ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4600/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 4 august 2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând: desființarea, în parte, a Hotărârii nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a constatat că nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pentru a fi declarată admisă la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, desfășurat în perioada 30 iunie - 6 octombrie 2015, ca neîntemeiată; constatarea îndeplinirii de către reclamantă a condițiilor prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004; obligarea pârâtului să valideze rezultatul obținut de reclamantă la concursul menționat.

Prin Sentința nr. 189/2016 din 25 octombrie 2016, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea, a desființat, în parte, Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului C.S.M., prin care s-a constatat că reclamanta nu îndeplinește cumulativ condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, pentru a fi declarată admisă la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii, desfășurat în perioada 30 iunie 2015 - 6 octombrie 2015; a constatat că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și a obligat pârâtul C.S.M. să valideze rezultatul obținut de către reclamantă la concurs.

Împotriva Sentinței nr. 189/2016 din 25 octombrie 2016 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii solicitând casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza, respingerea cererii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul arată că în mod greșit prima instanță a apreciat că reclamanta îndeplinește cerința de bună reputație, prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. c) Legea nr. 303/2004.

Învederează că reclamanta s-a înscris și a participat la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii organizat în perioada 30 iunie - 6 octombrie 2015, fiind declarată admisă la proba eliminatorie și la interviu, dar cu ocazia verificării condiției de bună reputație s-a constatat că reclamantei i-a fost aplicată o sancțiune administrativă de 100 de RON pentru săvârșirea faptei prevăzute de art. 208 alin. (1) C. pen., raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. (furt calificat), motiv pentru care s-a apreciat, prin Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, că în privința reclamantei nu sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condițiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Recurentul-pârât critică soluția primei instanțe din perspectiva modalității de săvârșire a faptei, prin Ordonanța nr. 6718/P/2010 din data de 9 septembrie 2010 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași reținându-se că la data de 03 iunie 2010, reclamanta s-a deplasat în magazinul B. situat în Complexul Comercial C. cu intenția de a sustrage bunuri, sens în care aceasta a luat o pereche de sandale cu care a intrat în cabina de probă, unde a desprins eticheta cu sistemul de alarmă, după care a așezat sandalele într-o sacoșă și a ieșit din magazin. A fost depistată după ieșirea din magazin de către agentul de pază, bunul sustras a fost predat reprezentanților societății părții vătămate, care au precizat că nu se constituie parte civilă în procesul penal. În declarația dată în fața organelor de cercetare penală, reclamanta a recunoscut comiterea faptei reținute în sarcina sa.

Arată că această situație de fapt a fost analizată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la adoptarea Hotărârii nr. 1211 din 24 noiembrie 2015, care a făcut referire la natura administrativă a sancțiunii aplicate și la comportamentul ulterior al reclamantei, reținând că aceasta nu a mai comis alte fapte de aceeași natură însă apreciind că, în raport de faptă, forma de vinovăție cu care a fost săvârșită, precum și de împrejurările comiterii acesteia, reclamanta nu îndeplinește condiția de bună reputație. Prin urmare, consideră că Plenul a adoptat o hotărâre motivată, în cadrul căreia a verificat toate criteriile prevăzute de art. 27

1

alin. (8) din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea nr. 439/2006 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

De asemenea, susține că în mod greșit judecătorul fondului a apreciat că fapta comisă de reclamantă reprezintă o abatere din adolescența acesteia, ce nu poate conduce la înlăturarea cerinței de bună reputație, având în vedere că fapta a fost săvârșită de reclamantă la vârsta de 18 ani, când era majoră și avea reprezentarea consecințelor faptei sale, iar pe de altă parte, după cum chiar reclamanta a recunoscut, aceasta se afla sub influența băuturilor alcoolice și a acționat cu intenție pentru sustragerea bunului dintr-un loc public. Intenția a fost dovedită și prin cele consemnate în Ordonanța nr. 6718/P din 9 septembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași, iar din modul în care a fost săvârșită, fapta nu poate fi considerată un moment de teribilism din adolescență.

Sub aspectul intervalului de timp de 5 ani și 5 luni scurs de la momentul săvârșirii faptei până la data analizării de către Plen a îndeplinirii cerinței de bună reputație, recurentul-pârât consideră că acesta nu este suficient de îndelungat pentru a se considera că fapta respectivă și sancțiunea aplicată nu ar reprezenta elemente determinante în stabilirea bunei reputații a reclamantei. Mai mult, arată că nici reabilitarea nu poate conduce la reținerea condiției de bună reputație, sens în care invocă Deciziile nr. 1722 din 29 martie 2012 și nr. 5593/2010 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Mai arată că stabilirea în cuprinsul art. 27

1

alin. (8) din Regulament a unor limite temporale pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputații este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, distinctă de natura penală a faptei săvârșite de reclamantă.

Astfel, apreciază că deși ulterior reclamanta nu a mai săvârșit alte fapte de natură penală, date fiind gravitatea faptei și împrejurările în care a fost comisă, în mod judicios Plenul a constatat că reclamanta nu îndeplinește condiția bunei reputații, nefiind relevante susținerile primei instanțe în sensul că reclamanta se bucură de apreciere și nu a mai fost vreodată implicată în asemenea evenimente, deoarece respectul legii constituie o situație de normalitate, iar nu de excelență.

