ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4660/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a CAF, la data de 6 februarie 2017 reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța în cauză să se constate nelegalitatea art. 12 și art. 23 alin. (1) teza a II-a, (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere și absolvire a Institutului Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului C.S.M. nr. 439 din 15 iunie 2006, precum și anularea Hotărârii Plenului C.S.M. nr. 1543 din 15 decembrie 2016, privind validarea rezultatului concursului de admitere la I.N.M. desfășurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016, cu consecința anulării probei interviului susținut de acesta la 13 octombrie 2016.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.

- a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect: 1) constatarea nelegalității art. 12 și art. 23 alin. (1), teza a II-a, alin. (2), alin. (3), alin. (31) din Regulamentul privind concursul de admitere și examenul de absolvire a INM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 439 din 15 iunie 2006; 2) anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 1543 din 15 decembrie 2016 publicată la data de 28 decembrie 2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la INM, desfășurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 și anularea probei interviului susținut de reclamant la data de 13 octombrie 2016.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Sentinței nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat recurs, criticând soluția instanței de fond.

Susține recurentul că judecata în fond a cauzei a avut loc la data de 18 mai 2017, când instanța, conform încheierii de ședință din acea dată, nu a admis probele cu interogatoriul și expertiză, considerând că nu sunt concludente și utile cauzei și, de asemenea, a pus în discuție excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, invocată de pârât prin întâmpinare, respectiv incidența în cauză a prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004 privind contenciosul administrativ și fiscal, republicată.

Excepția inadmisibilității invocată de pârâtă prin întâmpinare a avut ca obiect doar o parte din primul capăt de cerere, respectiv nelegalitatea art. 23 alin. (1), teza a II-a din Regulament, invocând incidența în cauză a prevederilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004/R.

Astfel că excepția inadmisibilității motivată pe incidența în cauză a prevederilor; art. 4 alin. (4) din Legea 544/2004/R este, de fapt, o excepție invocată din oficiu de către instanță, ci nu de către pârâtă prin întâmpinare.

Instanța a pus în discuție, din oficiu, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, fără a face precizări că este vorba despre o nouă excepție invocată din oficiu, ci s-a referit la excepția invocată de pârâtă prin, întâmpinare, fără a preciza care este obiectul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R, doar a precizat numărul articolului și numărul alineatului.

Precizează recurentul că excepția inadmisibilității invocată de către pârâtă prin întâmpinare, motivată de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 544/2004/R, se referă doar la nelegalitatea art. 23 alin. (1), teza a II-a din Regulament, care face parte tot din primul capăt de cerere, astfel că a făcut confuzie între cele două excepții și a pus concluzii doar cu privire la cea invocată prin întâmpinare.

Se susține în recurs că instanța și-a dat seama de această confuzie deoarece a precizat că nu este vorba de această excepție, însă a trecut mai departe la cercetarea judecătorească.

Arată recurentul că a adus lămuriri cu privire la obiectul cauzei, unde a precizat că atât prin plângerea prealabilă, cât și prin cererea introductivă a urmărit revocarea, respectiv anularea în parte a Regulamentului privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

Instanța, fiind competentă să judece acțiunea în anulare, nu a ținut cont de lămuririle făcute prin răspunsul la întâmpinare, considerând că acest capăt de cerere este o excepție de nelegalitate și a hotărât admiterea excepției inadmisibilității conform art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004/R.

Precizările făcute în cuprinsul răspunsului la întâmpinare constituie, pe de altă parte, o adevărată modificare a cererii de chemare în judecată, astfel că instanța trebuia să ia act de ea și să dispună anularea sau nu a Regulamentului, să confirme sau să infirme motivele invocate și să motiveze hotărârea în acest sens, iar nu să invoce excepția inadmisibilității primului capăt de cerere.

