ÎCCJ — Magistrat. Răspundere disciplinară pentru fapte care aduc atingere prestigiului justiției săvârșite în afara exercitării atribuțiilor de serviciu Legea nr. 303/2004, art. 4, art. 99 lit. a) Codul…

Circumstanțele cauzei 1.1. Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru procurori în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu. 1.

Apărările magistratului și soluționarea lor Prin întâmpinarea formulată, pârâtul procuror A. a invocat: - excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale, cu motivarea că plângerea depusă de managerul restaurantului a fost formulată în scop șicanatoriu, în vederea deturnării dreptului de la finalitatea lui socială, acesta neputând invoca neregularitatea pricinuită prin propria faptă; - excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece, la data și în locul respectiv, deși i-au fost încălcate drepturile de consumator, nu a luat nicio măsură în calitate de procuror. Pe fond, magistratul a solicitat, în esență, respingerea, ca nefondată, a acțiunii disciplinare. La termenul de judecată din data de 25 ianuarie 2017, pârâtul procuror a mai invocat: - excepția necompetenței generale, respectiv, depășirea atribuțiilor Secției pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, deoarece faptele reclamate vizează nerespectarea unor obligații civile între particulari; - excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, apreciind că textul criticat are un caracter general și abstract, ceea ce îl lipsește de previzibilitate și claritate. La același termen de judecată, Secția pentru procurori a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 și, ca neîntemeiate, celelalte excepții formulate de pârâtul procuror, cu motivarea expusă pe larg în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen de judecată. La termenul de judecată din data de 15 martie 2017, pârâtul procuror a mai invocat următoarele excepții: - excepția lipsei de interes, acțiunea disciplinară fiind lipsită, în opinia magistratului, de condiția caracterului legitim, deoarece, prin refuzul servirii, i-au fost încălcate mai multe drepturi legale, nefiind îndeplinită condiția conformității interesului cu ordinea de drept și regulile de conviețuire socială; - excepția de neconvenționalitate, cu motivarea că legislația comunitară conferă o apărare superioară drepturilor consumatorului decât cea națională, prin implicarea autorităților în protejarea acestora și că prevederile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 contravin art. 7 - privind legalitatea pedepselor, art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului și Protocolului nr. 12 privind interzicerea generală a discriminării, din cauza caracterului echivoc, general și abstract al normei; - excepția priorității dreptului comunitar față de normele de drept intern, deoarece, în conformitate cu art. 169 din TFUE, Comunitatea contribuie la un nivel înalt de protecție a consumatorilor, iar prin art. 5 alin. (4) din Directiva 2005/29/CE se interzic practicile comerciale agresive. La același termen de judecată, cu privire la excepțiile formulate de pârâtul procuror, Secția a dispus următoarele: a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconvenționalitate și, ca neîntemeiate, celelalte excepții, cu motivarea expusă pe larg în cuprinsul încheierii de ședință de la acel termen de judecată. 2. Soluția instanței de disciplină Prin Hotărârea nr. 9P din 5 iulie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară, s-a admis în parte acțiunea disciplinară formulată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria X. și, în baza art. 100 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtului sancțiunea disciplinară constând în „ avertisment " pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

Cererea de recurs Împotriva Hotărârii nr. 9P din 5 iulie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori în materie disciplinară , a declarat recurs pârâtul procuror A., solicitând admiterea recursului și desființarea hotărârii atacate, în sensul anulării sancțiunii disciplinare stabilite. În susținerea recursului, magistratul a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din Codul de procedură civilă, menționând, în esență, că Secția pentru procurori a depășit atribuțiile puterii judecătorești, a încălcat normele de procedură de ordine publică și a încălcat sau a aplicat greșit normele de drept material. După expunerea situației de fapt, recurentul a reluat toate excepțiile pe care le-a invocat în apărare, subliniind considerentele care au justificat formularea excepției de neconvenționalitate și a excepției priorității dreptului comunitar față de normele de drept intern și a susținut, sub un prim aspect, că, din hotărârea instanței de disciplină, nu reiese motivarea respingerii excepțiilor respective. Pe fondul cauzei, autorul recursului a arătat că instanța