Consideră că nici rezultatele obținute de reclamantă la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii nu justifică aprecierea primei instanțe în ceea ce privește îndeplinirea cerinței bunei reputații.

Referitor la impactul faptei săvârșite de reclamantă asupra opiniei publice, arată că noțiunea de "reputație" presupune părerea publică favorabilă sau defavorabilă despre cineva, felul în care cineva este cunoscut sau apreciat, iar existența unei fapte de furt calificat atribuite unui viitor magistrat nu poate echivala cu o părere publică favorabilă acestuia. Exigențele pe care le reclamă funcția de magistrat, funcție de demnitate publică, conduc la concluzia că noțiunea de bună reputație de care trebuie să dea dovadă viitorii magistrați trebuie interpretată extensiv, astfel încât să satisfacă cerințele opiniei publice cu privire la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească viitorii judecători și procurori.

Mai arată că în raport cu standardele de conduită impuse unui judecător, datoria acestuia de respect pentru legea morală este mult mai riguroasă, iar sancțiunea din partea colectivității mult mai aspră. Astfel, impactul social al unei fapte de furt calificat săvârșite de un viitor magistrat este major, în contextul în care acesta este chemat să soluționeze sau să instrumenteze cauze având același obiect.

De asemenea, apreciază că nu trebuie avut în vedere doar impactul efectiv produs prin aducerea la cunoștința publicului a faptei săvârșite, ci și impactul ipotetic, sens în care invocă Decizia nr. 5593/2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Totodată, susține că în mod greșit, prima instanță nu a avut în vedere jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauze similare, invocată de recurent, respectiv Deciziile nr. 1722/29 martie 2012 și nr. 5593/2010, precum și Sentința civilă nr. 2042 din 13 iunie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței recurate ca legală și temeinică. Arată că recurentul-pârât nu a adus vreo critică pertinentă soluției instanței de fond și că prin Hotărârea nr. 1211 din 24 noiembrie 2015, Plenul CSM a constatat că nu îndeplinește condiția bunei reputații pe motiv că în mai 2010 a fost sancționată cu o amendă administrativă în cuantum de 100 RON pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen. din 1968, faptă produsă într-un moment unic de rătăcire din viața sa, pe care și-o asumă și o regretă. Precizează că măsura amenzii a fost aplicată deoarece fapta nu prezenta gradul de pericol social al unei infracțiuni, aspect reținut și prin ordonanța organului penal, date fiind circumstanțele reale în care a fost săvârșită, valoarea relativ redusă a prejudiciului care a fost acoperit prin restituirea bunului sustras și circumstanțele personale ale învinuitului.

Față de motivele de recurs și în acord cu instanța de fond, arată că buna reputație presupune verificări faptice amănunțite, punctuale, or argumentarea recurentului este fundamentată pe prezentări abstracte, fără vreo referire concretă la persoana reclamantei.

Susține că furtul săvârșit într-un loc public, conform noului C. pen. nu se consideră calificat, având loc o dezincriminare parțială în privința formei agravate, iar potrivit art. 27

1

alin. (9) din Regulament, la verificarea condiției bunei reputații sunt avute în vedere tipul și împrejurările de săvârșire a faptei, forma de vinovăție, tipul de sancțiune aplicată sau tipul de soluție dispusa față de candidat, conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum și perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii administrative sau de la rămânerea definitivă a soluției de condamnare, de renunțare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluții prevăzute la alin. (8).

Or, recurentul nu a examinat fapta pentru care s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală, împrejurările săvârșirii faptei, conduita concretă avută la acel moment, conduita sa anterioară și ulterioară, nerespectând dispozițiile Regulamentului potrivit cărora nu se exclude per se posibilitatea ca o persoană care a săvârșit o faptă penală să fie respinsă pe motivul neîndeplinirii condiției bunei reputații, după cum nu se face vreo distincție cu privire la forma de vinovăție.

Referitor la faptă susține că aceasta s-a datorat unui teribilism specific vârstei, faptă pe care și-o asumă și o regretă, fiind un accident, un fapt izolat, care nu o caracterizează și nu o reprezintă, apreciind că acesta nu poate fi definitoriu pentru a-i decide evoluția socială și profesională pe toată durata vieții. Consideră că această faptă a reprezentat o lecție de viață și că ulterior s-a îndreptat spre științele juridice, fiind admisă cu media 9,72 la Facultatea de Drept din cadrul Universității "Alexandru Ioan Cuza", pe care a absolvit-o cu media 9,20 în anul 2014, urmând cursurile de master la Universitatea din București, iar în anul 2015 a promovat atât examenul de admitere în Barou, cât și pe cel de admitere la Institutul Național al Magistraturii.

Precizează că interpretarea CSM duce la instituirea unei răspunderi perpetue în sarcina sa și la incapacități și interdicții de mare gravitate pentru tot restul existenței sale, recurentul ignorând încercarea sa de a-și dovedi buna reputație prin atașarea scrisorilor de recomandare date de cadrele didactice sub îndrumarea cărora a studiat începând cu clasele primare și până la terminarea facultății. De asemenea, au fost ignorate și caracterizările făcute de către angajatorii reclamantei din perioada ulterioară absolvirii.

Referitor la intervalul de timp de 5 ani și 5 luni scurs de la momentul săvârșirii faptei arată că din hotărârea CSM nu rezultă ce perioadă de timp ar trebui să se scurgă pentru ca persoana în cauză, manifestând o conduită ireproșabilă, să nu fie percepută ca având pentru totdeauna o reputație știrbită.