Recurentul susține că, prin faptul că instanța nu a fost suficient de explicită în momentul în care a invocat din oficiu excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, excepție motivată de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/R/2014, făcând referire doar "la primul capăt de cerere" și doar la art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R", fără a indica la se referă aceste prevederi legale, fără a preciza faptul că este vorba de o nouă excepție invocată din oficiu, creând confuzie între cele două excepții ale inadmisibilității, confuzie pe care a constatat-o personal și direct, i-a fost încălcat dreptul la apărare, precum și dreptul la un proces echitabil, exigență a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, consacrată și prin art. 21 alin. (3) din Constituția României, prin art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară- republicată și prin art. 6 din C. proc. civ.

Aspectele menționate mai sus constituie încălcări ale regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și, implicit, motiv de casare prevăzut de art. alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

De asemenea, faptul că instanța nu a luat în considerare lămuririle aduse prin răspunsul la întâmpinare, respectiv că atunci când a invocat în primul capăt cerere privind constatarea nelegalității unor prevederi din Regulament, a avut în vedere anularea în parte a acestuia și nu a considerat aceste lămuriri drept o modificare cererii de chemare în judecată introdusă în termen, admițând excepția inadmisibili motivată de prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 544/2004/R, constituie motiv de recurs constând în aceea că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, respectiv anularea Hotărârii Plen Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1543 din 15 decembrie 2016 publicată la data 28 decembrie 2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, desfășurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 și anularea probei interviului susținut la data de 13 octombrie 2016, instanța a motivat respingerea ca nefondată fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta a pronunțat o hotărâre insuficient motivată.

Totodată, pentru a respinge cel de-al doilea capăt de cerere, instanța a motivat prin art. 23 alin. (3) din Regulament, care prevede că nota obținută la proba interviului definitivă, nu încalcă dreptul la un proces echitabil, drept prevăzut de art. 6 alin. (1) Convenția pentru apărarea drepturilor omului. Recurentul susține că a specificat expres în cuprinsul cererii de chemare în judecată faptul că nu invocă acest motiv, ci faptul că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R consfințesc un drept al candidaților de a contesta rezultatele concursului, drept încălcat atât de prevederile art. 23 alin. (3) din Regulament, cât și de hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii prin care au fost desemnate comisiile de examinare pentru concursul de admitere la INM sesiunea iulie - octombrie 2016, fără a desemna o comisie de soluționare a contestațiilor la proba interviului.

Tot pentru acest capăt de cerere, instanța a decis că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R nu se referă la toate probele din cadrul concursului de admitere la INM, iar Regulamentul prevede în art. 23 alin. (3) că nota obținută la interviu este definitivă, însă recurentul susține că a invocat prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R din perspectiva faptului că aceste prevederi consfințesc un drept al candidaților de a formula contestație la concursul de admitere la INM.

A mai precizat că din interpretarea art. 14, alin. (1) din Legea nr. 303/2004/R, reiese că este vorba de aceeași comisie, atât cea care elaborează criteriile de examinare, cât și cea care evaluează candidații în cadrul probei interviului. Astfel, aceeași comisie stabilește criterii de altă natură decât cele prevăzute de lege (cunoștințe profesionale, aptitudini și buna reputație), cum ar fi dinamismul și reactivitatea (acestea fiind trăsături de temperament), caracterul candidatului, nivelul de cultură și educație, care nu sunt aduse la cunoștința candidaților și, de asemenea, efectuează evaluarea pe baza acestora.

Prima instanță a făcut aprecieri asupra oportunității și importanței acestor criterii, asupra transparenței acestora, făcând trimitere la Regulament, cât și la Metodologia privind organizarea și desfășurarea probei interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, însă nu a avut cunoștință de adevăratele criterii care au fost efectiv avute în vedere la evaluare. Criteriile menționate de pârâtă prin răspunsul la plângerea prealabilă, cât și prin întâmpinare nu sunt cele care apar pe fișa de evaluare a fiecărui candidat, astfel că instanța a făcut aprecieri asupra unor aspecte pe care nu le-a cunoscut.

În cuprinsul cererii introductive recurentul a arătat că fișa de evaluare a fiecărui candidat, inclusiv a sa, cuprinde criteriile de evaluare efectiv avute în vedere de către comisia de examinare, care nu sunt specificate în Metodologia privind organizarea și desfășurarea probei interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, publicată pe site-ul INM și CSM. Instanța nu a făcut nicio referire la acest aspect în considerentele hotărârii, ci doar a constatat că a avut cunoștință de conținutul Metodologiei și astfel sunt asigurate garanțiile de transparență, claritate și previzibilitate.

