ÎCCJ, decizie (scj.ro #147224)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #147224) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Abatere disciplinară. Utilizarea unor expresii inadecvate în motivarea hotărârii judecătorești

Reglementarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit.

s) din Legea nr. 303/2004 nu

privește instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești - acestea fiind supuse căilor de atac prevăzute de lege -, ci sancționează o anumită conduită a judecătorului obiectivată în contextul îndeplinirii obligației legale de redactare a hotărârii judecătorești.

Expresiile folosite în cuprinsul hotărârilor, prin care magistratul redactor a formulat aprecieri critice explicite în privința deciziilor pronunțate de instanța de control judiciar, consemnate ca întrebări retorice, prin raportare la propria experiență profesională, relevă o atitudine subiectivă, părtinitoare și constituie elemente străine unui act de judecată imparțial, astfel încât

pot fi considerate neadecvate, atât din perspectiva obligației de rezervă a judecătorului, cât și a conținutului considerentelor unei hotărâri judecătorești, astfel cum acesta este reglementat de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ., evidențiind încălcarea obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să atragă răspunderea disciplinară în temeiul prevederilor

art. 99 lit.

s) din Legea nr. 303/2004. Conținutul aprecierilor personale astfel exprimate, prin care se pun, practic, în discuție profesionalismul și imparțialitatea judecătorilor de la instanța de control judiciar, este de natură a

determina o apreciere publică negativă cu privire la sistemul judiciar în ansamblu, prin actorii săi,  efectul prejudiciabil constând în atingerea adusă prestigiului justiției.

Legea nr. 303/2004, art. 4, art. 99 lit. s), art. 100

Codul de procedura civilă, art. 425

Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor

I.C.C.J., Completul de 5 judecători, decizia civilă nr. 176 din  8 octombrie 2018

1.Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei A., judecător în cadrul Tribunalului X., cu privire la săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) și art. 99 lit. s) teza întâi din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, constând în

atitudini nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții

și, respectiv,

utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat

.

2.

Soluția instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 25 J din 28 iunie 2017, pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, s-a admis acțiunea disciplinară și, în baza art. 100 lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, s-a aplicat pârâtei A. - judecător în cadrul Tribunalului X., sancțiunea disciplinară constând în diminuarea indemnizației de încadrare lunare brute cu 20% pe o perioadă de 5 luni, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) și lit. s) teza I din același act normativ.

Împotriva Hotărârii nr. 25J din 28 iunie 2017, a încheierii din 19 aprilie 2017 și a încheierii din 7 iunie 2017, ale Consiliului Superior al Magistraturii, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C.proc.civ., a declarat recurs pârâta judecător, solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârilor atacate și, în principal, respingerea acțiunii disciplinare, iar, în subsidiar, „reducerea” sancțiunii disciplinare aplicate.

Cu privire la încheierea de ședință din 7 iunie 2017 (în cadrul căreia s-au administrat probe,

inclusiv proba cu martori, au avut loc dezbaterile pe fond  și s-a dispus amânarea pronunțării

hotărârii)

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 6 C.proc.civ., recurenta a susținut în esență, că această încheiere este criticabilă, sub următoarele aspecte: s-a menționat că ar fi fost asistată de un anume avocat, aspect nereal, întrucât s-a prezentat și și-a susținut apărarea personal; referitor la procedura de audiere a martorilor, au fost înlăturate nemotivat întrebări relevante pe care le propusese, fiind nesocotite, astfel, prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, precum și dreptul său la apărare, întrucât martorii nu mai pot fi audiați în recurs; deși s-a luat act de precizarea Inspecției Judiciare, în sensul că redarea unor afirmații ale sale din ședințe din anul 2013 nu a fost avută în vedere la conturarea laturii obiective a abaterii disciplinare, totuși, pasajele respective au fost redate și în motivarea hotărârii, fără ca instanța de disciplină să menționeze dacă acestea au fost reținute ca circumstanțe agravante sau în alt fel; nu s-au analizat și motivat chestiunile pe care le-a pus în discuție, vizând nerespectarea principiului confidențialității.

Cu privire la încheierea de ședință din 19 aprilie 2017

Menționând în primul rând că această încheiere nu i-a fost comunicată, cu referire la dispozițiile art. 174 alin. (1) și (2), art. 176 pct. 2, art. 196 alin. (1)  C.proc.civ., ale art. 92 alin. (2) și art. 121 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat și ale art. 26 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, autoarea recursului a reiterat

excepția nulității sesizării

Inspecției Judiciare, sesizare formulată în speță de către B. S.R.L. prin S.C.P.A. Y. și a dezvoltat punctual considerentele pe care le-a expus în susținerea excepției, arătând, în esență, că instanța de disciplină a minimalizat, a analizat superficial și trunchiat sau nu a analizat aspectele prezentate în acest context, ce vizau, în esență excepția lipsei de valabilitate a contractului de asistență judiciară, a lipsei calității de reprezentant legal, a lipsei de interes a avocatului semnatar a sesizării disciplinare.