de disciplină a ignorat apărările sale referitoare la motivele care l-au determinat să reacționeze astfel la data și în locul de referință, în sensul că nu a făcut altceva decât să pretindă îndeplinirea unei obligații legale (servirea mesei) unui agent economic, care era obligat la aceasta prin însăși natura sa, potrivit O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor. A subliniat ca fiind relevant, faptul că, prin ordonanța din data de 13 ianuarie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/P/2016, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus clasarea cauzei în ceea ce îl privește, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de tulburare a ordinii și liniștii publice, prevăzute de art. 371 din Codul penal, deoarece, la data și în locul de referință, nicio persoană nu a fost indignată de manifestarea sa, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că nu și-a încălcat obligația de rezervă și discreție. Ulterior, prin concluziile scrise atașate la dosar recurentul a invocat suplimentar excepția incompatibilității absolute a unuia dintre membrii Secției pentru procurori în materie disciplinară, pe motiv că acesta îndeplinise o funcție de conducere la unitatea de parchet unde și el și-a desfășurat activitatea în perioada 2011-2013, într-o funcție de execuție.

Apărările intimatei Intimata Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, prin care a solicitat punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, în principal, ca fiind nul , în temeiul prevederilor art. 498 alin. (1) și (2), raportate la cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, întrucât, în opinia sa, motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din Codul de procedură civilă și, în subsidiar, ca nefondat , decizia atacată fiind legală și temeinică. 5.Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din Codul de procedură civilă, precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 15 ianuarie 2018, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului, invocată de intimata Inspecția Judiciară și a admis în principiu recursul procurorului A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, cu apărările intimatei, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succed. Primul motiv de casare , respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, invocat de către recurentul procuror, nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia Secția pentru procurori ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești. Ab initio , necesită menționat că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin.(2) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului instanțelor judecătorești, singurele care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiesc justiția în România. Astfel, în conformitate cu art.126 alin.(1) din Constituția României „ justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege” . În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt : a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii. Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, vizează instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc o funcție jurisdicțională în materii specializate. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, de exemplu, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României. În al doilea rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, depășirea competenței legale a Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de autor doar din modul de interpretare a dispozițiilor legale de către instanța de disciplină. Împrejurarea că recurentul nu se afla efectiv în exercițiul serviciului, nu are semnificația acordată de autor, deoarece, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, judecătorii și procurorii răspund disciplinar nu numai pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, ci și pentru faptele care afectează prestigiul justiției, iar, în art. 99 lit. a) din aceeași lege, s-au incriminat ca abatere disciplinare manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu. Întrucât elementul material al abaterii disciplinare în discuție l-a constituit, în realitate, comportamentul inadecvat, cu potențial de afectare a onoarei profesionale și prestigiului justiției, manifestat de un magistrat într-un local public, interpretarea și aplicarea cadrului legal incident la această situație de fapt se încadrează în limitele atribuțiilor Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță de disciplină, stabilite de art. 44 alin. (1) și art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, neputându-se reține că faptele reclamate vizează doar nerespectarea unor obligații civile între particulari, după cum susține magistratul. Rezultă, deci, că pronunțarea hotărârii atacate s-a realizat în limitele prevăzute de lege pentru controlul exercitat de Consiliul Superior al