Din acest punct de vedere, instanța a emis o hotărâre insuficient motivată, deoarece nu a făcut referire la susținerile sale și nu a arătat motivul pentru care au fost respinse.

De asemenea, pentru a arăta modul netransparent de evaluare, a solicitat proba cu interogatoriului pârâtei, însă instanța a respins proba interogatoriului pe motivul că aceasta nu este concludentă și utilă, neputând conduce la constatarea nelegalității unui act administrativ, anularea unei hotărâri de validare a rezultatelor unui concurs sau a unei probe.

Recurentul arată că în legătură cu această probă avea de completat faptul că în plângerea prealabilă a solicitat pârâtei să-i comunice dacă în cadrul susținerii probei interviului la concursul de admitere la Institutul Național al Magistraturii sesiunea iulie - octombrie 2016, s-au folosit metode și tehnici de studiere a comportamentului, inclusiv cel simulat. În hotărârea de respingere a plângerii prealabile, pârâta nu a făcut nicio referire la comportamentul simulat. În cererea introductivă a specificat că pârâta nu a răspuns la această întrebare și se impune ca pârâta să ofere un răspuns în acest sens. Astfel, acest răspuns urma a fi solicitat atât prin intermediul interogatoriului, ca probă pentru dovedirea netransparenței desfășurării probei, cât și în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, unde se specifică, în art. 22, în cazul în care o persoana se considera vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, aceasta poate face plângere la secția de contencios administrativ, iar instanța poate obliga autoritatea sau instituția publică să furnizeze informațiile de interes public solicitate. Fiind o cerere accesorie, era de competența instanței învestită cu soluționarea cererii principale.

Toate aceste aspecte referitoare la respingerea probei interogatoriului încalcă dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește nota minimă, de asemenea, Curtea a constatat că afirmațiile sale privesc notarea, exprimând nemulțumirea față de rezultatul obținut la proba interviului, însă recurentul susține că în cadrul cererii de chemare în judecată nu a făcut nicio referire la faptul că este nemulțumit de nota acordată și a precizat expres că nu intenționează să solicite o nouă evaluare în fața instanței.

A făcut precizarea că în conformitate cu Metodologia, interviul urmărește o selecție a candidaților, care să permită cea mai buna prognoză, în ceea ce privește abilitățile necesare unui magistrat și eficiența utilizării acestora în viitoarea profesie. Prin urmare, această prognoză trebuie doar să conducă la o departajare a candidaților, ci nu la respingerea acestora pe criterii ce țin de personalitatea umană.

A arătat, de asemenea, că nota minimă conduce la respingerea unor candidați pe criterii ce țin de personalitatea umană (temperament, caracter, opinii personale, etc), fapt ce conduce la încălcarea vocației de a ocupa o funcție publică.

Susține recurentul că motivarea intimatului pârât în legătură cu acest aspect cuprinde două erori și anume faptul că instanța nu a cunoscut criteriile efective de departajare la elaborarea hotărârii, iar în al doilea rând, criteriile nu sunt de departajare deoarece nu a avut loc o departajare în sine, ci o eliminare a unor candidați din concurs, ținând cont că la interviu s-au prezentat peste 300 de candidați și au fost ocupate doar 191 de locuri din 200 de locuri disponibile.

De asemenea, instanța s-a substituit Consiliului Superior al Magistraturii în a face aprecieri asupra oportunității unui act administrativ și nu l-a reținut pe cel invocat de aceasta, respectiv că "trebuie să existe criterii obiective de departajare a candidaților, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs și numărul mare de candidați".

Astfel, instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. și, de asemenea, din acest punct de vedere, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești"), acesta este incident în situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive.

