ÎCCJ, decizie (scj.ro #155133)

Sesizare formulată împotriva unui funcționar public. Solicitarea demarării unei anchete disciplinare. Acțiune în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva petiționarului. Invocarea unei atingeri aduse onoarei, demnității și prestigiului profesional. Inexistența faptei ilicite

Cuprins pe materii : Drept civil. Obligații. Răspundere civilă delictuală

Index alfabetic : dreptul la liberă exprimare

funcționar public

sesizare disciplinară

daune morale

C.civ., art. 70 – 72, art. 75, art. 252, art. 1349, art. 1357

Legea nr. 188/1999, art. 3

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8, art. 10

Fapta unei persoane, care are calitatea de notar public, de a face o sesizare disciplinară împotriva unui funcționar public, pe fondul unor controverse profesionale,

cu privire la „conduita, limbajul, lipsa de empatie, decența, condescendența” acestuia, nu are potențialul intrinsec și efectul concret de a leza imaginea și demnitatea reclamantului, nefiind o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală.

Avertizarea instituției în care își desfășoară activitatea reclamantul și solicitarea de a demara o anchetă, cu privire la o situație de fapt concretă, în absența unui limbaj licențios și imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăție și a relei-credințe, se înscrie în exercițiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe

care persoanele le au și le pot exercita, atunci când sunt nemulțumite de comportamentul funcționarilor publici.

E

fectuarea ulterioară de cercetări disciplinare cu privire la conduita reclamantului, chiar dacă a fost

percepută de acesta, pe plan subiectiv, drept umilitoare, constituie o procedură firească într-un stat democratic, în care comportamentul funcționarilor publici de orice fel față de persoanele cu care vin în contact trebuie să fie bazat pe politețe, respect reciproc și pe îndeplinirea atribuțiilor într-o manieră care să fie folositoare și predictibilă. Totodată,

reclamantul, ca funcționar public, trebuie să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, chiar exagerate, cu privire la conduita sa și la maniera în care își exercită funcția, acesta supunându-se în mod conștient atenției și controlului public, prin asumarea funcției cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetățean obișnuit, iar protecția mai restrânsă.

Secția I civilă, decizia nr. 865 din 8 mai 2019

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IV-a civilă, la data de  26.10.2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 100.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat ca urmare a lezării demnității, onoarei, imaginii și prestigiului profesional.

2.

Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 392 din 20.03.2017, Tribunalul București - Secția a  IV- a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B.

Hotărârea pronunțată în apel:

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A.

Prin decizia civilă nr. 1131 A din 6.12.2017, Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 392/2017, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă, ca nefondat.

4.

Cererea de recurs și întâmpinarea

:

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., solicitând, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea recursului, casarea în tot a deciziei apelate, cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, în vederea admiterii apelului și a cererii de chemare în judecată.

În opinia recurentului, motivele de nelegalitate ale hotărârii se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., în sensul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1349, 1357-1359 Cod civil și art. 72 alin. (1) și art. 252 din Codul civil.

Recurentul a învederat că, așa cum se poate observa din motivarea, de altfel, „succintă” a hotărârii Curții de Apel București, s-a reținut că „nimic din cuprinsul sesizării formulată de intimată nu ar releva o intenție vexatoare, jignitoare din partea intimatei-pârâte și nici că aceasta ar fi denaturat sau exagerat cele petrecute, tonul sesizării fiind unul rezonabil și plauzibil”, în opinia instanței de apel.

Aceeași instanță a apreciat că fapta intimatei-pârâte nu are caracter ilicit, ca o condiție a atragerii răspunderii civile delictuale, chiar dacă recurentul a fost supus cercetării disciplinare, ca urmare a sesizării formulate de intimata-pârâtă.

Contrar celor reținute de instanța de apel, toate condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite în cauză.

Fapta ilicită constă în aceea că, în cuprinsul memoriului înaintat de către intimata-pârâtă la Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, aceasta a menționat informații neadevărate, cu conținut jignitor la adresa onoarei și demnității sale și integrității profesionale, de natură a-i aduce grave prejudicii, cu caracter nepatrimonial, decurgând din încălcarea imaginii.

Existența faptei ilicite este reținută și în cazul în care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

Demnitatea persoanei este apărată prin Constituție, la art. 1 alin. (3) și prin art. 72 alin. (1) și (2) din Codul civil. În același sens, în art. 252 Cod civil se stipulează că „orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea [...]”.