Cu privire la Hotărârea nr. 25 J din 28 iunie 2017

Cu referire detaliată la situația cauzei examinate, recurenta a învederat că motivarea de fapt a instanței disciplinare conține o serie de inadvertențe, semnificativ fiind că, raportat la normele procedurale aplicabile, la caracterul de noutate pe care îl prezenta chestiunea privitoare la autoritatea de lucru judecat parțială  și la circumstanțele concrete ale speței, cererile de abținere pe care le-a formulat, ca și măsurile dispuse erau justificate și corecte.

S-a precizat că deși obiectul sesizării a fost limitat la fapte legate de dosarele nr. x/108/2015* și nr. x1/108/2015**, în hotărâre, Secția pentru judecători a extins nepermis analiza și la înregistrări din alte dosare.

Se consideră că, în stabilirea situației de fapt, nu s-a acordat o corectă relevanță unor probe care-i erau favorabile, fiind de natură a demonstra atât buna sa credință în administrarea justiției în cauză, cât și bunele relații pe care le-a stabilit la locul de muncă față de colegii judecători, grefieri, avocați sau justițiabili. Tot astfel, s-a arătat că, sub aspect probatoriu, respingerea cererii de recuzare formulate împotriva sa, a fost apreciată în mod contradictoriu, când favorabil, când defavorabil și că instanța de disciplină, atribuind caracter relevant unor aspecte scoase din context, anterior administrării probatoriului, s-a antepronunțat, stabilindu-i, practic, vinovăția.

Recurenta a recunoscut că, în ședința din data de 22 iunie 2016, a folosit expresii neacademice, însă a subliniat că aceasta s-a întâmplat pe fondul tensiunii specifice ședințelor de judecată, fiind provocată de avocatul care nici nu era reprezentant al părții, aspect important, în opinia sa, pe care l-a învederat în apărare, dar cu privire la care Secția nu i-a încuviințat nicio dovadă.

Se apreciază că, referitor la prima abatere disciplinară, nu sunt întrunite elementele constitutive, stabilirea răspunderii sale disciplinare realizându-se în abstract, pe baza unor simple afirmații de principiu, neargumentate pe speță, ignorându-se, contextul și scopul în care partea, nemulțumită de măsurile dispuse și de sesizarea penală pe care judecătorul a formulat-o împotriva sa, a întocmit sesizarea către Inspecția Judiciară, lipsa dovezilor privind pretinse vătămări aduse autorului sesizării, precum și criteriile stabilite chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru aprecieri cu privire la prejudiciul de imagine.

S-a subliniat că simplul fapt al utilizării acelor expresii, pentru care și-a recunoscut vinovăția și pe care a declarat că îl regretă, ca și lipsa unor vătămări produse vreunei persoane sau prestigiului justiției, demonstrează, în mod neechivoc, lipsa caracterului de abatere disciplinară al

faptelor ce-i sunt reproșate.

Și în privința celei de-a doua abateri disciplinare, magistratul consideră că instanța de disciplină a stabilit în mod eronat existența cumulativă a elementelor constitutive, fundamentându-și soluția pe aprecieri pur teoretice, fără a se motiva caracterul inadecvat al expresiei folosite în hotărâre și fără a se fi constatat în mod obiectiv faptul că s-ar fi adus vreo atingere prestigiului justiției sau interesului vreunui justițiabil.

Recurenta a mai susținut că această soluție este în contradicție și cu  Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 974 din 28 septembrie 2017, cu privire la imposibilitatea cercetării disciplinare pentru motivele folosite la redactare și care pot forma doar obiect al evaluărilor anuale, cu precizarea că hotărârea în discuție, în care a folosit expresia pretins inadecvată,  a fost cenzurată de instanța de control judiciar.

Printr-o serie de critici formulate în subsidiar, recurenta judecător a susținut că la individualizarea sancțiunii disciplinare aplicate, Secția pentru judecători nu a ținut cont de circumstanțele personale, respectiv de vechimea sa în magistratură, de peste 20 de ani, de atitudinea sinceră manifestată pe toată perioada cercetării disciplinare, de împrejurarea că nu a mai fost sancționată disciplinar și de faptul că regretă „scăpările” respective, pe care a încercat să nu le repete.

Prin cererea de probațiune înregistrată la dosar la data de 17 aprilie 2018, recurenta a invocat excepția nulității absolute a Hotărârii nr. 25 J/2017, deoarece, astfel cum a aflat din postarea pe un site, a unui judecător membru al Consiliului Superior al Magistraturii, la deliberare ar participa persoane străine de completul de judecată care a soluționat cauza, iar motivarea hotărârii este făcută de o altă persoană, străină completului. În drept, autoarea excepției a invocat incidența dispozițiilor art. 247 alin. (1), art. 395 alin. (1) și (2) și art. 426 alin. (1) C.proc.civ., art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, jurisprudența în materie a Curții Constituționale a României, a Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recurenta și-a sistematizat motivele de recurs prin notele de ședință depuse la termenul de judecată din data de 10 septembrie 2018.