Apreciază intimatul că acest motiv de casare nu poate fi invocat când se critică eventuala nepronunțarea a instanței asupra unei mijloc de probă, modalitatea de apreciere a probelor ori interpretarea textelor legale de către judecător, aspecte regăsite în prezenta cerere de recurs. În consecință, criticile recurentului mai sus expuse nu pot fi încadrate în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, consideră că nici acesta nu este aplicabil în cauză.

Din încheierea de dezbateri din data de 18 mai 2017, reiese că instanța a pus în discuția părților incidența prevederilor ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

Astfel, recurentul a avut posibilitatea de a formula concluzii asupra excepției de nelegalitate a prevederilor art. 12 și art. 23 alin. (1) teza a II-a (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere și absolvire a Institutului Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 439 din 15 iunie 2006, arătând că, în aprecierea sa, se poate invoca nelegalitatea unui act administrativ în temeiul art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Nici din perspectiva probelor încuviințate și administrate de prima instanță, dreptul la apărare al recurentului nu a fost nesocotit, prin raportare la dispozițiile art. 255 și 258 din C. proc. civ.

În mod judicios, a apreciat judecătorul fondului că proba cu interogatoriu și proba cu expertiză nu sunt utile sau concludente soluționării cauzei, în raport de obiectul cererii deduse judecății și de motivele de fapt și de drept invocate de parte.

Aspectele de nelegalitate indicate în cererea de chemare în judecată au fost analizate de instanța de judecată prin raportare la normele legale incidente, proba cu interogatoriu și proba cu expertiză neputând conduce la constatarea nelegalității unui act normativ, la anularea unei hotărâri de validare a rezultatelor concursului sau la anularea probei interviului.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura carnet), nici acesta nu poate fi reținut.

Contrar susținerilor recurentului, hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Astfel, judecătorul fondului a argumentat de ce a înlăturat aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă, constatând că actul administrativ cu caracter individual atacat (Hotărârea Plenului nr. 1543 din 15 decembrie 2016) a fost emis cu respectarea cerințelor legale, iar proba interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii a respectat metodologia de concurs.

În același timp, în mod corect a reținut judecătorul fondului că art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, nu reglementează un drept de a formula contestație împotriva rezultatului obținut la fiecare probă din cadrul concursului, cum greșit a susținut recurentul.

Regulamentul prevede posibilitatea formulării contestației împotriva rezultatului obținut la testul-grilă de verificare a cunoștințelor juridice și la testul-grilă de verificare a raționamentului juridic, potrivit dispozițiilor art. 21 și 22 alin. (3).

De asemenea, actul normativ secundar stabilește posibilitatea contestării rezultatului testării psihologice, însă nu conține reglementări referitoare la contestarea rezultatului probei interviului sau constituirea unei comisii de soluționare a contestațiilor la proba interviului, date fiind prevederile art. 23 alin. (3), conform cărora nota obținută la această probă este definitivă.

Astfel cum a arătat prima instanță, întreaga reglementare a concursului de admitere și în special a probei interviului contrazice susținerile reclamantului privind neasigurarea garanțiilor de transparență, claritate și previzibilitate, atâta vreme cât prin publicarea anunțului cu privire la organizarea concursului, a fost adusă la cunoștința publică, respectiv a potențialilor candidați, această metodologie, astfel că fiecare candidat a avut previzibilitatea și conturarea unei imagini clare cu privire la tehnicile și modalitățile concrete referitoare la intervievare.

Chiar dacă criteriile elaborate de comisia de examinare, în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute de art. 12 din Regulament, nu sunt aduse la cunoștința publicului, apreciază, în sensul hotărârii atacate, că întreaga reglementare a concursului de admitere și în special a probei interviului oferă garanții de transparență, claritate și previzibilitate.

Instituirea unei note minime pentru proba interviului, dar și pentru celelalte probe ale concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, este justificată de interesul public ca selecția viitorilor magistrați sa fie efectivă și corespunzătoare statutului ce va fi dobândit de candidații admiși. În același timp, stabilirea unei note minime constituie un criteriu obiectiv de departajare a candidaților, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs și numărul mare de candidați.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Un prim motiv de casare invocat de recurent se referă la depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești, motiv statuat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Este de principiu că sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" a fost definită de doctrină ca fiind incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție sau de legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe aparținând unei alte autorități legal constituite.