Deși potrivit Regulamentului unul dintre criteriile care trebuie luat în calcul în stabilirea îndeplinirii condiției bunei reputații este tocmai perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii administrative, dispozițiile legale aplicabile în cauză nu conțin nicio limită temporală, sens în care intimata-reclamantă invocă lipsa de claritate, de previzibilitate a textului de lege, care îl lipsește de eficiență din perspectiva regulii convenționalității dreptului intern.

Mai arată că prin Decizia nr. 304 din 4 mai 2017 Curtea Constituțională a statuat că efectele reabilitării se produc pentru viitor, iar înlăturarea consecințelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal, ci și consecințele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicțiile sau incapacitățile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare. Cu toate acestea, conform art. 27

1

alin. (8) din Regulament, pentru stabilirea bunei reputații sunt analizate faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului; faptele pentru care candidații au fost eliminați din concursurile de admitere organizate de Consiliul Superior al Magistraturii în ultimii 5 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului. Astfel, un absolvent al Facultății de Drept poate fi "reabilitat" pentru fraudarea concursului de admitere după 5 ani de la săvârșirea faptei, iar pentru luarea unei amenzi administrative nu există stipulat vreun termen de prescripție.

De asemenea, incapacitățile și decăderile rezultate din aplicarea unor sancțiuni disciplinare magistraților în funcție încetează după 3 ani de la aplicare, conform art. 44 alin. (1), art. 48 alin. (2) și art. 49 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Consideră că afirmația recurentului-pârât că stabilirea în cuprinsul art. 27

1

alin. (8) din Regulament a unor limite temporale, pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputații, este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, este contrazisă de partea finală a art. 27 alin. (9).

Totodată, arată că modul în care CSM a abordat situația din litigiu anulează prezumția de nevinovăție, creându-i o aparență de imoralitate perpetuă și o privează de șansa de a beneficia de o formă de reabilitare, criticând faptul că recurentul-pârât a susținut că nu au relevanță aprecierea de care se bucură intimata-reclamantă în opinia persoanelor care o cunosc și faptul că s-a clasat pe o poziție foarte bună la concursul de admitere în INM, precum și invocarea de către Plen în hotărârea atacată a doar două criterii dintre cele prevăzute de art. 27

1

alin. (9) din Regulamentul, respectiv natura faptei și vinovăția, fără a pune în balanța restul celor enumerate în articolul menționat.

Intimata-reclamantă susține că achiesează la susținerile pârâtului referitoare la importanța deontologiei profesionale, precum și la importanța conduitei exemplare a magistratului în societate, o dovadă în acest sens fiind nota de 9,96 obținută la etapa interviului, care a clasat-o în primii 10 candidați din cei 280 prezenți la această probă de concurs.

Fapta săvârșită în adolescență nu a dat naștere niciunui fel de impact social, respectiv unei reacții de respingere din partea societății, iar în ceea ce privește impactul ipotetic asupra faptei, arată că aceasta nu poate fi primită, întrucât caracterul ipotetic presupune ceva ce este posibil să nu se întâmple niciodată, cu atât mai mult cu cât există o legislație care reglementează circulația datelor cu caracter personal, de strictă și limitativă interpretare, protecția unor astfel de informații fiind garantată prin măsurile adecvate instituite prin lege.

Consideră că jurisprudența invocată în susținerea cererii de recurs nu este similară situației din speță, în ceea ce privește sancțiunile aplicate, care au fost amenda penală, respectiv condamnare la închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, timpul scurs de la săvârșirea faptelor, vârsta contestatorilor la momentul săvârșirii faptelor și antecedentele acestora.

Intimata-reclamantă invocă în acest sens Decizia nr. 2267/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, precum și Deciziile nr. 1115 din 21 februarie 2007, nr. 4554/2011, nr. 1031/2011, dar și jurisprudența Curții Constituționale constând în Decizia nr. 225 din data de 4 aprilie 2017 și în Decizia nr. 304 din 4 mai 2017.

Recurentul pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului pentru motivele invocate în cererea de recurs.

II. Procedura de soluționare a recursului

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 27 iunie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Ulterior, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018, a fost fixat termen de judecată, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte, cu majoritate, constată că recursul este nefondat, față de următoarele considerente:

Pentru a pronunța soluția de admitere a acțiunii, prima instanță a reținut că, deși pârâtul enumeră criteriile prevăzute de Regulament, care ar fi trebuit analizate punctual, fiecare în parte, își motivează hotărârea de a constata că nu este îndeplinită condiția bunei reputații printr-o prezentare pur teoretică, cu caracter de maximă generalitate, definind noțiuni ca "deontologie", "reputația profesională" a magistratului, principii privind conduita acesteia, obligații izvorâte din legea fundamentală, legi speciale, aspecte izvorâte din Decizii ale Curții Constituționale privind buna reputație, ca și condiție a încrederii publice în justiție, standarde de conduită, reglementări internaționale.