Astfel, sub aspectul tărâmului pe care se poartă aplicarea și interpretarea principiilor în litigiul dedus judecății, acesta este cel al impactului între dreptul la liberă exprimare și dreptul la viața privată, în care onoarea,

demnitatea și reputația primesc accente specifice.

Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne – art. 30 alin. (6) din Constituția României, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul român, norme care au întemeiat în mare măsură apărările pârâtei – respectiv, art.10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât daca îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține „vieții private„ (a se vedea hotărârea

Von Hannover c. Germaniei

, par. 50). De asemenea, s-a statuat că „dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție” (a se vedea cauza

Chauvy și alții c. Frantei

, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare.

În acest sens, instanța europeană a statuat, în cauza

Sipos c. României

, că, „îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru intre protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (

Petrina

, par. 36;

Von Hannover c. Germaniei

, par. 70). Astfel, Curtea Europeană a considerat că „obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție”

(Petrina

, par. 39).

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viață privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma, stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza

Niculescu Dellakeza c. României

), interesul public pentru tema dezbătută (cauza

Bugan c. României

).

Prin urmare, raportând acest studiu aprofundat din doctrina de specialitate la speță, recurentul a susținut că se conturează clar fapta ilicită. Astfel, memoriul denigrator depus de intimată a creat, prin el însuși, fapta ilicită, deoarece exprimă și prezintă situații nereale, situații care au atras chemarea reclamantului în fața comisiei de disciplină.

A doua condiție pentru angajarea răspunderii civile delictuale se referă la producerea unui prejudiciu, prin

care se înțelege rezultatul efectiv negativ suferit  de reclamant, sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de către intimată.

Reputația profesională, imaginea reclamantului, ca funcționar public de conducere, în cadrul colectivului în care își desfășoară activitatea de foarte mulți ani, a fost grav prejudiciată, prin chemarea sa în față unei comisii de disciplină, ce i-a adresat o serie de întrebări stânjenitoare, privindu-l cu dizgrație. Contrar celor reținute de instanța de apel, recurentul a considerat că a fi supus unei astfel de proceduri disciplinare, în situația în care nu se făcea vinovat de încălcarea niciunei norme legale, reprezintă o încălcare a demnității sale.

Prezența sa în fața comisiei de disciplină, fără a avea vreo vină, fără a încălca vreo normă ce reglementează

activitatea profesională sau civică, a fost de natură să îi creeze un prejudiciu.

În același sens, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că nu există o legătură de cauzalitate între depunerea memoriului și afectarea vieții personale și profesionale.

În realitate, așa cum a învederat în față primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, și cum s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosar, este o evidentă legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Fapta ilicită, constând în depunerea memoriului ce conținea acuzații grave și neadevărate la adresa sa, a avut drept consecință imediată grava atingere adusă demnității, onoarei și prestigiului său profesional.

Intimata B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, față de obiectul cererii de chemare în judecată, cerere evaluabilă în bani în valoare de 100.000 euro, raportat la art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, și excepția nulității recursului, pentru absența împuternicirii avocațiale și a motivelor de nelegalitate, precum și prin prisma faptului că argumentele exhibate în recurs au mai fost invocate și în apel, instanța pronunțându-se asupra lor. Pe fond, a solicitat respingerea recursului.

5.

Încheierea de admitere în principiu a recursului:

Prin încheierea din camera de consiliu de la 13.03.2019, completul de filtru a respins excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, invocate de intimata-pârâtă B.

A admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 1131A din data de 6.12.2017, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă și a stabilit termen de judecată, pentru soluționarea recursului, în ședință publică, cu citarea părților.

6.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului:

Analizând recursul exercitat în cauză, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede:

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C.proc.civ., invocat de către recurent, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În drept, dispozițiile art. 1349 C.civ. statuează că:

orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire

răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ.,

cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Noul Cod civil reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un

bloc de convenționalitate

, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 Cod civil prevede că:

orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) Cod civil:

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispozițiilor art. 72 Cod civil: (1)

Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 Cod civil prevede că: (1)

Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune

.

Potrivit art. 252 Cod civil: „

orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum

sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință,

creația științifică, artistică, literară sau tehnică

.”

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut:

Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești”.

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: „

Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora

”.

Pentru analiza modului în care aceste dispoziții legale au fost interpretate și aplicate în cauza dedusă judecății, și prin prisma principiilor dezvoltate în jurisprudența instanței de contencios european a drepturilor omului, este necesară prezentarea faptelor, astfel cum au fost stabilite de instanțele fondului, pe baza probelor administrate în cauză.