Spre, exemplu, în practică s-a constatat acest motiv de nelegalitate în situațiile în care instanța de judecată a încălcat atribuția exclusivă a Curții Constituționale de verificare a concordanței unei dispoziții legale în vigoare cu Constituția României, substituindu-se instanței constituționale. De asemenea, s-a constatat incidența acestui motiv de casare atunci când instanța de judecată a consfințit cu valoare legală texte abrogate, când a contestat puterea legală a unor texte, a aplicat o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare sau s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale.

În speță, recurentul a invocat respectivul motiv din perspectiva faptului că prima instanță a comis un exces de putere când nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei probe hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, astfel că sunt depășite atribuțiile puterii judecătorești.

Concret, recurentul se referă la împrejurarea că în mod greșit prima instanță nu a calificat răspunsul la întâmpinare drept o modificare și completare a cererii de chemare în judecată formulată în termen și totodată greșit și netemeinic i-a fost respinsă administrarea probei cu interogatoriu.

Aceste argumente nu pot conduce la reformarea hotărârii primei instanțe prin prisma incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., așa cum a fost descris mai sus, întrucât nu se poate presupune că prin acest mod de a instrumenta procesul, instanța ar fi încălcat atribuțiile unei alte puteri în stat. Dimpotrivă, statuarea asupra mijloacelor de apărare a părților reprezintă atributul instanțelor de judecată, iar împrejurarea că respingerea unei probe este apreciată ca fiind în contra intereselor uneia dintre părți, nu poate constitui un motiv de casare așa cum a antamat recurentul.

Aceste argumente de reformare au fost invocate și în susținerea altor motive de nelegalitate din prezentul recurs, astfel că temeinicia lor va fi reluată în cadrul analizei ce urmează.

Tot din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 4 recurentul a susținut că instanța s-a substituit Consiliului Superior al Magistraturii în a face aprecieri asupra oportunității unui act administrativ și nu l-a reținut pe cel invocat de aceasta, respectiv că "trebuie să existe criterii obiective de departajare a candidaților, dat fiind numărul limitat de locuri scoase la concurs și numărul mare de candidați".

Nici din acest punct de vedere nu se poate stabili că prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, deoarece neînsușirea unui punct de vedere al părții nu poate echivala cu nelegalitatea hotărârii pronunțate. Pe de altă parte, din verificarea conținutului sentinței atacate se constată că instanța s-a pronunțat asupra aspectelor de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, fără a face alte aprecieri care să exceadă atribuțiilor sale și limitelor cu care a fost investită.

Recurentul a mai criticat sentința invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susținând că au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În primul rând, recurentul a precizat că prima instanță, cu încălcarea principiului prev. de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., nu a calificat răspunsul la întâmpinare drept o modificare și completare a cererii de chemare în judecată formulată în termen.

Cu privire la acest aspect, trebuie menționat, în primul rând, că procesul civil este guvernat de mai multe principii care se întrepătrund și care trebuie interpretate în ansamblul lor pentru a asigura cauzei garanțiile procesuale echitabile.

Astfel, este necesar ca principiul aflării adevărului să fie interpretat în legătură directă cu principiul disponibilității părților de care este guvernat procesul civil, potrivit căruia părțile sunt cele care determină cadrul procesual, obiectul cauzei și etapele pe care le parcurge. Ca aplicare a acestui principiu, instanța de judecată este obligată să statueze doar asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, limitele procesuale trasate de acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

În speță, recurentul reclamant impută primei instanțe faptul că nu a calificat din oficiu răspunsul la întâmpinare, ca fiind o veritabilă cerere de anulare a Regulamentului privind concursul de admitere și examenul de absolvire a Institutului Național al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 439 din 15 iunie 2006, cu modificările și completările ulterioare.

Se precizează în acest sens că cererea sa era formulată în termenul de modificare a cererii de chemare în judecată prevăzut de art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., iar susținerile formulate puteau fi calificate ca având caracterul unei cereri în anulare.