Singura referire punctuală la persoana reclamantei este inserată în paragraful de la fila x/7 a hotărârii contestate, după cum urmează:

"Astfel, față de conduita doamnei A., cercetată sub aspectul comiterii infracțiunii de furt calificat, faptă prevăzută de art. 208 alin. (1) raportat la art. 209 alin. (1) lit. e) C. pen., pentru care i s-a aplicat, de altfel, o sancțiune administrativă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii apreciază că, prin raportare la faptă, forma de vinovăție cu care a fost săvârșită și împrejurările comiterii acesteia, având în vedere și exigențele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei, doamna A. nu îndeplinește condiția de bună reputație prevăzută de art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Or, întrucât noțiunea de bună reputație presupune verificări faptice amănunțite, punctuale și care să urmărească îndeplinirea criteriilor pe care însuși pârâtul înțelege să le enumere în hotărâre (pag. 3/7, paragraful 1), se observă că întreaga argumentare este fundamentată pe prezentări abstracte ale noțiunilor, fără nicio referire concretă la persoana reclamantei, la un minim de verificări în mediul în care aceasta a evoluat, concluzia Consiliului Superior al Magistraturii fiind că fapta pe care aceasta a săvârșit-o și pentru care a fost sancționată cu amendă administrativă în anul 2010 îi afectează de plano buna reputație.

Din raționamentul ce transpare din hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu rezultă percepția anturajului reclamantei și a terților de-a lungul celor 5 ani de la data săvârșirii faptei, cu privire la persoana acesteia, nici ce perioadă de timp ar trebui să se scurgă pentru ca persoana în cauză, manifestând o conduită ireproșabilă, totuși să nu fie percepută ca având pentru totdeauna o reputație știrbită, interzicându-i-se practic definitiv și fără nicio posibilitate de apreciere, accesul la calitatea de auditor de justiție.

O asemenea abordare este în totală discordanță cu deschiderea pe care însuși magistratul trebuie să o manifeste și transformă o abatere din adolescența unei persoane, apreciată ca atare prin Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală, contrazisă de toate elementele privind conduita acesteia, anterior și ulterior săvârșirii faptei, într-o anatemă de neînlăturat, de natură să-i afecteze definitiv și pentru totdeauna viața și cariera profesională.

Este de netăgăduit că deontologia profesională a magistratului se constituie într-o trăsătură definitorie, fundamentală, buna reputație este de esența acestei profesii, însă nu poate fi ignorat că în această cauză se analizează buna reputație nu a unui magistrat, care se presupune că a asimilat deja aceste valori umane și le-a transpus definitiv în conduita sa, ci a unui tânăr care, prin toate dovezile prezentate, a demonstrat că o faptă săvârșită la limita adolescenței, dintr-un teribilism specific vârstei, este contrazisă întru totul de conduita sa anterioară, de traseul uman și de studii ulterior, fiind perceput de societate în mod ireproșabil.

Revenind asupra noțiunii de bună reputație și a modului în care aceasta poate fi analizată, prin prisma criteriilor doar enumerate în hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, instanța subliniază încă o dată că aceste criterii nu au fost analizate punctual cu referire la persoana reclamantei, iar o apreciere generală în sensul că trecerea unei perioade de peste 5 ani de la săvârșirea faptei nu este suficientă, nu acoperă aceste lipsuri.

Pe de altă parte, prin înscrisurile depuse la dosar, emanând de la foștii profesori, actuali colegi și colaboratori, persoane din anturaj, reclamanta a reușit să dovedească faptul că și-a însușit, în decursul timpului, valori morale solide, că este percepută ca un om integru de persoanele cu care relaționează, în timp ce în cauză nu există absolut nicio probă din care să rezulte o reacție de respingere a societății față de reclamantă, motivat de fapta săvârșită în anul 2010 și de conduita cunoscută a acesteia.

Existența sau, mai mult, presupunerea unui impact de natură pur ipotetică al faptei săvârșite de către reclamantă nu justifică înlăturarea tuturor meritelor acesteia, morale și în privința studiilor efectuate, nu se constituie într-un argument solid pentru a nu-i permite să devină auditor de justiție conform rezultatelor excepționale obținute la examen și nu vădește o abordare rațională, guvernată de principii și valori reale.

Înalta Curte reține că, potrivit disp. art. 33 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 12 și art. 14 alin. (2) din aceeași lege, poate fi numită în magistratură persoana care, pe lângă alte condiții pe care trebuie să le îndeplinească, "se bucură de o bună reputație".

Sintagma "bună reputație" nu este definită de legiuitor, dar jurisprudența în materie a statuat că aceasta reprezintă un ansamblu de elemente care conferă persoanei prestigiul necesar desfășurării activității de magistrat. Altfel spus, este părerea publică favorabilă despre o persoană sau faptele acesteia, percepția pozitivă asupra conduitei morale și profesionale în mediul social. Se poate considera că această condiție nu este îndeplinită în situația în care fapta săvârșită a determinat ecouri publice nefavorabile ce pot afecta încrederea în capacitatea persoanei de a corespunde standardelor ridicate ale profesiei de magistrat.

Conform disp. art. 27

1

alin. (7), (8) și 9 din Hotărârea CSM nr. 439 din 15 iunie 2006, pentru aprobarea Regulamentului privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, (7) Plenul Consiliului Superior al Magistraturii hotărăște cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la art. 27 alin. (1) și validează rezultatele concursului. Candidații inapți pentru exercitarea funcției din punct de vedere medical sau psihologic, precum și cei care nu se bucură de o bună reputație sunt declarați respinși.