În acest sens, instanța de recurs reține că recurentul reclamant este funcționar public, având o funcție de conducere, respectiv șef serviciu la Direcția Generală de Evidență a Persoanelor a Municipiului București, instituție publică aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului București.

Intimata pârâtă, în calitate de notar public, a constatat desfăcută, pe cale notarială, căsătoria unor părți și a solicitat operarea în registrele de stare civilă a acestui divorț.

Ca urmare a unei discuții telefonice purtate între părți, în care acestea nu s-au pus de acord cu privire la existența unei erori în certificatul de divorț și necesității rectificării acesteia, act emis de intimată în cadrul Biroului său notarial, aceasta a înaintat un memoriu Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, structurându-l în două părți – o parte, în care a prezentat situația certificatului de divorț, solicitând sprijin de specialitate, și cea de-a doua, în care a formulat o sesizare disciplinară împotriva reclamantului, solicitând verificări amănunțite cu privire „la conduita, limbajul și lipsa de empatie, decență, condescendență a șefului de serviciu, pentru a nu se repeta, pe viitor, un astfel de episod nefericit care a avut loc în discuția telefonică cu aceasta”. Urmare a acestui memoriu, s-a demarat o anchetă disciplinară împotriva reclamantului, care s-a încheiat cu clasarea lucrării.

În acest context factual, instanța de recurs, esențializând, reține că instanțele anterioare au avut a stabili dacă fapta unei persoane, care are calitatea de notar public, de a face o sesizare disciplinară împotriva unui funcționar public, pe fondul unor controverse profesionale, este o faptă ilicită care poate antrena răspunderea civilă delictuală, pe planul dreptului intern, iar, pe terenul dispozițiilor convenționale, dacă, prin această faptă, pretins săvârșită cu depășirea limitelor libertății de exprimare ale intimatei, s-ar fi putut aduce atingere vieții private a recurentului.

Reluând

analiza îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale în cauză

, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, au statuat instanțele fondului că sesizarea de verificare amănunțită cu privire la „conduita, limbajul, lipsa de empatie, decența, condescendența reclamantului” nu are potențialul intrinsec și efectul concret de a leza imaginea și demnitatea reclamantului.

Astfel, afirmațiile intimatei B., din memoriul întocmit de aceasta, nu se constituie într-o formă de înjosire a recurentului și, în consecință, nu afectează demnitatea sau onoarea sa, întrucât se înscrie, și în opinia instanței de recurs, în exercițiul firesc, într-o societate democratică, al drepturilor pe care persoanele le au și le pot exercita, atunci când sunt nemulțumite de comportamentul funcționarilor publici.

Totodată, efectuarea ulterioară de cercetări disciplinare cu privire la conduita apelantului-reclamant, chiar dacă a fost percepută de acesta, pe plan subiectiv, drept umilitoare, constituie o procedură firească într-un stat democratic, în care comportamentul funcționarilor publici de orice fel față de persoanele cu care vin în contact trebuie să fie bazat pe politețe, respect reciproc și pe îndeplinirea atribuțiilor într-o manieră care să fie folositoare și predictibilă.

Mai mult, organismele sau autoritățile publice au obligația de a investiga plângerile persoanelor fizice împotriva funcționarilor publici, atunci când acestea nu sunt, în mod evident, nefondate sau vexatorii.

În consecință, în acord cu instanțele anterioare, instanța de recurs apreciază că, în cauză, nu există o faptă ilicită, întrucât avertizarea instituției în care își desfășoară activitatea reclamantul și solicitarea de a demara o anchetă, cu privire la o situație de fapt concretă, în absența unui limbaj licențios și imputării unor fapte ce ar putea constitui verdicte de vinovăție și a relei-credințe, nu reprezintă o chestiune ilicită, nu este de natură a fi încadrată în definiția faptei ilicite, neaducând atingere normelor dreptului obiectiv, cum, în mod nefondat, pretinde recurentul.

Astfel, exercitarea unui drept - în speță, dreptul la petiționare - încetează a mai fi legitimă atunci când scopul urmărit de titularul său este acela de a cauza un prejudiciu altuia, încălcând finalitatea juridică și scopul social în vederea cărora acest drept a fost consacrat prin lege.