Intimata Inspecția Judiciară a  depus întâmpinare, solicitând punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, ca

nefondat

, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

5.Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C.proc.civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 C.proc.civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 2 aprilie 2018, în acord cu concluziile raportului, completul de filtru a admis în principiu recursul dedus judecății.

Având în vedere caracterul de ordine publică al motivului suplimentar  de recurs invocat de recurentă, raportat și la criteriul efectelor care s-ar putea produce asupra cauzei, reglementat de dispozițiile art. 248 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte constată că se impune

examinarea cu prioritate a excepției nulității absolute a

Hotărârii nr. 25 J din 28 iunie 2017.

Acest motiv de recurs vizează o pretinsă nulitate a hotărârii atacate, atrasă de participarea la actul de deliberare a unei persoane străine completului de judecată și neredactarea hotărârii de către un judecător care a participat la soluționarea cauzei.

Potrivit art. 49 alin. (7) din Legea nr.317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare: „

Dispozițiile din prezenta lege ce reglementează procedura de soluționare a acțiunii disciplinare se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă

”.

Prealabil analizei susținerilor și apărărilor părților, se impune mențiunea că, ținând seama de natura administrativ - jurisdicțională a procedurii de soluționare a acțiunii disciplinare în cadrul secțiilor Consiliului Superior al Magistraturii, trimiterea pe care art. 49 alin. (7)  din Legea nr. 317/2004 o face la dispozițiile Codului de procedură civilă nu are semnificația aplicării acestora în mod automat și în integralitatea lor, ci implică un examen al compatibilității normelor procesual - civile cu specificul diferitelor etape ale procedurii disciplinare.

Un argument esențial în acest sens este dat de faptul că secțiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când îndeplinesc rolul de instanță de judecată în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor, nu sunt instanțe judecătorești în sensul art. 126 alin. (2) din Constituție și al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci reprezintă o instanță extrajudiciară (Decizia Curții Constituționale nr. 148 din 16 aprilie 2003), care îndeplinește o activitate administrativ-jurisdicțională (Decizia Curții Constituționale nr. 391 din 17 aprilie 2007), fiind astfel un organ administrativ-jurisdicțional.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că aplicabilitatea dispozițiilor Codului de procedură civilă în etapa ulterioară soluționării acțiunii disciplinare, respectiv  a redactării hotărârii pronunțate de instanța de disciplină, este supusă limitelor decurgând din specificul reglementărilor speciale în acest domeniu, reprezentate, cu caracter de principiu, de dispozițiile cuprinse în Legea nr. 317/2004 și de normele infralegislative date în aplicarea ei.

Critica recurentei, în sensul că, la redactarea hotărârii contestate, nu au fost respectate prevederile art. 426 C.proc.civ., precum și jurisprudența în materie, nu are semnificația acordată de autoarea ei.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004 reglementează conținutul hotărârii pronunțate de instanța disciplinară, iar, prin alin. (2) se reglementează completarea acestei norme cu dispozițiile Codului de procedură civilă, doar în ceea ce privește cuprinsul hotărârii.

Relativ la redactarea hotărârii, dispozițiile speciale, respectiv ale art. 51 din Legea nr. 317/2004, stabilesc un termen de redactare de 20 zile, fără a se mai preciza că norma se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

În aplicarea legii speciale, prin Hotărârea Plenului Consiliul Superior al Magistraturii nr. 326 din 24 august 2005, s-a aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Consiliului Superior al Magistraturii, prin care  s-au stabilit atribuții în ceea ce privește redactarea hotărârilor pronunțate în materie disciplinară în sarcina Biroului grefa secțiilor.

Astfel dispozițiile art. 34 alin. (1) din Regulamentul menționat, prevăd că

„Hotărârile secțiilor Consiliului prin care s-a soluționat acțiunea disciplinară se redactează de către Biroul grefa secțiilor, în termen de cel mult 20 de zile de la pronunțare."

Or, în cauză, redactarea hotărârii supuse cenzurii s-a făcut cu respectarea acestei norme speciale, derogatorii.

Mai este de observat că hotărârea recurată a fost semnată de toți membrii Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii care au participat la soluționarea acțiunii disciplinare și au pronunțat hotărârea, astfel încât nu se poate susține că, prin neredactarea hotărârii de către unul dintre membri, considerentele expuse nu ar reprezenta motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței sau că acest aspect ar fi produs părții vreo vătămare.

Reținând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispozițiile art. 426 alin. (1) C.proc.civ. (referitoare la redactarea hotărârii de către judecătorul care a soluționat procesul) și prevederile speciale aplicabile în materia redactării hotărârilor în litigiile disciplinare ale magistraților, nu pot fi primite criticile formulate de recurentă în temeiul art. 247 alin. (1) C.proc.civ.

Examinându-se în continuare recursul, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurentă vor fi examinate grupat, în funcție de motivul de casare invocat și în ordinea prevăzută de Codul de procedură civilă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă

nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanța de disciplină ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Ab initio

, necesită menționat că, potrivit dispozițiilor art. 134 alin. (2) din Constituția României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraților, o activitate cu caracter jurisdicțional, îndeplinind rolul unei instanțe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătorești, singura care, în ordinea constituțională actuală, înfăptuiește

justiția în România.

Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituția României „

justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”

. În aplicarea acestui text constituțional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanțele judecătorești sunt :

a) Înalta Curte de Casație și Justiție; b) curți de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanțe militare; f) judecătorii.

Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noțiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispozițiilor 488 alin. (1) pct. 4 C.proc.civ., vizează instanțele cu plenitudine de jurisdicție, nu și structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcții, și funcție jurisdicțională în materii specializate.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, care, de exemplu, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 și nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituției Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaște calitatea de instanță judecătorească,  în sensul art. 126 alin. (1) din Constituția României.

În al doilea rând, se constată că, deși subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, ci au în vedere, în realitate, menționarea greșită, în cuprinsul

încheierii din 7 iunie 2017

și în practicaua

Hotărârii nr. 25 J din 28 iunie 2017

, a reprezentării pârâtei judecător, prin avocat, respectiva consemnare constituind doar o eroare materială evidentă și necontestată care, deși, strict formal, nu a fost rectificată, nu este de natură a  produce vreo consecință juridică sau vătămare.

Această mențiune eronată nu atrage nici incidența motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din codul menționat, aspectul consemnat nefăcând parte din motivele propriu-zise ce fundamentează hotărârea sau încheierile atacate și care să fie susceptibile de cenzură în cadrul cazului de casare invocat de parte.

De asemenea, nu pot fi asimilate depășirii atribuțiilor și competenței legale ale Consiliului Superior al Magistraturii utilizarea imprecisă a unei noțiuni sau formularea unei concluzii pe baza consultării unui anume

site

, aceste aspecte vizând, în fapt, potențiale vicii de motivare sau de apreciere a probelor.

Examinându-se

criticile expuse prin prisma ipotezei de recurs prevăzute de

art. 488 alin (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă

, Înalta Curte constată că susținerile recurentei nu pot fi primite.

Potrivit textului procedural invocat generic, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, pretinsele neregularități expuse de recurentă din această perspectivă nu se circumscriu aspectelor de nulitate invocate.

Autoarea recursului consideră în mod nefondat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se aplica sancțiunea nulității.

Dispozițiile art. 174 alin. (1) C.proc.civ. definesc nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă.

În funcție de necesitatea condiției existenței unei vătămări pentru incidența sancțiunii, nulitatea se clasifică în nulitate condiționată, reglementată de dispozițiile art. 175 C.proc.civ. și nulitatea necondiționată, în cazurile expres prevăzute de art. 176 din același cod.

În primul rând, nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiții impuse de lege, respectiv:

nerespectarea condițiilor legale

ale unui act de procedură,

existența unei vătămări

determinate de nerespectarea condițiilor legale ale actului de procedură, vătămare care, în cazul nulităților exprese, este prezumată

și imposibilitatea înlăturării vătămării în alt mod decât prin desființarea actului de procedură, prin urmare,

nu se poate constata incidența sancțiunii nulității condiționate

Verificându-se sub acest aspect încheierile de la termenele din 7 iunie și, respectiv, 19 aprilie 2017, ca și hotărârea din 28 iunie 2017, se reține că măsurile dispuse, soluționarea cererilor și a excepției formulate de recurenta judecător s-a făcut, contrar mențiunilor din recurs, în cadrul legal.

Astfel, faptul că Secția pentru judecători nu a încuviințat toate întrebările propuse pentru martori și nu a acordat acestora semnificația probatorie dată de judecătorul pârât nu susține afirmația privind antepronunțarea și nu este de natură a atrage nelegalitatea încheierii din 7 iunie 2017, având în vedere caracterul supletiv al reglementării și faptul că prevederile art. 255 alin. (1) teza finală C.proc.civ. condiționează admisibilitatea probei de concludența dovezii asupra soluționării procesului, potrivit aprecierii instanței.

Atât întrebările respinse, cât și motivul pentru care nu au fost încuviințate la cererea părții au fost consemnate în încheierea de ședință menționată, fiind respectate, în acest sens, prevederile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și art. 322 alin. (3) C.proc.civ.

Or, respingerea, ca nerelevante și neutile, a respectivelor întrebări, se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 322 alin. (2) din codul menționat, instanța de disciplină apreciind că acestea nu pot să ducă la soluționarea pricinii.

În raport cu semnificația conceptelor avute în vedere de Secția pentru judecători în materie disciplinară, nu se justifica o motivare suplimentară.

Aceasta deoarece „

relevanța

" include criteriile doctrinare ale „

pertinenței

" (acea însușire a unei probe de a servi la dovedirea unor fapte și împrejurări privind cauza) și „

concludenței

" (acea însușire a unei probe pertinente de a contribui la aflarea adevărului), iar utilitatea este acea condiție care trebuie satisfăcută de o probă care se presupune că este necesară pentru soluționarea cauzei.

Așadar, nu se poate reține o nerespectare a dispozițiilor procedurale nici din această perspectivă, pentru a se pune în discuție excepția nulității.