(8) Pentru stabilirea condiției bunei reputații sunt analizate:

- faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni contravenționale, amenzi administrative, inclusiv cele aplicate conform art. 91 raportat la art. 18

1

din C. pen. din 1968;

- faptele pentru care, deși s-a dispus achitarea, neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a candidaților în temeiul art. 10 lit. b

1

) din C. proc. pen. din 1968, nu s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ dintre cele prevăzute la art. 91 din C. pen. din 1968;

- faptele cu privire la care s-a dispus clasarea sau achitarea candidaților în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, cu modificările ulterioare;

- faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni de drept penal ori pentru care s-au pronunțat soluții de renunțare la urmărirea penală sau la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei;

- faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului;

- faptele pentru care candidații au fost eliminați din concursurile de admitere organizate de Consiliul Superior al Magistraturii în ultimii 5 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului.

(9) La verificarea condiției bunei reputații sunt avute în vedere următoarele criterii: tipul și împrejurările de săvârșire a faptei, forma de vinovăție, tipul de sancțiune aplicată sau tipul soluției dispuse față de candidat, conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum și perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii disciplinare, contravenționale, administrative sau de la rămânerea definitivă a soluției de condamnare, de renunțare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluții prevăzute la alin. (8).

Rezultă din aceste prevederi că, pentru a aprecia asupra îndeplinirii condiției bunei reputații, este necesară analizarea coroborată a criteriilor sus menționate, nefiind suficientă examinarea doar a unuia sau a unora dintre acestea.

În motivarea actului administrativ contestat se arată că sancțiunea aplicată este una administrativă, că ulterior acesteia intimata reclamantă nu a mai comis alte fapte de aceeași natură și că Plenul CSM, prin raportare la faptă, forma de vinovăție cu care a fost săvârșită și împrejurările comiterii acesteia, având în vedere și exigențele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei, apreciază că reclamanta nu îndeplinește condiția de bună reputație.

Reiese din această motivare că nu s-a procedat la o analiză coroborată a tuturor criteriilor stabilite prin Regulament, dându-se eficiență în mod deosebit numai unora dintre acestea, respectiv fapta, forma de vinovăție și împrejurările comiterii faptei. Așa cum s-a arătat, art. 27

1

alin. (9) din Regulament face referire și la: conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar, impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză, precum și perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii disciplinare, contravenționale, administrative sau de la rămânerea definitivă a soluției de condamnare, de renunțare la urmărire penală sau la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori a celorlalte soluții prevăzute la alin. (8).

Din considerentele hotărârii a cărei anulare se solicită în prezenta cauză rezultă că, având în vedere circumstanțele săvârșirii faptei și forma de vinovăție, celelalte criterii stabilite de Regulament nu prezintă relevanță, ele nefiind de natură să influențeze îndeplinirea condiției menționate. Recurentul pârât exclude astfel, de plano, posibilitatea ca o persoană care a săvârșit o faptă penală cu intenție să poată fi numită judecător, indiferent de sancțiunea aplicată.

O asemenea abordare nu poate fi reținută, în condițiile în care Regulamentul face referire în mod expres la analizarea criteriilor pe care le enumeră, ceea ce înseamnă că nu doar unele dintre acestea trebuie să fie avute în vedere atunci când se stabilește în ce măsură conduita persoanei care solicită numirea în magistratură corespunde sau nu standardelor ridicate pe care le impune exercitarea unei funcții publice în cadrul puterii judecătorești, în care încrederea opiniei publice în probitatea și demnitatea magistraților este esențială.

Referitor la conduita adoptată în timpul cercetării penale se reține din cuprinsul Ordonanței de scoatere de sub urmărire penală și aplicare a unei sancțiuni cu caracter administrativ, din data de 9 septembrie 2010, emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Iași, în Dosarul nr. x/2010, că intimata reclamantă a recunoscut comiterea faptei, prejudiciul a fost acoperit prin restituirea bunului sustras, împrejurări în raport cu care s-a apreciat că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Sub aspectul comportamentului avut înainte și după săvârșirea faptei, instanța de control judiciar constată că acesta corespunde exigențelor pe care le presupune profesia de magistrat. În acest sens relevante sunt înscrisurile depuse în dosarul de fond constând în: scrisori de recomandare din partea cadrelor didactice cu care a studiat intimata reclamantă atât în învățământul gimnazial, cât și în învățământul superior, a unora dintre persoanele care au cunoscut-o pe parcursul studiilor liceale și universitare, a celor care au colaborat cu aceasta după absolvirea facultății, respectiv: Editura D., Societatea profesională de avocați E.

Se arată în cererea de recurs că reputația reprezintă părerea publică favorabilă sau defavorabilă despre cineva, felul în care o persoană este cunoscută sau apreciată și că existența unei fapte de furt calificat atribuită unui viitor magistrat nu poate echivala cu o părere publică favorabilă.

Din conținutul înscrisurilor anterior menționate nu se poate reține existența unei păreri publice defavorabile în privința intimatei reclamante care a obținut referințe foarte bune din partea celor cu care a colaborat ulterior săvârșirii faptei.

Înalta Curte constată că analiza noțiunii de bună reputație reclamă nu doar raportarea la exigențele și rigorile specifice acestei profesii, la care se face referire în actul administrativ contestat, ci și examinarea tuturor împrejurărilor enumerate în Regulament care, în ansamblu, pot conduce la o apreciere obiectivă asupra modului în care intimata reclamantă este percepută în opinia publică.

