ÎCCJ, decizie (scj.ro #143851)

Magistrat. Dreptul la liberă exprimare. Încălcarea obligației de rezervă

Legea nr. 303/2004, art. 90 alin. (1)

Ca orice altă persoană, un magistrat nu poate fi privat de dreptul la liberă exprimare, drept consacrat de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului

și a libertăților fundamentale, dar libertatea nu este una absolută, statul având posibilitatea să intervină în mod legal în vederea limitării acesteia, conform condițiilor prevăzute prin art. 10 paragraful 2.

Prin urmare, deși statutul de magistrat nu privează judecătorul de protecția instituită de art. 10 din Convenția europeană, responsabilitatea în menținerea imaginii și a statutului funcției impune prudență și moderație în exprimare.

Or, modul de exprimare pe care pârâta judecător l-a ales pentru a-și expune opiniile în legătură cu activitatea sistemului judiciar, prin afirmațiile publice făcute pe blogul personal, în conținutul cărora a

formulat explicit anumite suspiciuni sau temeri cu privire la pretinse fapte penale săvârșite de doi demnitari, la presupuse influențe ale acestora asupra unor instituții publice, sugerând existența unui potențial pericol social creat ca urmare a lăsării în libertate a respectivelor persoane,

constituie o încălcare a obligației de rezervă, în condițiile în care declarațiile sale au depășit

limitele dreptului la liberă exprimare, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 10 din Convenție.

ÎCCJ, Completul de 5 judecători, decizia civilă nr.  69 din 2 aprilie 2018

1.

Circumstanțele cauzei

1.1.Acțiunea disciplinară

Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtei  A., judecător în cadrul Curții de Apel X., cu privire la săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, constând în manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

1.2.Hotărârea instanței de disciplină

Prin Hotărârea nr. 15J din 4 mai 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, cu majoritate, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară.

În cauză, a fost exprimată o opinie separată, în sensul admiterii acțiunii disciplinare exercitate împotriva pârâtei  A., judecător în cadrul Curții de Apel X., pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare.

2.Cererile de recurs

2.1. Recursul principal declarat de  titularul acțiunii disciplinare

Împotriva Hotărârii nr. 15J din 4 mai 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii, Secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară.

În susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, aplicarea unei sancțiuni prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, pârâtei judecător, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare

Autoarea acestui recurs a susținut că soluția majoritară a instanței de disciplină a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente, reținându-se în mod eronat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Consideră partea că,

sub aspectul laturii subiective

,

vinovăția judecătorului a rezultat din modul în care acesta a înțeles să se manifeste și să expună în mod public, prin publicare pe blog-ul personal, demersul său judiciar privind formularea plângerii penale împotriva Ambasadorului Statelor Unite ale Americii la București și a Președintelui Camerei Deputaților a Parlamentului României.

Se apreciază că, prin prisma experienței de peste 20 de ani în funcția de judecător și a nivelului de pregătire profesională corespunzător gradului de judecător de curte de apel, magistratul a acceptat rezultatul faptei sale, posibilitatea ca postarea plângerii penale menționate și a articolului în legătură cu aceasta sa fie accesibile publicului și să fie preluate și de alte canale media, respectiv să genereze discuții în spațiul public, dar și în rândul judecătorilor, ceea ce s-a și întâmplat, astfel încât, fapta are gravitatea necesară pentru a se circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004.

În opinia Inspecției Judiciare, susținerile judecătorului A., preluate în mass media, analiza postării din 18 mai 2016 pe blog-ul personal al magistratului

,

precum și a conținutului plângerii penale trimise la D.N.A. relevă faptul că aceasta a depășit limitele dreptului la libertatea de exprimare, contravenind obligației de rezervă impuse magistraților în exercitarea libertății de exprimare, în considerarea statutului lor. Astfel a fost încălcat echilibrul just între dreptul fundamental al individului la respectarea libertății de exprimare, pe de o parte, și interesul legitim al unui stat democratic de a veghea ca funcția publică să se conformeze scopurilor enunțate în art.10 paragraful 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, pe de altă parte, aspect reținut și în cadrul opiniei minoritare exprimate în cauză.