În acest sens, este corectă apărarea intimatei, conform căreia a-i oferi unui demers civic de o asemenea natură o altă conotație, respectiv una ilicită, ar însemna pervertirea unui sistem de drept transparent într-unul autoritar, în sensul că dreptul la petiționare, prevăzut de Constituție, cu rol de îmbunătățire a relației cetățean - funcționar, s-ar transforma într-unul de sancționare a cetățeanului care „îndrăznește” să fie nemulțumit de conduita funcționarului public.

Aceasta susținere este în concordanță cu art. 3 din Legea nr. 188/1999 privind  Statutul funcționarului public, modificată, care reglementează principiile care stau la baza exercitării funcției publice, respectiv: legalitate, imparțialitate și obiectivitate; transparență; eficiență si eficacitate; responsabilitate, în conformitate cu prevederile legale; orientare către cetățean; stabilitate în exercitarea funcției publice; subordonare ierarhică.

Cum îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 Cod civil - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția – trebuie să fie cumulativă, constatând inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte condiții devine superfluă în cauză.

Pe planul interpretării și aplicării dispozițiilor convenționale

, instanța de recurs va face următoarele considerații:

Prioritar, se poate observa că recurentul, după ce face o expunere largă a principiilor decurgând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, nu aduce critici concrete manierei de interpretare și aplicare a acestei jurisprudențe de către instanțele fondului, ci reia argumentația privind îndeplinirea cerințelor răspunderii civile delictuale, conform normelor interne.

În acest context, instanța de recurs apreciază că examinarea cauzei trebuie realizată din perspectiva echilibrului între cele două drepturi, deopotrivă garantate, verificând dacă, prin fapta imputată, intimata s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10, cu consecința încălcării art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

În acest punct, spre deosebire de instanța de apel care a considerat că nu este incident în cauză dreptul la viață privată al reclamantului, nefiind aplicabil art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât pârâta a ridicat obiecții în privința conduitei acestuia în exercițiul funcției publice, instanța de recurs apreciază că acest articol este aplicabil în cauza dedusă judecății, pentru considerentele ce vor succede, fără însă ca această statuare să influențeze soluțiile pronunțate în cauză, în sensul necesității reformării lor.

Plecând de la premisa că noțiunea de

viață privată

este o noțiune autonomă, ce nu poate fi supusă unei definiri exhaustive, s-a afirmat că aceasta are un conținut  care variază, în funcție de epoca la care se raportează, de societatea în care individul trăiește și chiar de apartenența acestuia la un anumit grup social.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în interpretarea evolutivă a dispozițiilor art. 8, a apreciat, în jurisprudența sa, că viața privată are două componente structurale –

viață privată intimă

, raportată la sfera intimă a individului și

viață privată socială

, respectiv dreptul persoanei de a stabili și dezvolta relații cu semenii săi. Așa fiind, nu există nicio rațiune de principiu care să conducă la concluzia excluderii activității profesionale din noțiunea de viață privată, în sensul art. 8 al Convenției, pentru că, în ultimă instanță, majoritatea oamenilor au posibilitatea ca, la locul lor de muncă, să stabilească legături cu lumea exterioară (a se vedea, în acest sens, cauza

Niemietz contra Germaniei

, hotărârea din 16 decembrie 1992, par. 29; cauza

Campagnano contra Italiei

, hotărârea din 23 martie 2006, par. 53). Mai mult, s-a afirmat că există o zonă de interacțiune între individ și terți, zonă care, fie și într-un context public, poate ține de viața privată a unei persoane (cauza

Von Hannover contra Germaniei

, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 50, invocată și de recurent).

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextual în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2:

-

să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă) care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă

;

-

să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției

;

-

să fie necesare, într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă

(a se vedea în acest sens

Cumpănă și Mazăre contra României

,

Barb împotriva României

,

Sabou și Pîrcălab împotriva României

).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat. Testul de necesitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă

motivele invocate de stat

sunt

suficiente și pertinente

pentru a justifica măsura dispusă.

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a intimatei ar fi însemnat admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acesteia la plata unor despăgubiri civile. Această ingerință, deși ar fi fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală – și ar fi urmărit un scop legitim – protecția drepturilor și reputației reclamantului, în opinia instanței de recurs, nu ar fi fost necesară într-o societate democratică.

Astfel, contextul în care se manifestă libertatea de exprimare are o importanță majoră pentru identificarea limitelor permise în exercitarea acestui drept, Curtea Europeană acordând o atenție sporită acestui aspect, subliniind necesitatea luării în considerare a tuturor împrejurărilor în care au fost făcute afirmațiile (cauza

Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei

, par. 62). Caracterul justificat al unei ingerințe se stabilește, așadar, în lumina tuturor circumstanțelor, prin raportare la toate elementele existente și cu aplicarea criteriilor jurisprudențiale relevante.