În ceea ce privește perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii constând în amenda administrativă și până la data analizării de către Plen a îndeplinirii condiției bunei reputații, recurentul pârât susține, pe de o parte, că intervalul de timp de 5 ani și 5 luni nu este suficient de îndelungat pentru a se considera că fapta respectivă și sancțiunea aplicată nu ar reprezenta elemente determinante în stabilirea bunei reputații a reclamantei, iar, pe de altă parte, că nici reabilitarea nu poate conduce la reținerea condiției de bună reputație.

Din aceste susțineri reiese că recurentul, deși apreciază că perioada de timp nu este suficient de îndelungată, consideră, de fapt, că această perioadă nici nu este relevantă sub aspectul îndeplinirii acestei condiții de către intimata reclamantă, de vreme ce menționează că nici reabilitarea nu poate conduce la reținerea condiției de bună reputație.

În cererea de recurs se arată că stabilirea în cuprinsul art. 27

1

alin. (8) din Regulament a unor limite temporale pentru alte fapte analizate cu ocazia verificării bunei reputații este justificată de natura disciplinară sau administrativă a acelora, distinctă de natura penală a faptei săvârșite de reclamantă.

Înalta Curte reține că, deși nu sunt stabilite limite temporale pentru faptele de natură penală, este de necontestat că unul dintre criteriile care se impune a fi analizat este cel referitor la perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii disciplinare, contravenționale, administrative. Or, amenda în cuantum de 100 RON, cu toate că a fost aplicată intimatei reclamante pentru săvârșirea unei fapte penale, reprezintă o sancțiune cu caracter administrativ, astfel că intervalul de timp care a trecut de la momentul aplicării acestei sancțiuni prezintă relevanță sub aspectul îndeplinirii condiției în discuție.

Referitor la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal invocată de recurentul pârât, constând în Deciziile nr: 5593/2010 și 1722/2012, se reține că reclamanții din cauzele soluționate prin aceste decizii fuseseră condamnați la pedeapsa amenzii penale, or intimata reclamantă nu a suferit o condamnare penală, ci s-a dispus scoaterea sa de sub urmărire penală și aplicarea sancțiunii cu caracter administrativ a amenzii apreciindu-se că fapta pe care a săvârșit-o nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Este de menționat și faptul că la nivelul instanței supreme există jurisprudență și în sensul constatării îndeplinirii condiției bunei reputații de către persoane cărora li s-a aplicat o sancțiune administrativă pentru o faptă penală, cum este cazul Deciziilor nr: 4554/2011 și 2031/2014.

Cu privire la susținerea din cererea de recurs conform căreia definitoriu pentru un viitor magistrat trebuie să fie nesăvârșirea de fapte reprobabile, se reține că dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea ca o persoană care săvârșește asemenea fapte să nu poată profesa ca magistrat, ar fi reglementat în mod expres o astfel de interdicție, or, a fost lăsată la aprecierea autorității publice cu competențe în această materie stabilirea îndeplinirii condiției prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 de către persoana respectivă, prin prisma analizării unui cumul de împrejurări care, fiecare în parte, are relevanța sa din acest punct de vedere.

Altfel spus, săvârșirea unor fapte reprobabile nu conduce în mod automat la neîndeplinirea cerinței bunei reputații, întrucât o asemenea abordare ar avea un caracter excesiv, care nu ar permite păstrarea echilibrului între necesitatea protejării dreptului la imagine și carieră al persoanei care a săvârșit fapta și dezideratul protejării imaginii justiției ca serviciu public, a scopului și a rolului acesteia în societate.

Sunt de necontestat importanța deosebită pentru cetățeni a justiției ca serviciu public și faptul că viitorul magistrat trebuie să fie credibil și demn de respect, dar în același timp, dreptul de apreciere al autorității publice, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, atunci când se pronunță asupra acestei condiții, trebuie să fie exercitat prin asigurarea echilibrului sus menționat, pentru a nu se încadra în noțiunea de exces de putere reglementată de disp. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004. Or, prin prisma examinării tuturor criteriilor prevăzute de Regulament, se constată că autoritatea publică pârâtă a depășit marja de apreciere și în mod nelegal a stabilit că nu este îndeplinită această condiție de către intimata reclamantă.

Instanța consideră că, atât timp cât sancțiunea cu caracter administrativ a fost aplicată pentru o faptă cu caracter izolat, chiar dacă este de natură penală, dar care nu a produs consecințe sub aspectul modificării percepției publice despre intimata reclamantă, nu poate fundamenta concluzia că nu este îndeplinită condiția bunei reputații la verificarea căreia trebuie avut în vedere inclusiv impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză.

Având în vedere această împrejurare și luând în considerare și celelalte criterii enumerate de Regulament, la care a făcut referire anterior în considerentele deciziei, instanța de control judiciar apreciază că este îndeplinită condiția bunei reputații.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte, cu majoritate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Respinge recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Sentinței nr. 189/2016 din data de 25 octombrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 decembrie 2018.