Pe de altă parte, examinarea conținutului concret al întrebărilor respinse confirmă justețea concluziei instanței de disciplină, în sensul că, într-adevăr, acestea nu prezentau relevanță în cauza pendinte, întrucât, pe de o parte, așa cum însăși recurenta admite, la unele dintre acestea martorii au răspuns, iar, pe de altă parte, altele vizează aspecte diferite de cele supuse examinării și excedează cadrul procesual determinat de obiectul  acțiunii disciplinare deduse judecății.

În al doilea rând, având în vedere că normele legale pretins încălcate, invocate de recurentă din această perspectivă, nu vizează niciunul dintre cele șase cazuri expres și limitativ prevăzute de art. 176 C.proc.civ., se constată că nu este incidentă nici sancțiunea nulității necondiționate, care operează numai în ipoteza încălcării dispozițiilor legale referitoare la: capacitatea procesuală; reprezentarea procesuală; competența instanței; compunerea sau constituirea instanței; publicitatea ședinței de judecată și alte cerințe legale extrinseci actului de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Cât privește criticile formulate de recurenta judecător, referitoare la excepția nulității sesizării Inspecției Judiciare, acestea nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., întrucât acest motiv vizează nulitatea hotărârilor atacate cu recurs, iar nu a actelor premergătoare. Respectivele susțineri vor fi analizate prin raportare la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Și în ceea ce privește criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă,

Înalta Curte reține că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, fiind contrazise de conținutul hotărârii, care îndeplinește exigențele unei motivări corespunzătoare.

Examinând modul în care instanța de disciplină a analizat acțiunea disciplinară și apărările pârâtei judecător, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispozițiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora în abaterile disciplinare vizate, la temeiul de drept al aplicării sancțiunii, la sancțiunea aplicată și la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum și la motivele pentru care au fost înlăturare apărările pârâtei judecător, argumentarea fiind, contrar afirmațiilor recurentei, logică și coerentă, și în acord cu normele legale incidente.

Se susține în mod nefondat, în acest context, încălcarea dreptului la apărare din perspectiva susținerilor privind nerespectarea principiului confidențialității, ca urmare a audierii unor colegi ai magistratului, deși Inspecția Judiciară nu s-a sesizat din oficiu.

Contrar celor afirmate în recurs, din analiza modalității în care s-au desfășurat în cauză verificările prealabile și cercetarea disciplinară, se constată că a fost respectat principiul confidențialității, judecătorului cercetat fiindu-i comunicate personal rezoluțiile și invitația de participare la cercetare disciplinară, cu respectarea acestui principiu.

Cât privește audierea altor persoane cu ocazia cercetării disciplinare, aceasta este o procedură permisă și expres reglementată de dispozițiile art. 30 alin. (4) și (5) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară.

Astfel, conform alin. (4) din textul normativ menționat:

„

Inspectorul judiciar sau echipa de inspectori judiciari, în funcție de aspectele rezultate din declarația persoanei cercetate sau din probele depuse de aceasta în apărare, poate administra din oficiu orice alte probe pe care le consideră necesare pentru stabilirea faptelor și urmărilor acestora, a împrejurărilor în care au fost săvârșite, a existenței ori inexistenței vinovăției, consemnând în procesul-verbal de efectuare a cercetării probele administrate din oficiu”

, iar potrivit alin. (5):

„

În cazul ascultării altor persoane, inspectorul judiciar sau unul dintre membrii echipei de inspectori judiciari procedează la consemnarea declarației într-un proces-verbal care se semnează, pe fiecare pagină, de persoana ascultată și de inspectorul judiciar care a consemnat declarația”.

În speță, procedura s-a desfășurat cu respectarea normelor menționate, recurenta neindicând explicit și nedovedind existența vreunei forme de publicitate, de compromitere sau de acces neautorizat referitor la informațiile din dosarul de cercetare ce o privea.

Împrejurarea că, în cuprinsul Hotărârii din 28 iunie 2017, expunându-se susținerile reclamantei, s-au redat afirmații ale magistratului din ședințe de judecată din anul 2013, exemplificate de Inspecția Judiciară pentru a respinge apărarea judecătorului cercetat, care susținea că atitudinile reproșate ar fi fost generate de starea sa actuală de sănătate, nu are semnificația unei nemotivări sau a unei motivări contradictorii, după cum pretinde autoarea criticii, în condițiile în care, în hotărâre s-a consemnat explicit: „

Referitor la apărarea pârâtei în sensul că Inspecția Judiciară ar fi reținut fapte petrecute cu 3 ani anterior cercetării disciplinare, Secția reține ca acțiunea disciplinară nu a fost exercitată pentru conduita doamnei judecător A. din anul 2013, fiind respectate dispozițiile art. 46 alin. (7) din Legea nr. 317/2004”.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct.6 C.proc.civ., motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârii atacate, cu legea.

Argumentele invocate în principal, prin prisma

motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă,

sunt neîntemeiate.

Cu privire la încheierea de ședință din 19 aprilie 2017, se constată că sunt lipsite de relevanța propusă aspectele referitoare la excepția nulității sesizării Inspecției Judiciare formulate de către Societatea Civilă de Avocați Y., pentru B. S.R.L.