Instanța de control judiciar nu poate împărtăși opinia recurentului, deoarece pentru a fi calificată ca o modificare a cererii de chemare în judecată solicitarea acestuia trebuia să întrunească cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 204 C. proc. civ., respectiv partea să-și manifeste voința în sensul modificării cadrului procesual, să fie comunicată părții adverse, care să-și poată formula apărări în funcție de această nouă solicitare.

Or, diferența de regim juridic între cele două forme procesuale este esențială, având în vedere că prin răspunsul la întâmpinare, reclamantul își expune punctul de vedere cu privire la apărările formulate de pârât, iar prin cererea adițională prev. de art. 204 tinde la modificarea cadrului procesual și a limitelor investirii.

Pe de altă parte, chiar și acceptând poziția recurentului, se observă, din verificarea răspunsului la întâmpinare, aflat la fila x și următoarele dosar fond că prin acest demers procedural recurentul reclamant nu a formulat solicitări noi, care ar fi putut contura o modificare a obiectului cererii de chemare în judecată, ci doar a răspuns punctual la apărările formulate de pârât pe calea întâmpinării.

Prin urmare, susținerile recurentului în sensul că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare (pag. 3, paragraful al 3-lea) a adus lămuriri în ceea ce privește obiectul cererii de chemare în judecată, arătând în acest sens că obiectul cererii sale a fost anularea în parte a Regulamentului, nu pot fi reținute, din cuprinsul actului procedural analizat nereieșind acest aspect.

Așadar, în condițiile în care reclamantul invocase în cauză excepția de nelegalitate a acelorași prevederi legale din Regulament, prima instanță nu putea să califice răspunsul la întâmpinare ca fiind o veritabilă solicitare de anulare, fără încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

Același motiv de casare a mai fost invocat și din perspectiva faptului că prima instanță a pus în discuția părților, la ultimul termen de judecată o altă excepție de inadmisibilitate decât cea invocată de pârât pe calea întâmpinării, astfel că recurentul s-a aflat în eroare și nu a avut posibilitatea să-și formuleze apărări pertinente în această privință.

Concret, se constată că prin întâmpinarea depusă la dosar, fila x și urm. pârâtul CSM a invocat excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nelegalitatea art. 23 alin. (1) teza a II-a din Regulament, susținând că nu s-a urmat procedura prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004-R, coroborat cu dispozițiile art. 193 alin. (1) Noul C. proc. civ., condiție esențială de exercitare a dreptului la acțiune în contencios administrativ a cărei neîndeplinire în termenul și condițiile prevăzute de lege atrage inadmisibilitatea acțiunii.

Din încheierea de dezbateri din data de 18 mai 2017, reiese că instanța a pus în discuția părților excepția de inadmisibilitate a primului capăt de cerere, sub toate valențele acesteia, inclusiv prin prisma incidenței prevederilor ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ.

Ca atare, recurentul a avut posibilitatea de a formula concluzii asupra inadmisibilității excepției de nelegalitate a prevederilor art. 12 și art. 23 alin. (1) teza a II-a (2), (3), (31) din Regulamentul privind concursul de admitere și absolvire a Institutului Național al Magistraturii aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 439 din 15 iunie 2006, arătând că, în aprecierea sa, se poate invoca nelegalitatea unui act administrativ în temeiul ar. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.

Din documentele dosarului rezultă așadar că prima instanță a dat posibilitatea recurentului reclamant să formuleze concluzii și să-și expună punctul de vedere asupra tuturor apărărilor și incidentelor apărute pe parcursul procesului, iar eventuala confuzie în care s-a aflat acesta nu poate fi imputată instanței de judecată sub forma sancțiunii antamate în prezentul recurs.

Sub un ultim aspect, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a fost invocat din perspectiva greșitei respingeri a administrării probatoriilor cu interogatoriu și expertiză.