Magistraturii. Tot în acest context, se constată caracterul nefondat al excepției incompatibilității absolute a unui membru al Secției pentru procurori, invocate suplimentar ca motiv de recurs, astfel că instanța de disciplină a fost nu numai îndrituită să soluționeze cauza, dar a și fost legal alcătuită. Cazurile de incompatibilitate expres și limitativ prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 – 13 din Codul de procedură civilă sunt de strictă interpretare și nu se pot extinde, prin analogie, la alte cazuri neprevăzute de lege. Deși autorul nu și-a întemeiat în drept excepția, examinarea considerentelor de fapt expuse în susținerea acesteia relevă împrejurarea că singura ipoteză ce ar putea fi vizată este cea prevăzută de art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă. Potrivit dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din Codul de procedură civilă: “(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.” În speță, însă, situația evocată de autorul excepției nu se circumscrie textului de lege enunțat. Simplul fapt că un membru al completului care a soluționat cauza a deținut, cu ani în urmă, funcția de conducere în unitatea de parchet în care, în același timp, recurentul îndeplinea, la rândul său, o funcție de execuție, nu constituie per se un element care să nască în mod rezonabil îndoieli cu privire la imparțialitatea magistratului. Este adevărat că instanța europeană a reținut că orice judecător despre care s-ar putea crede că nu ar fi pe deplin imparțial cu privire la judecarea cauzei ce a fost dată spre soluționare este obligat să se abțină să o examineze, dar este de reținut că aceeași instanță a subliniat, în repetate rânduri, că imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară ( Hauschildt contra Danemarcei, Hotărârea Curții din 24 mai 1989, par. 47 ). Întrucât, din examinarea afirmațiilor învederat de petent, în raport cu temeiurile de drept expuse, nu rezultă, așa cum s-a arătat, că, în judecarea prezentului litigiu, s-ar fi putut crea premisele și aparența unor suspiciuni legitime, de natură a înlătura prezumția de imparțialitate a vreunui membru al completului de judecată, se constată că nu este incidentă niciuna dintre dispozițiile legale, în temeiul căreia să se constate existența vreunui caz de incompatibilitate. Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă , Înalta Curte constată că susținerile recurentului nu pot fi primite. Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanța de disciplină a soluționat excepțiile formulate în apărare, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate. Excepțiile invocate au fost, cu just temei, respinse de către instanța de disciplină. Într-adevăr, din examinarea actelor dosarului, se constată că, în lipsa unei dovezi în aceste sens, formularea sesizării adresate Parchetului de pe lângă Judecătoria X., de către managerul restaurantului Y., prin care acesta reclama evenimente neplăcute, cauzate în locația menționată de către procurorul A., nu s-a realizat contrar bunei-credințe sau cu intenția de a vătăma o persoană, astfel încât, s-a făcut în limitele dreptului de petiționare prevăzut de art. 51 din Constituția României și în vederea realizării finalității acestui drept. Așa fiind, se constată că nu se justifică invocarea excepției exercitării abuzive de către petentul B. a drepturilor procesuale . În legătură cu excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului, se constată că și aceasta este neîntemeiată, deoarece obiect al acțiunii disciplinare în speță l-a constituit săvârșirea unei abateri disciplinare prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, de către pârât, care are calitatea de procuror, raportat la dispozițiile art. 98 alin. (1) și art. 99 lit. a) din legea menționată, neavând relevanță împrejurarea că faptele cercetate s-au săvârșit în afara exercitării propriu-zise a îndatoririlor de serviciu. În acest context, raportat la obiectul acțiunii disciplinare în discuție, la dispozițiile legale menționate, precum și la rolul și atribuțiile Inspecției Judiciare, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 44 și următoarele din Legea nr. 317/2004, trebuie observat că și e xcepția lipsei de interes în promovarea acțiunii disciplinare în speță, nu este fondată. Nici excepția de neconvenționalitate a dispozițiilor art. 99 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004 nu putea fi admisă, neputându-se reține caracterul echivoc, lipsit de claritate și previzibilitate, al normei invocate, evaluarea legii naționale în raport cu Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale putând fi efectuată de instanță. Prin incriminarea ca abatere disciplinară a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei si reputației profesionale a magistraților și, prin aceasta, prestigiului justiției , textul legal consacră, în fapt, respectarea