OPINIA SEPARATĂ

Potrivit disp. art. 27

1

alin. (8) din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii aprobat prin HPCSM nr. 439 din 15 iunie 2000, pentru stabilirea bunei reputații sunt analizate faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni contravenționale, amenzi administrative, inclusiv cele aplicate conform art. 91 raportat la art. 18

1

din C. pen., sancțiuni disciplinare în alte profesii în ultimii 3 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului, faptele pentru care candidaților li s-au aplicat sancțiuni de drept penal, precum și faptele pentru care candidații au fost eliminați din concursurile de admitere organizate de CSM, în ultimii 5 ani anterior datei susținerii primei probe din cadrul primei etape a concursului.

Art. 27

1

alin. (9) din același Regulament obligă ca la verificarea condiției bunei reputații să fie avute în vedere, în mod cumulativ, următoarele criterii:

tipul și împrejurările de săvârșire a faptei;

- forma de vinovăție;

- tipul de sancțiune aplicată;

- conduita adoptată în timpul cercetării disciplinare sau al procesului judiciar;

- impactul asupra opiniei publice generat de fapta persoanei în cauză;

- perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii disciplinare, contravenționale, administrative sau de la rămânerea definitivă a condamnării.

Din actele dosarului reiese că intimata-reclamantă figurează înscrisă în evidența operativă cu o amendă administrativă de 100 RON, aplicată prin Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Iași nr. 6718/P/2010, pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat într-un loc public, prevăzut de art. 208 alin. (1) C. pen. raportat la art. 209 alin. (1) lit. c) C. pen.

S-a reținut prin ordonanța menționată că în data de 03 iunie 2010, învinuita A. s-a deplasat în magazinul B. din Complexul C., cu intenția de a sustrage bunuri, astfel că aceasta a intrat în cabina de probă având asupra sa o pereche de sandale, a desprins eticheta cu sistemul de alarmă și ulterior a introdus produsul într-o sacoșă, a ieșit din magazin, fiind oprită de către agentul de pază imediat după ieșire.

Este adevărat că bunul sustras a fost predat reprezentanților magazinului, societatea nu s-a constituit parte vătămată, iar învinuita, în fața organelor de cercetare penală, a recunoscut comiterea faptei.

Plenul CSM a apreciat că, deși sancțiunea aplicată este una administrativă, iar ulterior candidata nu a mai comis fapte de aceeași natură, avându-se în vedere natura faptei săvârșită cu intenție, aceasta este incompatibilă cu regulile de conduită impuse pentru funcția de judecător sau procuror, ținând seama de impactul social al acestei funcții.

În continuare, Plenul CSM a detaliat conceptul de bună reputație, înscris în Principiile de la Bangalore, Principiile ONU, Statutul Universal al judecătorilor și în legislația națională.

De asemenea, a fost invocată și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012, conform, căreia, buna reputație constituie o condiție a încrederii publice în justiție și eficiența acesteia, fără de care nu poate fi concepută calitatea justiției.

S-a mai reținut că în privința magistraților, standardele de conduită sunt mult mai riguroase, iar sancțiunea din partea colectivității mult mai aspră.

În concluzie, Plenul CSM a reținut că în privința candidatei nu sunt întrunite condițiile cumulative prevăzute de art. 27

1

alin. (9) din Regulament.

Prin opinia separată de față, se apreciază că Plenul CSM a analizat toate criteriile prevăzute de lege, însă, în raport de fapta săvârșită, forma de vinovăție și împrejurările comiterii acesteia, candidata nu îndeplinește exigențele bunei reputații.

Apar ca fiind astfel nefondate cele susținute atât de prima instanță, cât și de opinia majoritară, în sensul neanalizării criteriilor impuse de disp. art. 27

1

alin. (9) din Regulament.

Instanța de fond consideră că toate criteriile trebuie analizate punctual, fiecare în parte, în ceea ce o privește pe reclamantă.

Aserțiunea nu este susținută de modul de interpretare a normelor juridice care conțin criterii/condiții ce se impun să fie îndeplinite cumulativ.

În această situație, atât autoritatea publică care emite actul administrativ, cât și instanța de contencios administrativ, dacă constată că una dintre aceste condiții cumulative nu este îndeplinită, nu mai analizează și restul condițiilor deoarece orice investigare a acestora este superfluă.

Poate fi dat un exemplu concret din conținutul Legii nr. 554/2004 modificat și completat, art. 14, ce privește condițiile în care poate fi suspendat actul administrativ.

Textul impune îndeplinirea cumulativă a condițiilor cazului bine justificat și a prevenirii pagubei iminente.

În situația în care se constată că prima condiție de exemplu, nu este întrunită, judecătorul nu mai are obligația analizării și celei de-a doua condiții, deoarece suspendarea actului administrativ poate fi dispusă numai în prezența îndeplinirii cumulative a celor două criterii.

Față de acestea este nefondată critica adusă actului administrativ atacat din perspectiva neanalizării tuturor condițiilor impuse de disp. art. 27

1

alin. (9) din Regulament.

În plus, se reține că Plenul CSM a analizat distinct toate criteriile legale, atât fapta săvârșită, împrejurările și forma de vinovăție; sancțiunea aplicată; a apreciat conduita adoptată de candidată în timpul cercetării penale, perioada de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii, dar și impactul asupra opiniei publice.

În concret, s-a dat prevalență faptei săvârșite (furt), forma de vinovăție (intenție), împrejurările comiterii faptei (modul de operare), impactul asupra opiniei publice (dat de exigențele pe care le presupune îndeplinirea profesiei de magistrat, caracterizată de o rigoare deosebită a conduitei), a perioadei de timp care a trecut de la aplicarea sancțiunii (5 ani și 5 luni), în detrimentul sancțiunii adoptate (amendă administrativă) și conduitei adoptate (recunoașterea faptei).

