ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 15/2017

Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a dispus, prin Încheierea din 17 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 3.485/62/2015, aflat pe rolul acestei instanțe, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: modul de aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Codul muncii), în sensul de a se stabili dacă acestea sunt aplicabile în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv cu suspendarea executării pedepsei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov - Secția I civilă, contestatoarea a solicitat, în contradictoriu cu angajatorul său, anularea deciziei emise de intimată prin care s-a dispus încetarea contractului individual de muncă, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului de concediere și obligarea intimatei la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate, precum și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat de la data concedierii până la reintegrarea efectivă.

Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și menținerea deciziei atacate privind încetarea de drept a contractului individual de muncă, ca urmare a condamnării la o pedeapsă privativă de libertate.

Prin Sentința civilă nr. 251/MAS din 24 februarie 2016, Tribunalul Brașov - Secția I civilă a respins contestația, reținând că suspendarea condiționată a executării pedepsei reprezintă o măsură judiciară de individualizare a pedepsei, ce nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare. Această interpretare a fost dată prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015. Deși aceste dezlegări au privit situația condamnării, prin hotărâri judecătorești definitive, a aleșilor locali, soluția de principiu este aplicabilă și speței de față. De aceea, prima instanță a constatat că, în mod corect, angajatorul a reținut incidența dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea, criticând-o sub aspectul nelegalității și netemeiniciei, susținând că, prin dezlegările date cu privire la modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, instanța de fond a ignorat toată literatura de specialitate, apreciind în mod simplist că doctrina nu constituie izvor de drept, și a reținut în mod greșit că hotărârea amintită, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, este aplicabilă în cauză, deși viza o altă ipoteză, aceea a încetării mandatului consilierilor locali. De asemenea, au fost criticate considerentele hotărârii, ca depășind competențele unei instanțe civile, iar prin prisma încălcării normelor de drept material s-a invocat amestecul nepermis între două instituții de drept.

Prin cererea de apel contestatoarea a solicitat și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru dezlegarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

Intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului, apreciind că, în mod corect, instanța de fond a reținut că în cazul dedus judecății nu poate fi vorba despre aplicarea de către angajator a unei pedepse complementare constând în interzicerea exercitării funcției deținute anterior, ci de aplicarea întocmai a textului de lege, potrivit căruia contractul individual de muncă încetează de drept ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate, de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

În ședința publică din 17 octombrie 2016, instanța de apel a pus în discuția părților cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Sesizarea a fost considerată admisibilă prin încheierea pronunțată la această dată, prin care s-a dispus și suspendarea judecății, în temeiul dispozițiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Prin Încheierea pronunțată la data de 17 octombrie 2016, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație si Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente:

Prin notele de ședință depuse la 3 octombrie 2016, apelanta-contestatoare a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. A susținut că textul art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii este susceptibil de interpretări diferite, ce pot genera o practică neunitară, care este deja prefigurată pe plan doctrinar; a insistat asupra diferențelor dintre acest text și dispozițiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 393/2004), deoarece reglementează raporturi de serviciu diferite, tratate diferit de legiuitor, în sensul că, spre deosebire de Statutul aleșilor locali, unde legiuitorul nu a făcut nicio distincție cu privire la felul de executare a pedepsei, în Codul muncii se vorbește explicit despre încetarea de drept a contractului individual de muncă în cazul condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate.

Intimata a depus, la 17 octombrie 2016, note de ședință, prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că asupra chestiunii de drept în discuție instanța supremă a statuat prin Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din 29 iunie 2015 (Decizia nr. 18/2015), și prin Decizia nr. 1 din 17 ianuarie 2011, pronunțată de Secțiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 12 iulie 2011 (Decizia nr. 1/2011).