În conformitate cu dispozițiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în cazul în care Inspecția Judiciară este titulară a acțiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris și motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârșite de judecători și procurori.

Raportând prevederile legale menționate la particularitățile concrete ale speței, se deduce netemeinicia susținerii privind lipsa interesului în promovarea sesizării în discuție.

În privința  condițiilor de valabilitate ale unei sesizări, singura referire este cuprinsă în art. 10 alin. (3) din Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027 din 15 noiembrie 2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară. Potrivit normei specificate, sesizările care nu sunt semnate de petenți, nu conțin datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situației de fapt care a determinat sesizarea, după înregistrarea în registrul general de evidență a lucrărilor Inspecției Judiciare, se clasează de către inspectorul-șef, prin rezoluție definitivă.

Or, din analiza sesizării formulate în speță, se observă că aceasta este semnată și conține atât datele de identificare, cât și indicii pentru identificarea situației de fapt.

În plus, faptul netăgăduit că, cel puțin formal, respectiva sesizare este întocmită de o parte dintr-o cauză dedusă judecății magistratului vizat și este semnată, de asemenea, necontestat, de un avocat care a formulat efectiv concluzii în dosar/dosare pentru acea parte, justifică interesul impus de norma legală și conferă legitimitate demersului.

În acord cu constatările instanței de disciplină, se reține că, raportat la prevederile Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și ale Statutului profesiei de avocat, societatea de avocați semnatară a avut calitatea de reprezentant al societății parte, B. S.R.L.

În cazul reprezentării persoanei, în speță, a unei persoane juridice, contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client stabilește și conferă puteri de reprezentare judiciară, potrivit legii și contractului.

Astfel, împuternicirea avocațială în cuprinsul căreia este menționat contractul de asistență juridică încheiat între avocat și client, chiar nesemnată de acesta din urmă, face dovada deplină a calității de reprezentant, a avocatului.

Sub aspectul puterii probante a împuternicirii avocațiale, art. 43 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 prevede că toate „

actele întocmite de avocat pentru legitimarea sa față de terți a calității de reprezentant au forță probantă deplină până la înscrierea în fals".

Împuternicirea avocațială are caracter de înscris emis în baza contractului de asistență, fiind reglementat prin art. 126 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat. În acest sens, se prevede că „

întinderea puterilor de reprezentare pe care clientul le conferă avocatului" e

ste prevăzută de contractul de asistență juridică care, sub acest aspect, are funcția procesuală de mandat expres în sensul de „

mandat special

" (alineat 3 al textului menționat).

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1995, împuternicirea avocațială este un act juridic întocmit de avocat în temeiul atribuțiilor conferite de lege, pentru a atesta identitatea părților, a conținutului și a datei actelor, astfel că semnătura părții poate fi  „atestată" de avocat, care semnează împuternicirea în conformitate cu contractul de asistență juridică și reprezentare.

De asemenea, împuternicirea avocațială este un act autentic, ce nu poate fi atacat decât prin înscriere în fals, fiind emisă pe formularul tipizat specific (cum este și cazul de față) și cuprinzând toate mențiunile impuse de legea specială, astfel că dovedește pe deplin calitatea de reprezentant a apărătorului ales, fără a mai fi necesar a se depune și contractul de asistență juridică.

În cauza pendinte, împuternicirea atașată sesizării formulate de către Societatea Civilă de Avocați Y., pentru B. S.R.L. este completată la toate rubricile obligatorii, fiind menționate numărul și data contractului (respectiv nr. x8/2015), iar conform Anexei II din Statutul profesiei de avocat, în această situație, nu mai este necesară semnătura celui reprezentat.

Și în privința legăturii avocatului C., semnatar al sesizării pentru Societatea Civilă de Avocați Y., cu respectiva societate de avocați, de asemenea, concluzia instanței de disciplină a fost corect dedusă din informațiile preluate din mediul

on line,

consultarea

site

-ului Baroului  relevând calitatea acestuia de colaborator al societății de avocați în discuție.

Cât privește susținerile și argumentele invocate de recurentă privind lipsa calității de reprezentant a avocatului pentru societatea-parte în cauzele cu judecarea cărora a fost învestită, acestea nu prezintă relevanță în chestiunea examinată, deoarece constituie o chestiune de judecată, care nu a format și nu poate forma obiect al cenzurii în acest cadru disciplinar.

În concluzie, pentru considerentele expuse și în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă, a fost respins, ca nefondat,

recursul declarat de recurenta judecător împotriva încheierii din 19 aprilie 2017 și a încheierii din 7 iunie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară.

Cât privește fondul cauzei și aspectele reținute din această perspectivă prin

Hotărârea din 28 iunie 2017

, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite criticile formulate, în principal, prin recurs.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentei, instanța de disciplină a reținut în sarcina sa săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) și lit. s) teza I din Legea nr.303/2004.

Se susține în mod nefondat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor

disciplinare menționate.

În ceea ce privește fapta prevăzută

de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare,

legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „

atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții

”.