Înalta Curte observă că în mod just, prima instanță a apreciat că aceste probe nu sunt utile și concludente soluționării cauzei, în raport de obiectul cererii deduse judecății și de motivele de fapt și de drept invocate de parte, astfel că nici din acest punct de vedere nu se poate statua că a fost încălcat dreptul la apărare. Este cunoscut că dreptul la apărare nu este unul absolut, iar instanța nu are obligația să administreze toate probatoriile solicitate de parte, ci doar pe acelea care pot conduce la aflarea adevărului și la soluționarea judicioasă a cauzei.

Or, în speță, probele solicitate de parte nu au fost abuziv înlăturate, ci s-a constatat în urma analizei că acestea nu ar servi la soluționarea cauzei în raport de obiectul său și de motivele invocate, argument împărtășit de instanța de control judiciar.

Ar mai fi încă un aspect de menționat în legătură cu incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și anume acela că toate încălcările invocate de recurent în cadrul acestui motiv de casare nu sunt neregularități procedurale prevăzute sub sancțiunea nulității, de vreme ce acesta nu a făcut dovada vreunei vătămări a drepturilor sale. Astfel, în legătură cu încălcarea dreptului la apărare, nu se poate aprecia că greșita apreciere asupra noțiunilor procesuale și confuziile invocate de recurent pot fi imputate instanței de judecată sub forma reformării hotărârii în baza motivului de casare menționat anterior. Aceasta cu atât mai mult cu cât recurentul reclamant nu era o persoană lipsită de studii juridice, ci dimpotrivă un aspirant la statutul de magistrat.

Un alt argument de nelegalitate se referă la incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit acestui text de lege, casarea hotărârii se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Este de principiu că, în conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Obligația judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligație esențială, a cărei încălcare duce la desființarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept ce au format convingerea instanței precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă și concretă în concordanță cu probele și actele de la dosar, ea constituind astfel o garanție pentru părțile din proces în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și de altfel singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, și de altfel ea se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Circumstanțiind aceste aspecte teoretice la speța dedusă judecății, se observă că, în cauză, recurentul a invocat motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 detaliat mai sus, în legătură cu faptul că instanța de fond a motivat respingerea cererii ca nefondată fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată, astfel că aceasta a pronunțat o hotărâre insuficient motivată.

Verificând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, dar și a considerentelor teoretice expuse mai sus, se observă că a fost efectuată o analiză detaliată a argumentelor invocate de ambele părți, dar și a probelor administrate, judecătorul fondului argumentând de ce a înlăturat aspectele de nelegalitate invocate de recurent.

Astfel, în urma analizei efectuate instanța a constatat că actul administrativ cu caracter individual atacat (Hotărârea Plenului nr. 1543 din 15 decembrie 2016) a fost emis cu respectarea cerințelor legale, iar proba interviului din cadrul concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii a respectat metodologia de concurs, iar această concluzie finală rezultă logic din motivele expuse în hotărârea atacată.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de fond este la adăpost de critică și nu poate fi reformată în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, având în vedere că judecătorul a argumentat soluția adoptată, iar împrejurarea că recurentul nu împărtășește opiniile expuse în hotărâre nu face ca aceasta să fie lovită de nelegalitatea antamată.

Dintr-o ultimă perspectivă, criticile recurentului ar putea fi încadrate în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material.

Se reproșează primei instanțe că a respins cererea privind anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 1543/2016, invalidarea rezultatelor concursului de admitere la Institutul Național al Magistraturii, desfășurat în perioada 5 iulie - 27 octombrie 2016 și anularea probei interviului susținut de recurent la data de 13 octombrie 2016, fără a lua în considerare motivele de nelegalitate a prevederilor din Regulament criticate prin cererea de chemare în judecată.

Acest motiv de nelegalitate nu poate fi reținut, deoarece anterior soluționării celui de-al doilea capăt de cerere, instanța a respins ca inadmisibilă excepția de nelegalitate invocată de recurent împotriva Regulamentului de concurs, astfel încât dispozițiile acestuia erau pe deplin aplicabile în cauză.

Împrejurarea că nu a fost calificată cererea sa ca o veritabilă acțiune în anulare, a fost analizată mai sus, iar argumentele expuse nu vor mai fi reluate în prezenta decizie.