Cu referire punctuală la probele administrate în cursul cercetării disciplinare și în acord cu opinia minoritară,  s-a menționat că, în speță, contrar celor reținute în hotărârea recurată, s-a produs urmarea specifică abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr.303/2004, deoarece formularea plângerii penale de către un judecător împotriva a două persoane politice cu funcții importante a devenit o știre de presă, iar publicarea articolului respectiv a generat discuții și în rândul altor judecători din țară, iar impactul postării plângerii penale formulate a fost în mod cert unul semnificativ, fiind, astfel, adusă atingere imparțialității și prestigiului justiției și creându-se, în ochii unui observator rezonabil, îndoieli cu privire la independența și imparțialitatea întregului corp profesional al judecătorilor.

2.2. Recursul incident declarat de pârâta  judecător

Împotriva Hotărârii nr. 15J din 4 mai 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru judecători în materie disciplinară, în temeiul art. 491 raportat la art. 472, art. 461 alin. (2) și art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Codul de procedură civilă, a declarat recurs incident judecătorul A., solicitând înlăturarea considerentelor prin care s-a constatat încălcarea obligației de rezervă impuse magistraților și înlocuirea cu propriile considerente, constatând că afirmațiile făcute public nu întrunesc elementul material al abaterii disciplinare.

Ca prim motiv  de casare, autoarea recursului incident a susținut, din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, cu referire și la prevederile art. 72 din Codul civil, că hotărârea conține motive contradictorii, deoarece, în motivarea soluției majoritare, s-a reținut, pe de o parte, că nu s-a produs urmarea specifică faptei, nefiind afectat prestigiul justiției sau onoarea și probitatea profesională, iar, pe de altă parte, s-a constatat existența unei încălcări a obligației de rezervă, care constă tocmai într-o obligație de a nu comite fapte de natură să compromită demnitatea în profesie și societate.

În acest context, susținerea că nu s-a afectat onoarea, dar s-a compromis demnitatea, este, evident, contradictorie.

Recurenta judecător mai consideră că hotărârea recurată este criticabilă și pentru faptul că a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident, în opinia sa, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Astfel, pentru corecta aplicare a normei art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, instanța de disciplină trebuia să constate că afirmațiile făcute public, deși se încadrează în categoria de „

acte sau fapte

" și respectiv de „

manifestări

", acestea nu îndeplinesc condiția de a compromite vreo valoare personal- nepatrimonială, de natură a limita ingerința legitimă în libertatea de exprimare a judecătorilor, impusă de obligația de rezervă, în atare situație singura concluzie corectă fiind nedepășirea limitelor restrânse ale libertății de exprimare, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acestor limite restrânse.

Magistratul consideră că fapta ce-i este imputată, respectiv formularea plângerii penale și justificarea acesteia sunt

cereri întemeiate juridic

, care nu au potențialul să compromită demnitatea sa în profesie și în societate, astfel încât, nu încalcă obligația de rezervă prevăzută de lege, ci constituie expresia libertății de exprimare, în limitele sale.

3.Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 12 februarie 2018, completul de filtru a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului Inspecției Judiciare, invocată de recurenta judecător A.  și, având în vedere îndeplinirea cerințelor de formă prevăzute de art. 486 din Codul de procedură civilă, precum și a condițiilor de admisibilitate, a admis în principiu recursurile deduse judecății.

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurente, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

4.1.În privința recursului principal declarat de Inspecția Judiciară

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă,

invocat de către titularul acțiunii disciplinare, nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia Secția pentru  judecători stabilit în mod eronat inexistența cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare în discuție.

Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

Pentru ca răspunderea disciplinară să poată fi angajată, este necesar ca fapta ce constituie abatere disciplinară să întrunească elementele constitutive, cu referire la latura obiectivă, latura subiectivă, rezultat vătămător și nex cauzal.

În speță,  instanța de disciplină, cu majoritate, a apreciat, pe de o parte, că vinovăția pârâtei judecător în săvârșirea faptei nu are gravitatea necesară pentru a o circumscrie unei abateri disciplinare, iar, pe de altă parte, că urmările produse (impactul mediatic) nu au fost atât de puternice, nefiind de  natură a pune în discuție onoarea sau probitatea profesională a magistratului.