Potrivit dispozițiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003: „

magistraților le este interzisă orice manifestare contrară demnității funcției pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparțialitatea sau prestigiul acesteia”.

Aceste dispoziții se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii și procurorii sunt obligați ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremația legii, să respecte drepturile și libertățile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor.

În acest context, se impun a fi reținute dispozițiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor, conform cărora: „

Judecătorii și procurorii sunt datori să se abțină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcție și în societate”

.

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii

nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează „

Demnitatea și onoarea profesiei de judecător sau

procuror”.

Din interpretarea literală, sistematică și teleologică a tuturor textelor normative mai sus menționate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraților, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligației de a avea o comportare corectă, demnă și rezervată, de natură a menține neștirbit prestigiul justiției, responsabilitatea în menținerea imaginii justiției și a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În speță, i se impută recurentei atitudinea inadecvată caracterului solemn al  ședinței de judecată, concretizată în utilizarea unor expresii nepotrivite ori în exprimarea unor critici la adresa colegilor judecători sau a unor considerații privind soluțiile pronunțate de instanța de control judiciar, formularea în mod public, în ședința de judecată, a unor aprecieri personale cu privire la hotărârea Curții de Apel Timișoara, precum și modul în care și-a motivat declarațiile de abținere în mai multe dosare.

Cu just temei, pe baza materialul probator administrat, instanța de disciplină a dedus existența laturii obiective a abaterii în discuție, fiind demonstrat fără dubiu că, în timpul ședințelor de judecată, judecătorul a  folosit  expresii de genul:

"atâta ghiveci ce s-a întâmplat în societatea asta", "eu mă bucur să scap de dosar", „domnii de la Fisc se cred stat în stat", „

Le cer ca tâmpită de n-șpe mii de ori în scris și pe ei îi doare fix în pix (...). Păi în ce stat trăim, frate, că nu suntem în Bangladesh, aici (...). Să le iasă din cap că ei sunt tari și mari și că ei pot să taie și să spânzure

(...)”, „

doamna de la Q. să afle că instituția tranzacției

și instituția renunțării la judecată sunt două chestiuni distincte! Punct! Nu că

îmi vine mie pe chelie...

",

„eu nu sunt Mafalda, sunt simplu judecător", „poate dumnealor nu au învățat temeinic carte, ei bine, eu am învățat", „suntem în dușmănie, serios? Am putea să fim în dușmănie  dacă  v-aș face o plângere penală pentru afirmație pe care ați făcut-o, că( …) are influență asupra noastră", „nu sunt sănătoși la cap!".

Examinarea conținutului concret al afirmațiilor respective denotă o atitudine de superioritate, șicanatorie și lipsită de respect atât față de părțile prezente în sala de ședință, cât și față de colegii judecători, în condițiile în care recurenta și-a exprimat în mod public părerea despre profesionalismul acestora menționând, cu referire la hotărârea Curții de Apel Z., de exemplu, că:

"nu se poate anula în totalitate",

„între o excepție absolută și una relativă a preferat pe cea relativă", „partea a profitat de neștiința judecătorilor, sunt din păcate mulți promovați de la secția penală", „nu pot să fiu de acord cu soluția Curții", "dumnealor de la Curte efectiv nu au în vedere decât Codul de procedură fiscală, cu care, apropo, legea insolvenței nu se completează ".

Cu just temei instanța de disciplină a considerat că acest mod în care pârâta judecător s-a manifestat în ședințele de judecată din 2 noiembrie 2015, 4 aprilie 2016, 6 iunie 2016, 12 septembrie 2016, 24 octombrie 2016, prin utilizarea unor expresii nepotrivite, prin inițierea unor dialoguri fără relevanță juridică, prin exprimarea unor critici la adresa unor colegi magistrați și a soluțiilor pronunțate de instanța de control judiciar întrunește premisa legală privind nedemnitatea atitudinii.

De asemenea, justificarea declarațiilor de abținere formulate de către recurenta judecător la 21 ianuarie 2015, 10 iulie 2015, 2 decembrie 2015, 23 februarie 2016, 2 martie 2016, 2 aprilie 2016, 7 și, respectiv, 12 septembrie 2016,  prin expunerea unor argumente ce au pus în discuție chiar temeinicia soluțiilor instanței de fond prin care s-a dispus casarea/anularea hotărârilor pronunțate de pârâtă, de exemplu:

„consider că din eroare instanța de control judiciar a criticat soluția sub aspectul nedovedirii existenței autoutilitarei în patrimoniul pârâtului", „motivul pentru care s-a dispus casarea este acela că lichidatorul nu a motivat suficient cererea, neglijând să observe că cererea de atragere a răspunderii a fost precizată ulterior introducerii acțiunii"," instanța de apel nu poate verifica decât în limitele cu care a fost investită stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, putând să invoce din oficiu doar motive de ordine publică", „ignorându-se faptul că pe parcursul a aproape trei pagini am motivat cu lux de amănunte toate faptele făcute de cei doi pârâți", „hotărârea instanței de control judiciar este „greșită din toate punctele de vedere

nu se circumscrie scopului prevăzut de lege pentru formularea unei astfel de declarații, depășind cadrul legal ce reglementează soluționarea acestui incident procedural.