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-contestatoare a depus, prin avocat, un punct de vedere prin care a solicitat să se dea prioritate variantei de interpretare pentru care optează judecătorii-raportori. De asemenea, intimata a depus, prin avocat, un punct de vedere potrivit căruia norma interpretată este aplicabilă în toate cazurile condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, chiar și cu suspendarea executării.

Curtea de Apel București a comunicat că, în urma verificărilor efectuate, a fost identificată o singură hotărâre judecătorească prin care a fost dezlegată problema de drept în discuție și care a stabilit că dispoziția legală nu face nicio distincție privind modalitatea de executare a pedepsei închisorii.

Curtea de Apel Suceava a comunicat o decizie a Secției I civile, conform căreia, în situația condamnării angajatului la o pedeapsă privativă de libertate, a cărei aplicare a fost amânată pentru un termen de supraveghere de doi ani, nu poate opera încetarea de drept a contractului individual de muncă, nefiind vorba despre o executare efectivă.

S-au exprimat puncte de vedere în sensul că încetarea de drept a contractului de muncă nu operează în cazul condamnării unui salariat, prin hotărâre judecătorească definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării pedepsei, întrucât rațiunea legii a fost aceea a imposibilității obiective de derulare a contractului de muncă în ipoteza în care salariatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, rațiune ce nu se regăsește în cazul angajaților pentru care s-a suspendat executarea pedepsei. Doar atunci când privarea de libertate este efectivă, încetează de drept contractul individual de muncă. În punctul de vedere contrar s-a apreciat că dispozițiile art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii sunt imperative, fiind aplicabile chiar și în situația suspendării executării pedepsei, contractul individual de muncă încetând de drept, însă nimic nu oprește angajatorul să încheie un alt contract de muncă cu persoana condamnată, în deplină cunoștință de cauză cu privire la situația juridică în care se află acea persoană.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil nu s-a verificat și nici nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional nu s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii.

În opinia majoritară s-a considerat că, în ipoteza suspendării executării pedepsei sub supraveghere, având în vedere că salariatul se află în libertate și își poate onora obligațiile contractuale față de angajator, contractul său de muncă nu va înceta de drept decât în ipoteza în care i s-a aplicat o pedeapsă complementară sau o măsură de siguranță care l-ar împiedica să exercite efectiv profesia.

În opinie minoritară s-a arătat că, în condițiile în care textul de lege nu distinge între modalitățile de individualizare a executării pedepselor, încetarea de drept a contractului individual de muncă în această ipoteză intervine nu pentru că munca nu ar mai putea fi efectiv prestată, ci pentru că legiuitorul a considerat că intervine o incompatibilitate între calitatea de salariat și cea de condamnat printr-o hotărâre definitivă în materie penală.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au optat pentru o interpretare restrânsă a textului de lege, întemeiată pe considerente istorice, logice și de echitate juridică, potrivit căreia încetarea contractului de muncă ar surveni numai în situația în care condamnatul execută efectiv pedeapsa în penitenciar, fiind în imposibilitate fizică de a se prezenta la locul de muncă pentru a-și îndeplini obligațiile contractuale.

În privința regularității sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, instituie o serie de condiții de admisibilitate pentru declanșarea acestei proceduri, condiții care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, respectiv:

Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite, întrucât Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată de un complet al Curții de Apel Brașov, învestit în ultimă instanță cu soluționarea unui conflict de muncă, potrivit dispozițiilor art. 208 raportat la art. 214 din Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 62/2011), art. 96 pct. 2 și art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, Curtea de Apel Brașov este legal învestită cu soluționarea unui apel într-o cauză în care se contestă o decizie emisă de angajator, prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, hotărârea pronunțată de tribunal în primă instanță fiind supusă numai apelului.

În ceea ce privește cerința ca soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, este de reținut că unul dintre motivele de apel formulate în cauză se referă la interpretarea art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii, susținându-se aplicarea restrânsă a textului de lege, respectiv numai în situația unei imposibilități efective de a executa contractul de muncă.

De asemenea, este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Ea este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate.

Potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în situația în care există un număr semnificativ de hotărâri judecătorești care să fi soluționat diferit, în mod constant, o problemă de drept, într-o anumită perioadă de timp, mecanismul legal de unificare a practicii judiciare este cel cu funcție de reglare - recursul în interesul legii, iar nu hotărârea prealabilă.

În urma verificărilor efectuate se constată că nu s-a cristalizat o jurisprudență unitară și constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare. Mai mult, analiza hotărârilor pronunțate și a punctelor de vedere exprimate oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă.

Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința dezlegării modului de interpretare și de aplicare a normei de drept respective.

În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la pronunțarea unei hotărâri prealabile:

Sesizarea a fost formulată într-un litigiu în care reclamanta, condamnată la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea executării, contestă decizia angajatorului prin care se constată încetarea de drept a contractului individual de muncă, susținând că această măsură nu se aplică decât în situația în care pedeapsa se execută efectiv în regim privativ de libertate, ceea ce face imposibilă prezența fizică a salariatului la locul de muncă.

Chestiunea de drept de dezlegat privește întrebarea dacă acest caz de încetare de drept a contractului individual de muncă se aplică tuturor situațiilor în care un salariat este condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, inclusiv în situația suspendării executării pedepsei.

Pentru a putea aprecia asupra acestei chestiuni sunt necesare lămurirea celor două sintagme menționate în textul de lege mai sus citat - "pedeapsă privativă de libertate", respectiv "încetarea de drept a contractului individual de muncă", și verificarea incidenței Deciziei nr. 18/2015, în cadrul căreia s-a interpretat sintagma "condamnare la o pedeapsă privativă de libertate", în timp ce în norma juridică ce formează obiectul sesizării se regăsește sintagma "condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate".

Conceptul de pedeapsă privativă de libertate:

Pe lângă pedepsele principale, Codul penal mai prevede pedepse accesorii, pedepse complementare și măsuri de siguranță.

În cap. V - Individualizarea pedepselor din titlul III - Pedepsele al Codului penal sunt reglementate, alături de alte instituții, următoarele modalități de individualizare a pedepselor: renunțarea la aplicarea pedepsei (art. 80-82), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (art. 91-98).

În analiza ce va urma, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va avea în vedere situațiile de suspendare a executării pedepselor atât din vechiul, cât și din noul Cod penal, acestea fiind similare din perspectiva calificării lor ca modalități de individualizare a pedepselor.

În plus, prezintă relevanță și faptul că, potrivit art. 93 alin. (1) din Codul penal, una dintre măsurile de supraveghere instituite în sarcina condamnatului, a cărui pedeapsă cu închisoarea a fost suspendată, este și aceea conform căreia, pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să comunice schimbarea locului de muncă [lit. d)], respectiv să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență [lit. e)]. De asemenea, acesta este obligat să presteze și o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă cuprinsă între 60 și 120 de zile, în condițiile stabilite de instanță, împrejurare ce nu este de natură a exclude executarea celorlalte obligații.

Codul penal mai reglementează, în titlul IV, măsurile de siguranță ce se pot lua față de persoana care a comis o faptă penală, chiar dacă nu i se aplică o pedeapsă, în scopul înlăturării unei stări de pericol sau al preîntâmpinării săvârșirii faptelor prevăzute de legea penală. În cadrul măsurilor de siguranță, relevantă în cauză este cea prevăzută de art. 108 lit. c) din Codul penal, "interzicerea ocupării unei funcții sau exercitării unei profesii", aplicabilă atunci când fapta a fost săvârșită datorită incapacității, nepregătirii sau altor cauze care îl fac pe condamnat inapt pentru exercitarea unei profesii sau meserii ori pentru desfășurarea unei activități.

