine hotărâri referitoare la această chestiune de drept a cărei aplicare s-a pus, în special, după punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti de obligare la plata unor diferenţe de salarii.

Asupra problemei de drept a cărei dezlegare se solicită instanţa supremă nu a statuat şi, aşa cum rezultă din adresa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nici nu există premisele declanşării mecanismului recursului în interesul legii.

Prin urmare, prezenta sesizare este admisibilă, raportat la dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Problema de drept care face obiectul acestei hotărâri preliminare priveşte stabilirea conţinutului sintagmei „loc de realizare al venitului” în cazul specific al procurorilor care şi-au desfăşurat activitatea în aceeaşi lună la mai multe unităţi de parchet, ca urmare, de exemplu, a transferului sau promovării.

Stabilirea conţinutului acestei sintagme este relevantă din perspectiva aplicării art. 296 18 alin. (6) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia: „În cazul în care din calcul rezultă o bază de calcul mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, prevăzut la art. 296 4 alin. (3), cota contribuţiei individuale de asigurări sociale se va aplica asupra echivalentului a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, pe fiecare loc de realizare al venitului”.

Prin titlul IX 2 din Codul fiscal, s-a definit sintagma „loc de realizare al venitului” în felul următor: „Prin loc de realizare al venitului se înţelege persoana fizică ori juridică care are calitatea de angajator sau entitatea asimilată angajatorului. În cazul în care persoanele prevăzute la art. 296 3 lit. a) şi b) din Codul fiscal obţin venituri ca urmare a încheierii mai multor contracte individuale de muncă cu acelaşi angajator, aceste venituri se cumulează, după care se plafonează în vederea obţinerii bazei lunare de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale. În cazul în care persoanele prevăzute la art. 296 3 lit. a) şi b) din Codul fiscal obţin venituri ca urmare a încheierii mai multor contracte individuale de muncă cu angajatori diferiţi, veniturile obţinute se plafonează separat de către fiecare angajator în parte.”

Prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite date în interesul legii nr. 14 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008 şi nr. 46 din 15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009, s-au reţinut, cu privire la raporturile juridice de muncă ale judecătorilor şi procurorilor, următoarele: „Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate pe norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. (…) Statutul juridic al unei categorii de personal este configurat de normele legale referitoare la încheierea, executarea, suspendarea şi încetarea raportului juridic de muncă în care se află respectiva categorie. Magistraţii constituie o categorie specială de persoane, care face parte din autoritatea judecătorească şi care are menirea de a exercita puterea judecătorească, aflându-se în raporturi juridice de muncă cu autoritatea din care fac parte. Ei se bucură de un statut special, împrejurare care rezultă din coroborarea art. 124 alin. (3), art. 125, art. 132 şi art. 134 din Constituţia României cu Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Numirea magistraţilor se face de către Consiliul Superior al Magistraturii (pentru judecătorii şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la Institutul Naţional al Magistraturii) ori de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, garantul independenţei justiţiei, pentru judecătorii inamovibili şi procurorii care se bucură de stabilitate (art. 20 şi art. 31 din Legea nr. 303/2004). Cu alte cuvinte, magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii. Ulterior numirii, parte în raporturile de muncă ale magistraţilor sunt, în puterea legii, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunalele şi parchetele de pe lângă ele. Persoanele juridice arătate mai sus exercită atributele angajatorului numai cu privire la organizarea concretă a muncii (program de lucru, stabilirea şi programarea completelor de judecată ş.a.), plata indemnizaţiilor, planificarea concediilor de odihnă, cu excluderea oricărei ingerinţe în activitatea de conţinut specifică fiecărui magistrat. Anumite atribuţii clasice ale angajatorului, chiar esenţiale, sunt exercitate de către alte entităţi/organe/autorităţi decât persoanele juridice părţi în raporturile de muncă ale magistraţilor. Astfel, Consiliul Superior al Magistraturii are atribuţii în legătură cu promovarea judecătorilor şi procurorilor, delegarea judecătorilor şi detaşarea judecătorilor şi a procurorilor, transferul magistraţilor, încetarea raporturilor de muncă ale acestora, suspendarea din funcţie, exercitarea acţiunii disciplinare, organizarea admiterii în magistratură etc. Tot astfel, Preşedintele României are atribuţii în legătură cu numirea în funcţii de conducere a unor procurori.”

Astfel, raportul juridic de muncă în care se află procurorii de la data numirii şi până la data eliberării din funcţie, aşa cum este reglementată de art. 65 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este unul singur, neputându-se considera că unităţile diferite de parchet la care procurorul lucrează succesiv de-a lungul carierei sale sunt angajatori diferiţi în sensul pct. 29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Această concluzie este susţinută şi de modalitatea în care pot fi efectuate concediile de odihnă neacordate judecătorilor şi procurorilor transferaţi sau promovaţi la altă instanţă sau un alt parchet, cu suportarea indemnizaţiei de către instituţia unde au fost transferaţi sau promovaţi, potrivit art. 12 din Regulamentul privind concediile judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 325/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare.

De altfel, o interpretare contrară ar duce la situaţia în care, pentru aceeaşi sumă datorată cu titlu de drepturi salariale, să fie achitate contribuţii de asigurări sociale diferite pentru situaţia procurorului care primeşte drepturi salariale de la o unitate de parchet, faţă de cei care primesc aceste drepturi de la mai multe unităţi de parchet, fără a exista o justificare obiectivă, situaţie care ar fi discriminatorie.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521, cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,