A mai susținut recurentul că prevederile art. 15 alin. (7) din Legea nr. 303/2004/R consfințesc un drept al candidaților de a contesta rezultatele concursului, drept încălcat atât de prevederile art. 23 alin. (3) din Regulament, cât și hotărârile adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii prin care au fost desemnate comisiile de examinare pentru concursul de admitere la INM sesiunea iulie - octombrie 2016, fără a desemna o comisie de soluționare a contestațiilor la proba interviului.

Acest argument nu poate fi primit în condițiile în care dreptul candidaților de a contesta probele de concurs nu este unul absolut, iar proba interviului a fost astfel concepută de legiuitor încât nota finală obținută este una definitivă, potrivit prevederilor art. 23 din Regulament, fără posibilitatea de a mai fi contestată.

Faptul că în art. 15 din același Regulament este menționat dreptul candidaților de a formula contestații, nu poate constitui un motiv care să schimbe soluția instanței de fond, deoarece textul invocat se referă la contestarea primei etape a concursului ce constă în evaluarea cunoștințelor juridice și a raționamentului logic al candidaților, în timp de proba interviului constituie a doua etapă a concursului împotriva căreia nu mai este prevăzută nicio modalitate de contestare a rezultatului obținut.

Această metodologie nu încalcă acte normative cu forță juridică superioară, așa cum just a reținut și instanța de fond, având în vedere că art. 30 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 nu consacră dreptul la contestație împotriva etapei interviului. Totodată, nu este încălcat nici dreptul la un proces echitabil din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prima instanță argumentând just (cu exemple de jurisprudență ce nu vor mai fi reluate aici) că excede atributului judecătorului puterea de apreciere a unei comisii de concurs, în fața căreia se susține proba interviului. Această putere de apreciere se situează în sfera oportunității actelor administrative, exclusă controlului contenciosului administrativ, care se limitează doar la examinarea legalității actelor administrative.

Din aceste considerente nu poate fi primit argumentul recurentului în sensul că dreptul la contestare prev. de art. 15 din Regulament se aplică și celei de-a doua etape a concursului, constând în interviul candidaților și prin urmare, trebuia desemnată comisia de soluționare a contestațiilor.

Această abordare încalcă tehnica de redactare a actelor normative, dar și considerațiile teoretice indicate mai sus, fiind o apreciere lipsită de relevanță. Totodată, faptul că prima instanță s-a pronunțat fără a cunoaște criteriile ce au fost avute în vedere de comisie la evaluarea candidaților prin proba interviului nu poate conduce la reformarea hotărârii, deoarece aceste criterii de apreciere se situează în sfera oportunității actelor administrative, ce sunt excluse controlului instanțelor de judecată, așa cum a statuat și CEDO în jurisprudența sa.

Într-o ultimă abordare, recurentul a mai precizat că instituirea notei minime pentru proba interviului trebuie doar să conducă la o departajare a candidaților, iar nu la respingerea acestora pe criterii ce țin de personalitatea umană, fiind inadmisibilă respingerea unor candidați pe criterii ce țin de personalitatea umană (temperament, caracter, opinii personale, etc.), fapt ce conduce la încălcarea vocației de a ocupa o funcție publică.

Înalta Curte nu împărtășește nici această opinie, având în vedere că legiuitorul este în drept să instituie criterii de accedere într-o funcție publică, astfel că selecția magistraților trebuie să corespundă statutului acestora, cu atât mai mult cu cât această metodologie de concurs a fost cunoscută cu mult anterior concursului în speță, astfel că fiecare candidat a avut previzibilitatea și conturarea unei imagini clare cu privire la tehnicile și modalitățile concrete referitoare la intervievare.

Faptul că instanța de fond nu a cunoscut criteriile efective de departajare la elaborarea hotărârii nu poate constitui un motiv de nelegalitate a hotărârii pronunțate, deoarece aceste criterii nici nu pot fi cercetate de instanța de judecată, fiind în sfera oportunității actelor administrative, așa cum s-a arătat mai sus.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va dispune respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii instanței de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 105/F-CONT din 24 mai 2017 a Curții de Apel Pitești, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2019.

GGC - LM