obligației de rezervă ce-i incumbă acestuia. Obligația de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independență, imparțialitate, integritate) și implică moderație și reținere în viața profesională, socială și privată. Obligația de rezervă trebuie analizată și din perspectiva necesității ca magistratul să-și conformeze conduita în raport cu principiile morale și etice recunoscute ca atare de societate și să acționeze în toate împrejurările cu bună-credință, corectitudine și decență, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligația de rezervă. De altfel, formularea folosită de legiuitorul român, ce este criticată sub aspectul neconvenționalității, este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaționale care fac referire la integritatea magistratului. Astfel, în Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară, aplicabile mutatis mutandis și procurorilor, atunci când se analizează valoarea denumită „ integritate ", se reține că magistratul va face în așa fel încât conduita sa să apară în ochii unui observator neutru ca fiind ireproșabilă, menținând astfel trează încrederea oamenilor în corectitudinea puterii judecătorești. De asemenea, în Declarația privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010, se consacră obligația de probitate a magistratului și obligația la o atitudine de demnitate și onoare. Aceeași tehnică legislativă se regăsește și în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde încriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudență. În contextul examinat, trebuie menționat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni c. României (Cererile nr. 77193/01 și 77196/01), cu referire și la cauza Groppera Radio AG și alții c. Elveției din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, cauza Cantoni c. Franței , Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi. Instanța europeană a constatat că, din cauza principiului generalității legilor, conținutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive și că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație, interpretarea și aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (cauza Kokkinakis c. Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993 ). Astfel cum a reținut în mod explicit Curtea de contencios european, funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și evident previzibilă (cauza S.W. c. Regatului Unit al Marii Britanii , Hotărârea din 22 noiembrie 1995). Tot nefondată este și critica privind soluția dată excepției priorității dreptului comunitar față de normele dreptului intern, având în vedere că, într-adevăr, raportat la obiectul și natura cauzei, ce vizează exclusiv contenciosul disciplinar al magistraților, dispozițiile art. 169 din TFUE și art. 5 alin. (4) din Directiva 2005/29/CE, referitoare la protecția consumatorilor și interzicerea practicilor comerciale agresive, nu au incidență. Invocarea tulburării provocate de pretinsa încălcare a unor drepturi de consumator, presupune o analiză a relevanței acestei împrejurări asupra existenței abaterii disciplinare imputate procurorului, efectuată exclusiv prin prisma legislației în materia răspunderii disciplinare a magistraților, în cadrul căreia nu prezintă semnificație și nu se pot cenzura, aspecte de fond ce vizează protecția consumatorilor și interzicerea practicilor comerciale agresive, care să facă susceptibilă de examinare aplicarea preeminentă a prevederilor comunitare invocate. Cum, niciun argument invocat de recurent în cadrul acestor critici nu se justifică, excepțiile invocate în apărare fiind în mod legal și motivat soluționate, se constată că nu este incident cazul de casare fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă. Și în ceea ce privește criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă , Înalta Curte constată că susținerile recurentului sunt neîntemeiate. Relativ la fapta prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imputată autorului recursului, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „ manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu ”. Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „ magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”. Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. În acest context, se impun a fi reținute și dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „ Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate” . De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „ Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau procuror”. Din interpretarea literală, sistematică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus menționate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, chiar și în afara atribuțiilor de serviciu, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională. Ca urmare, nu se poate reține că, nefiind săvârșite în exercitarea propriu-zisă a îndatoririlor specifice funcției, faptele cercetate nu cad sub incidența contenciosului disciplinar, în sensul celor afirmate de magistrat. Pe fond, cu just temei, în baza materialului probator administrat, instanța de disciplină a dedus existența laturii obiective a abaterii în discuție, fiind demonstrate fără dubiu atitudinea inadecvată și comportamentul nepotrivit pe care recurentul le-a manifestat în loc public, în incinta unui restaurant, concretizate în folosirea unor expresii amenințătoare la adresa unui ospătar, în prezentarea nejustificată a legitimației de procuror, urmată de contactarea telefonică a unui agent de poliție, căruia i-a solicitat ajutorul în sensul „ de a realiza un flagrant (…) pentru infracțiunea de abuz în serviciu", în condițiile în care, anterior, părăsise sediul restaurantului fără a achita integral contravaloarea produselor comandate. Relevant din acest punct de vedere este faptul că recurentul nu neagă săvârșirea faptelor în materialitatea lor, acordându-le însă propria semnificație. Contrar celor susținute de recurent, Secția pentru procurori i-a redat și i-a examinat punctual apărările. Împrejurarea că acestea au fost considerate a nu reprezenta o justificare a acțiunilor sale, pentru exonerarea de răspundere disciplinară, nu poate fi, de asemenea, reproșat instanței de disciplină din perspectiva nelegalității sau a nemotivării, argumentele vizând pretinsele rațiuni ce l-au determinat să reacționeze în modalitatea respectivă, fiind, pe bună dreptate, înlăturate. Este adevărat că O.G. nr. 21/1992 protejează drepturile oricărui consumator, însă valorificarea acestora este posibilă numai în cadrul, în condițiile și de către autoritățile expres prevăzute de legislația în materie, aspecte pe care recurentul le cunoștea, fiind anterior angajat în cadrul Oficiului pentru Protecția Consumatorului. Deși statutul de procuror al recurentului nu îl privează în sine de protecția amintită, această protecție nu poate fi invocată în afara cadrului legal și, în nici un caz pentru a justifica atingerea adusă altor valori esențiale și nu poate fi înțeleasă în sensul că, sub acest pretext, sunt permise orice comportament sau mod de relaționare față de alte persoane, fără a se manifesta respectul, rezerva, demnitatea și prudența impuse de respectivul statut. Justificarea unei conduite reprobabile prin invocarea drepturilor de consumator nu poate fi considerată ca rezonabilă și nu poate atrage înlăturarea răspunderii disciplinare. Totodată, nu este întemeiată aprecierea din recurs privind lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei reproșate. Consecințele imediate și directe ale încălcării obligațiilor profesionale, pe care recurentul încearcă să le minimalizeze, sunt concretizate în atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la justiție, ca valoare socială ocrotită. Aprecierile personale ale procurorului recurent, cu privire la faptul că nicio persoană nu a fost indignată de manifestarea sa, sunt, pe de o parte, în contradicție cu opiniile exprimate atât de către persoanele direct implicate (managerul restaurantului, chelnerițele audiate), cât și de către presa locală, replicile și comportamentul magistratului fiind prezentate și dezbătute public. Pe de altă parte, propriile aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a magistratului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale. Conținutul articolului publicat la data de 4 august 2016, în cotidianul Z. intitulat „ Incident cu un procuror și doi polițiști la un restaurant din (…); a început să amenințe, fluturând, abuziv și ilegal, legitimația", confirmă nu numai starea de fapt corect reținută de instanța de disciplină, dar și îndoielile create cu privire la probitatea procurorului, precum și deteriorarea imaginii justiției, a încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat și de prestigiului sistemului judiciar. Tot astfel, în context disciplinar, nu se poate acorda semnificație exoneratoare ordonanței de clasare din 13 ianuarie 2017, a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, deoarece soluția pronunțată a vizat o altă faptă, respectiv infracțiunea de tulburare a ordinii și liniștii publice, examinată din perspectiva diferită a art. 371 din Codul penal, fiind inaptă să conducă la exonerarea recurentului de orice altfel de răspundere. Cu toate că soluția pronunțată de organul de cercetare penală nu este de natură să-l exonereze pe magistratul A. de răspundere disciplinară, aceasta a fost avută în vedere la evaluarea gradului de gravitate al faptei, corelat cu aplicarea celei mai ușoare sancțiuni - avertismentul . Se constată, așadar că faptele reproșate recurentului procuror intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat. Prin urmare, în baza dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, recursul a fost respins, ca nefondat.