Potrivit Deciziei nr. 1/2011, instituția suspendării condiționate a executării pedepsei este o instituție complementară menită să întregească posibilitățile pe care legea le dă instanței judecătorești pentru realizarea individualizării pedepsei. Ea fiind consecința unei condamnări, își păstrează însă caracterul de măsură coercitivă penală, caracter care constă în obligația impusă celui condamnat de a avea o bună conduită pe durata termenului de încercare și de a se abține de la săvârșirea unei noi infracțiuni. În caz contrar, pedeapsa suspendată devine executabilă. Suspendarea condiționată a executării pedepsei are caracterul juridic de "mijloc de individualizare a executării pedepsei" și funcționează ca o măsură judiciară (substitutiv de pedeapsă) de a cărei respectare depinde stingerea executării. Principalul efect imediat (provizoriu) constă în aceea că executarea pedepsei este suspendată (adică pedeapsa, deși definitiv aplicată, nu este pusă în executare).

Conceptul de încetare de drept a contractului individual de muncă este reglementat de dispozițiile art. 56 din Codul muncii, care constituie sediul materiei.

Nu poate fi reținută o interpretare extinsă a textului de lege conform căreia, în condițiile în care art. 56 alin. (1) lit. f) din Codul muncii nu creează nicio distincție între pedepsele privative de libertate, legiuitorul ar fi instituit o prezumție absolută a stării de incompatibilitate între calitatea de salariat și cea de condamnat și, prin urmare, în orice situație, contractul de muncă în derulare al unei persoane condamnate penal la o pedeapsă cu închisoarea cu suspendarea executării acesteia, condiționată sau sub supraveghere, încetează de drept, indiferent dacă fapta săvârșită are legătură sau nu cu profesia, munca, activitatea exercitată de persoana condamnată.

Potrivit naturii sale, pedeapsa închisorii se execută efectiv, iar executarea are loc într-un penitenciar. Ca atare, sintagma "executarea pedepsei închisorii", ca regulă, se interpretează în sensul "executarea efectivă a pedepsei într-un penitenciar". Cu acest sens este folosită de regulă această sintagmă în noul Cod penal, de exemplu, în cadrul art. 91 alin. (1), art. 96 alin. (1) lit. d), art. 96 alin. (1), art. 96 alin. (3).

În acest context se pune problema dacă legiuitorul de dreptul muncii a utilizat sintagma "executare a pedepsei" conform sensului comun, restrâns, utilizat chiar în Codul penal, în accepțiunea de "executare efectivă într-un penitenciar", având în vedere și prevederile art. 25 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare, interpretate per a contrario, sau a utilizat-o cu sensul larg, special, care ar include și situațiile în care, deși pedeapsa nu este executată efectiv, este "considerată" executată.

Studiul doctrinei de dreptul muncii și perspectiva istorică asupra adoptării textului de lege menționat conduc la concluzia că legiuitorul a folosit sensul restrâns al sintagmei "executare a pedepsei", anume acela de "executare efectivă a pedepsei potrivit naturii sale într-un penitenciar", care ar avea drept consecință imposibilitatea efectivă a salariatului de a se prezenta la locul de muncă, iar nu sensul larg care ar include și modalitățile de individualizare a pedepsei constând în suspendarea executării pedepsei, care au ca finalitate, în cazul îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, "considerarea ca executată a pedepsei".

Un prim argument în susținerea acestui punct de vedere este dedus din analiza istoricului evoluției reglementării în materie. În acest sens se constată că, inițial, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, inclusiv în forma republicată din anul 1997, nu reglementa instituția încetării de drept a contractului de muncă. În schimb, prevedea, printre cazurile de concediere, atât tezele acoperite în prezent de lit. h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii [art. 130 lit. l) - instanța penală a pronunțat interdicția de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv], cât și situația neacoperită de lege lata, aceea a unei incompatibilități de continuare a raportului de muncă, determinată de natura faptelor pentru care s-a dispus condamnarea, indiferent de forma de individualizare a pedepsei, lăsată însă de legiuitor în marja de apreciere a angajatorului [art. 130 lit. k) din Codul muncii de la 1972 - persoana încadrată în muncă este condamnată definitiv pentru o infracțiune în legătură cu munca sa, dacă condamnarea o face necorespunzătoare postului pe care îl deține].