Din această perspectivă, se vor înlătura, ca lipsite de relevanță, mențiunile recurentei privind caracterul de noutate al chestiunii privitoare la autoritatea de lucru judecat parțială și la circumstanțele concrete ale speței, ca și la caracterul legal și temeinic al măsurilor dispuse sau al cererilor pe care le-a formulat ca judecător al cauzei, aspect ce nu a fost analizat sau contestat, faptele ce au condus la sancționarea sa constând în nerespectarea obligațiilor de a manifesta calm, răbdare, politețe și imparțialitate față de justițiabili, avocați și alte persoane, în timpul exercitării atribuțiilor profesionale, precum și de a se abține de la orice comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparțialitatea sa.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu se reproșează magistratului demersurile procedurale în sine. Ca atare, semnificativ pentru soluționarea recursului pendinte nu este dacă măsurile dispuse de judecător au fost sau nu legale, ci dacă atitudinea și comportamentul magistratului au corespuns standardelor profesionale.

Nu se poate reține, în sensul propus de autoarea recursului, că atitudinea sa ar fi fost provocată de către avocatul părții sau de tensiunea specifică unei ședințe de judecată, având în vedere obligația profesională, asumată, a judecătorului, de asigurare a solemnității ședinței de judecată.

Nu au semnificația acordată de recurentă nici susținerile privind buna sa credință în administrarea actului de justiție, ori bunele relații pe care le-a stabilit la locul de muncă, probele aduse în acest sens fiind inapte să demonstreze inexistența faptelor ce-i sunt reproșate sau să înlăture caracterul lor culpabil, respectivele susțineri și dovezi putând fi avute în vedere în circumstanțiere, la stabilirea sancțiunii.

Ca atare, se impune a se considera că faptele în discuție, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat.

Nici în privința existenței laturii subiective, concluzia instanței disciplinare nu este criticabilă, Secția pentru judecători  deducând în mod corect, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existența intenției indirecte, întrucât  atitudinea psihică a judecătorului a fost aceea de a fi prevăzut și acceptat rezultatele faptelor sale, chiar dacă nu le-a urmărit.

Secția pentru judecători în materie disciplinară a reținut corect vinovăția recurentei pârâte, redarea exactă a conținutului afirmațiilor judecătorului în ședințele publice analizate, ca și a celor reținute în motivarea declarațiilor de abținere în discuție, dovedind existența elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară.

Consecința imediată și directă a acestei conduite, pe care recurenta încearcă să o minimalizeze, constă în deteriorarea încrederii și a respectului față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii și prestigiului justiției, ca sistem și serviciu public.

Pe de o parte, aprecierile personale ale recurentei judecător, cu privire la lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei sale, sunt în contradicție cu opiniile exprimate de către  participanții la actul de justiție, reflectate, de pildă, chiar în cuprinsul sesizării Inspecției Judiciare.

Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigența de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cât și în afara acestora, respectiva exigență fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective și nu pe baza evaluărilor personale.

Se constată, așadar, că faptele reproșate recurentei judecător intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după cum în mod just a fost reținut de către instanța de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existența faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăției, a urmărilor prejudiciabile și a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și rezultatul produs, ceea ce susține legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menționat.

Lipsite de fundament sunt și susținerile din calea de atac privind inexistența elementelor constitutive ale faptei prevăzute de art. 99 lit. s) teza întâi din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În conformitate cu acest text legal, constituie abatere disciplinară „

utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești (...) de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat”.

Este adevărat că trebuie făcută distincție între încălcarea dispozițiilor procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, greșeală ce ar putea fi cenzurată fie pe calea controlului ierarhic superior, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar.

Este de menționat, însă, că reglementarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004 nu privește instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, cum pretinde recurenta, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege.

Obiectul judecății l-a constituit, în cauză, numai fapta culpabilă, așadar conduita magistratului obiectivată în contextul îndeplinirii obligației legale de redactare a hotărârii judecătorești, aspect ce nu poate fi interpretat ca având semnificația unui control administrativ al hotărârilor judecătorești pronunțate de acesta.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, nu s-au avut în vedere considerentele logico-juridice ce au fundamentat soluțiile date de magistrat, ci anumite expresii folosite de judecătorul A. în cuprinsul încheierii din data de 16 noiembrie 2016 și al sentinței civile nr. 70/CC/2016, ambele pronunțate în dosarul nr. x/108/2015* al Tribunalului X., care evidențiază încălcarea de către recurentă a obligațiilor specifice funcției, în modalitatea care să-i atragă răspunderea disciplinară în temeiul textului incriminator invocat.

În acest sens, în deplin acord cu instanța de disciplină, se reține că expresiile prin care magistratul redactor a formulat aprecieri critice explicite în privința hotărârilor Curții de Apel Z. pronunțate în calea de atac, consemnate ca întrebări retorice, prin raportare la propria experiență profesională, relevă o atitudine subiectivă, părtinitoare și constituie elemente străine unui act de judecată imparțial, astfel încât, contrar susținerilor din recu