În același sens, potrivit jurisprudenței Curții Europene, în aplicarea art. 10 din Convenție, însușită de instanța națională, libertatea de exprimare acoperă nu numai informațiile sau ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive sau indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.

Tot astfel, adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în ipoteza în care analizează o acuzație de pretinsă atingere a reputației sau demnității unei persoane, elementul determinant trebuind să fie buna-credință a autorului afirmațiilor, atunci când nu se impută fapte determinante ce implică obligația de a furniza o bază reală suficientă, ci se emit judecăți de valoare care, deși nu trebuie să fie lipsite total de o bază reală, sunt supuse, în special, probei bunei-credințe  (a se vedea în acest sens, hotărârile

Radio France și alții c. Franței

, par. 37;

Dalban c. României

, par. 49 - 50;

Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei,

par. 65 și urm.). În acest punct, trebuie subliniat că instanța de recurs apreciază că ceea se impută reclamantului nu sunt veritabile fapte, ci suntem pe tărâmul exprimării unor judecăți de valoare, chiar într-o notă interogativă, câtă vreme intimata însăși a solicitat verificări privind un eventual comportament necorespunzător al reclamantului, în relațiile cu cetățenii, în exercitarea funcției publice.

Alături de această distincție

fapte – judecăți de valoare

, în mod corect a reținut instanța de fond că, în

jurisprudența sa, Curtea a operat o distincție între situația în care afirmațiile pretins denigratorii au fost făcute oral, de pildă, în cadrul unei emisiuni radio sau TV transmise în direct, când nu există posibilitatea de a reformula, completa sau retracta (cauza

Andreescu c. României)

de cea în care afirmațiile sunt efectuate în scris sau comunicate, pregătite, redactate sau elaborate în prealabil (cauza

Șipoș c. României

).

De asemenea, în mod just a apreciat instanța de apel că reclamantul, ca funcționar public, trebuie să accepte într-o măsură mult mai mare decât un simplu particular critici, chiar exagerate, cu privire la conduita sa și la maniera în care își exercită funcția, acesta supunându-se în mod conștient atenției și controlului public, prin asumarea funcției cu care a fost învestit, limitele criticii, în cazul său, fiind mai largi decât în cazul unui cetățean obișnuit, iar protecția mai restrânsă.

Or, în speță, instanța de recurs apreciază că modul de desfășurare a activității unui funcționar public, în interacțiune cu persoanele care au nevoie de îndeplinirea unei activități pe care acesta o coordonează, este un subiect de interes public, că intimata a alertat autoritățile publice, în limitele interne ale dreptului la petiționare, pentru desfășurarea unei anchete disciplinare, cu respectarea garanțiilor persoanei vizate, că aceasta nu a demarat sau solicitat o anchetă publică și nu a adus cererea sa în atenția publică, astfel încât a fost respectat principiul bunei credințe în realizarea demersului său legal, cu consecința că acesta se bucură de protecția conferită de art. 10 din Convenție.

În plus, trebuie reținut că afirmațiile intimatei, în legătură cu faptele imputate recurentului, nu sunt și nu trebuie sprijinite de probe absolute sau de probele necesare unei anchete judiciare, câtă vreme aceasta a prezentat un minimum de elemente care a stat la baza memoriului său, nefiind efectuată exclusiv o campanie de denigrare îndreptată împotriva acestuia, astfel încât se poate aprecia că intimata a fost de bună-credință, lăsând posibilitatea persoanelor îndrituite de a face propria apreciere asupra faptelor prezentate, ceea ce, în cauză, s-a și întâmplat, pronunțându-se soluția clasării.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și cele convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Instanța de recurs consideră, de asemenea, că nu se impune analizarea în cauză și a dispozițiilor art. 488 pct. 6 Cod procedură civilă, privind o eventuală nemotivare a hotărârii recurate, câtă vreme recurentul nu a dezvoltat critici cu privire la acest aspect, limitându-se la a caracteriza motivarea hotărârii instanței de apel ca fiind „sumară”, ceea ce nu exclude însă, în absența unor argumente substanțiale contrare, o motivare sintetică și suficientă pentru a face posibil controlul de legalitate în recurs.

În consecință, în temeiul art. 497 Cod procedură civilă, Înalta Curte a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1131 A din 6.12.2017, pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a IV-a civilă.