Prin Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii s-au introdus cazurile de încetare de drept a contractului de muncă, situație în care este exclusă orice posibilitate de apreciere a părților privind continuarea raportului juridic de muncă, printre acestea, la lit. g) a art. 56 alin. (1), fiind prevăzută situația condamnării penale cu executare la locul de muncă, de la data emiterii mandatului de executare.

Lit. g) a alin. (1) al art. 56 [devenită lit. f) prin republicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 18 mai 2011, în temeiul Legii nr. 40/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii] a fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2005 privind modificarea și completarea Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 371/2005 (Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2005), fiind introdusă forma actuală a textului de lege în locul unei formulări care făcea referire la încetarea de drept a contractului de muncă numai în situația în care se dispunea condamnarea cu executarea pedepsei la locul de muncă. În expunerea de motive a ordonanței de urgență nu se face vorbire explicit de această modificare, pentru a putea utiliza metoda interpretării oficiale sau pe cea teleologică, în scopul identificării finalității urmărite de legiuitor la adoptarea acestei norme, prin raportare la cea pe care a înlocuit-o (care se limita la a reglementa imposibilitatea derulării unui raport de muncă în baza a două izvoare juridice diferite: contractul de muncă și hotărârea de condamnare cu executarea pedepsei la locul de muncă). Astfel, expunerea de motive vizează flexibilizarea relațiilor de muncă, dinamizarea pieței muncii, armonizarea prevederilor Codului muncii cu directivele europene, însă niciunul dintre aceste scopuri nu este aplicabil modificării analizate în prezenta cauză. Expunerea de motive mai precizează că se impune revizuirea cazurilor de încetare de drept a contractului individual de muncă pentru acoperirea unor cazuri nereglementate în actuala legislație, modificările fiind menite a acoperi vidul legislativ pentru anumite situații constatate din aplicarea legii, însă între cele enumerate explicit nu se regăsesc și cazurile prevăzute la lit. f) sau h) a art. 56 alin. (1) din Codul muncii.

În doctrină, rațiunea modificării legislative a Legii nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 65/2005 a fost apreciată ca fiind aceea că legiuitorul penal a renunțat la modalitatea de executare a pedepsei la locul de muncă [însă dispozițiile art. 86

De asemenea, în cazul reținerii unei interpretări extensive, nu s-ar justifica nici impunerea măsurii de supraveghere reglementate de art. 93 lit. d) din Codul penal, de a anunța schimbarea locului de muncă, ceea ce înseamnă că legiuitorul penal permite condamnatului la o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere să dețină calitatea de salariat.

Față de evoluția legislativă se observă că lit. f) a alin. (1) al art. 56 din Codul muncii înlocuiește situația în care era reglementată o singură formă de individualizare a pedepsei, aceea care permitea condamnatului să se întoarcă la muncă, în baza unui alt izvor juridic decât contractul de muncă, și anume mandatul de executare a pedepsei.

Dacă, prin absurd, s-ar interpreta sintagma "condamnare la executarea unei pedepse privative de libertate" precum sintagma "condamnare la o pedeapsă privativă de libertate", în sensul că ar include și situația persoanelor cu privire la care s-a dispus măsura de individualizare a pedepsei a suspendării executării, ar însemna, în primul rând, să nu se acorde niciun efect diferenței de formulare folosite de legiuitor cu un scop anume.