Se remarcă totuși că, atât instanței de fond, cât și opinia majoritară, deși critică soluția adoptată de Plenul CSM și adaugă faptul că la dosar s-au depus înscrisuri ce emană de la foști profesori, actuali colegi, colaboratori, persoane din anturaj, din care ar rezulta că reclamanta și-a însușit ulterior valori morale solide și că este percepută ca un om integru, nu argumentează în niciun fel concluzia la care acestea au ajuns.

Opinia majoritară susține că săvârșirea unor fapte reprobabile nu conduc în mod automat la neîndeplinirea cerinței bunei reputații, însă nu aplică acest principiu la speța dedusă judecății, fiind o apreciere de ordin teoretic, deși acest lucru a fost criticat și în raport cu actul administrativ atacat.

Astfel cum sunt argumentate cele două hotărâri judecătorești, pare că nu are relevanță fapta reprobabilă săvârșită sau, în orice caz, are o influență minoră în analiza condiției bunei reputații, deoarece nu permite păstrarea unui echilibru între necesitatea protejării dreptului la imagine și carieră al persoanei care a săvârșit fapta.

Contrar celor afirmate, prin opinia separată se apreciază că, analiza condiției bunei reputații pornește de la fapta săvârșită, astfel cum prevăd disp. art. 27

1

din Regulament.

Fără existența acestei fapte nu este necesar să mai fie avute în vedere criteriile incluse la alin. (9) al art. 27

1

din Regulament.

În concret, se reține că fapta de furt calificat a fost săvârșită când reclamanta era majoră, aceasta a intenționat să comită fapta care a întrunit elementele constitutive ale infracțiunii, totuși datorită atingerii minime a valorilor sociale ocrotite de legea penală, procurorul a considerat că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni.

Reclamantei i s-a aplicat o sancțiune administrativă, amendă în cuantum de 100 RON.

Reclamanta a recunoscut fapta în timpul cercetării penale, iar de la data comiterii faptei (2010) până la participarea la concursul organizat de INM (2015), au trecut 5 ani și 5 luni.

Cu privire la impactul asupra opiniei publice generat de fapta săvârșită, acesta nu trebuie analizat pentru trecut și prezent, ci mai ales pentru viitor, când reclamanta va îndeplini funcția de judecător sau procuror.

Or, din modul în care a fost săvârșită fapta și mai ales din existența unei circumstanțe agravante (starea de ebrietate), dar și ținându-se seama că reclamanta era majoră, impactul opiniei publice asupra carierei de judecător sau procuror care poate judeca/ancheta aceleași fapte, este major.

Prin acceptarea neîndeplinirii condiției bunei reputații, nu se poate ajunge la concluzia restricționării dreptului la carieră, deoarece condiția este impusă de lege, ca o modalitate de accedere doar pentru persoanele care au dovedit până la numirea în funcție, că sunt demne de încrederea societății.

Chiar dacă fapta comisă nu a fost mediatizată și nu este cunoscută, pentru a se vedea reacția profesorilor, colegilor, prietenilor, nu înseamnă că aceasta nu va fi cunoscută ulterior, mai ales că numirea într-o funcție publică presupune și dezvăluirea unor aspecte din viața privată incompatibile cu funcția deținută.

În ceea ce privește jurisprudența Înaltei Curți în materie, au fost evidențiate de către intimata-reclamantă Deciziile nr. 4554/2011, nr. 1031/2011 și nr. 2267/2010.

La rândul său, recurentul-pârât a depus la dosar Sentința civilă nr. 2042/2010 a Curții de Apel București și Deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 5593/2010 și nr. 1722/2012.

În plus, față de acestea, opinia majoritară a indicat și Decizia Înaltei Curți nr. 2031/2014.

Cu privire la această jurisprudență, se constată că prin Decizia nr. 4554/2011 s-a reținut că autoritatea publică nu a motivat hotărârea adoptată, iar prin Decizia nr. 1031/2011 a fost analizată săvârșirea unei fapte din culpă și nu cu intenție, ca în prezenta cauză.

De asemenea, prin Decizia nr. 2267/2010 s-a constatat că fapta a constat în furtul a două ciocolate în valoare de 3,08 RON, a fost săvârșită în perioada de minoritate și în timpul cercetărilor, nu a rezultat dincolo de orice dubiu, scopul însușirii pe nedrept a acestora.

Sentința civilă nr. 2042/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, nedefinitivă, a hotărât că reclamanta nu se bucură de o bună reputație, ca urmare a săvârșirii în anul 2012 și în anul doi de facultate, a unei infracțiuni de furt din magazinul F., deși a fost sancționată cu o amendă administrativă în sumă de 300 RON.

Prin Deciziile Înaltei Curți nr. 5593/2010 și nr. 1722/2012, s-a considerat că nu este îndeplinită condiția bunei reputații pentru candidații care au săvârșit faptele de insultă, fiind sancționate cu amendă penală și, respectiv conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul fără a poseda permis de conducere și încredințarea unui autovehicul unei persoane care nu deține permis de conducere, sancțiunea fiind de asemenea, amendă penală.

Prin Decizia nr. 2031/2014, Înalta Curte a reținut că fapta reclamantului a constat în for