Pe de altă parte, aplicarea cazului de încetare a contractului de muncă tuturor salariaților, fără a distinge în raport cu natura faptei săvârșite (inclusiv, de exemplu, în cazul unei infracțiuni din culpă, fără legătură cu raportul de muncă), ar putea avea efectul unei pedepse, neprevăzută de vreun text de lege din care să se deducă și valoarea socială protejată prin instituirea unei astfel de măsuri, ce ar împiedica exercitarea dreptului la muncă al cetățeanului care, în mod obiectiv, în lipsa acestei interdicții, ar putea continua derularea raportului de muncă. O interpretare extinsă ar contrazice chiar scopul urmărit prin individualizarea pedepsei sub forma suspendării sub supraveghere, acela de substitut de pedeapsă, caracter reținut și în cuprinsul Deciziei nr. 1/2011.

În plus, a îndepărta persoana condamnatului de sursa principală de subzistență - salariul, în condițiile în care, la individualizarea pedepsei penale, circumstanțele săvârșirii faptei și persoana salariatului au fost avute în vedere de instanța care a stabilit o formă de executare a pedepsei într-un alt regim decât cel penitenciar, singura având abilitatea legală de a aplica pedepsele accesorii sau complementare, presupune a nesocoti unul din scopurile urmărite prin însăși forma de individualizare a acestei pedepse, acela al desfășurării unei vieți normale în societate.

Pe de altă parte, o încetare a raportului de muncă pentru persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de modalitatea de individualizare/executare a acestei pedepse, în considerarea unei incompatibilități între calitatea de salariat și cea de condamnat, rezultată din specificul activității, ar corespunde, mai degrabă, unui caz de concediere din inițiativa angajatorului, care se poate prevala de o astfel de incompatibilitate (cum este situația din cauza în care s-a formulat sesizarea, în care angajatorul susține că, deși nu s-a aplicat o pedeapsă complementară, prin natura infracțiunilor comise, salariatul este incompatibil cu activitatea desfășurată), dacă manifestă diligență și inițiază în paralel cu cercetarea penală, în termenele de prescripție, o procedură de cercetare disciplinară, întemeiată de lege lata, în absența unui caz aplicabil explicit acestei situații ca în reglementarea Codului muncii anterior, pe dispozițiile art. 61 lit. a) din Codul muncii (în cazul în care salariatul a săvârșit o abatere gravă sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii ori de la cele stabilite prin contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau regulamentul intern).

Este de reținut și faptul că instanța de contencios constituțional, atunci când s-a pronunțat asupra neconstituționalității măsurii suspendării contractului individual de muncă în situațiile prevăzute de art. 52 alin. (1) lit. a) și b) din Codul muncii, pe perioada cercetării disciplinare prealabile a salariatului (Decizia Curții Constituționale nr. 261 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 7 iulie 2016), și anume pentru cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului ori acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale incompatibile cu funcția deținută (Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015), a observat (paragraful 26, respectiv 30 din deciziile menționate) că dreptul la muncă este un drept complex, ce implică diferite aspecte, dintre care libertatea alegerii profesiei și a locului de muncă reprezintă numai una dintre componentele acestui drept. Astfel, odată dobândit un loc de muncă, acesta trebuie să se bucure de o serie de garanții care să îi asigure stabilitatea, neputând fi de conceput că prevederile constituționale ar asigura libertatea de a obține un loc de muncă, dar nu și garantarea păstrării acestuia, cu respectarea, evidentă, a condițiilor și limitelor constituționale. Cea mai importantă garanție pentru exercitarea dreptului la muncă o constituie stabilirea limitativă prin lege a cazurilor și a motivelor pentru care încetarea raporturilor juridice de muncă poate avea loc din inițiativa și din voința unilaterală a angajatorului.

Inopozabilitatea statuărilor din Decizia nr. 18 din 8 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în interpretarea art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, asupra situației deduse prezentei judecăți

Astfel, potrivit art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, calitatea de primar și, respectiv, de președinte al consiliului județean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri: "e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;".

Se observă că textul de lege interpretat în Decizia nr. 18/2015, vizând condamnarea la o pedeaps