Criticile recurentei Inspecția Judiciară, referitoare, în primul rând, la existența unui grad de vinovăție de natură a atrage sancționarea magistratului A., nu pot fi primite.

Având în vedere susținerile ambelor recurente sub acest aspect, se impun câteva precizări teoretice.

Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speță a unui magistrat, care a săvârșit o faptă ilicită, față de respectiva faptă și de urmările acesteia.

Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (2) din Codul civil, trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Practic, trebuie stabilită o legătură între un element de ordin subiectiv și unul de ordin obiectiv, care, însumate, conturează conduita persoanei în cauză.

Acesta este și motivul pentru care, în hotărârea atacată, în analiza existenței vinovăției pârâtei judecător, Secția pentru judecători, în opinia majoritară, a avut în vedere atât elemente obiective, cât și subiective, particularitățile abaterii cercetate determinând o strânsă interdependență dintre acestea.

Relativ la elementul

intelectiv,

acesta

privește reprezentarea în conștiința persoanei a consecințelor sociale ale faptei sale și prevederea (sau cel puțin posibilitatea prevederii) urmărilor faptei ilicite săvârșite. Acest factor presupune capacitatea concretă a autorului faptei de a înțelege semnificația conduitei sale și de a evalua corect consecințele acesteia.

Elementul

volitiv

vizează deliberarea și decizia asupra propriei conduite și motivele care pot determina o persoană să săvârșească o faptă ilicită, răspunderea disciplinară fiind angajată dacă autorul a ales o conduită care este incriminată ca abatere disciplinară.

Mai trebuie precizat în acest context caracterul dinamic al criteriului obiectiv de apreciere a gradului de vinovăție, determinat de exigențele sporite pe măsura evoluției societății sub impactul dezvoltării științei și al mijloacelor de exprimare.

Raportând aceste considerații teoretice la particularitățile speței, se constată justețea concluziei referitoare la latura subiectivă, reținută în hotărârea atacată, având în vedere inexistența cumulativă a factorului intelectiv și a celui volitiv, ce conturează vinovăția ca element subiectiv în producerea faptei.

Într-adevăr, din examinarea circumstanțelor reale și personale relevate de probatoriul administrat, în cauză nu se poate deduce fără putință de tăgadă faptul că, prin conținutul mesajului pe care l-a făcut public pe blog, magistratul a urmărit și și-a asumat implicit afectarea valorilor morale și sociale ocrotite de norma de referință.

Nici în privința urmării specifice, susținerile autoarei acestui recurs nu au relevanța atribuită și nu pot conduce la admiterea căii de atac principale.

Este adevărat că din interpretarea literală, logică și teleologică a dispozițiilor textului incriminator invocat, rezultă că urmarea specifică, imediată condiționează existența abaterii disciplinare și constă în

atingerea adusă onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției,

ca sistem și serviciu public

.

În aplicarea și interpretarea acestei norme instanța este îndrituită ca, examinând elementele concrete ale cauzei deduse judecății, să aprecieze nu numai asupra existenței unei atingeri virtuale aduse valorilor sociale protejate, dar, pentru angajarea sau neangajarea răspunderii disciplinare a magistratului, aceasta poate stabili și gradul acestei atingeri, deci nivelul de gravitate al faptei.

Constatarea majoritară a Secției pentru judecători, în sensul inexistenței urmării specifice, s-a realizat printr-o corectă raportare la impactul public covârșitor pozitiv al mesajului magistratului, relevat necontestat de probele administrate, atingerea minoră adusă valorilor menționate fiind de natură a justifica atât concluzia privind urmarea faptei (ca element constitutiv al abaterii disciplinare ), cât și concluzia privind diminuarea gradului vinovăției  examinate prin prisma faptului că judecătorul cunoștea sau trebuia să cunoască ce consecințe ar putea produce conținutul mesajului pe care l-a făcut public pe blog.

În atare situație și ținând cont de faptul că, din actele  dosarului, rezultă  că s-au avut în vedere toate condițiile specifice angajării răspunderii disciplinare, hotărârea atacată fiind în acord cu dispozițiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate,

ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecția Judiciară.

4.2. În privința recursului incident declarat de pârâta judecător A.

4.2.1. În ceea ce privește criticile expuse de către recurenta-pârâtă din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă,

Înalta Curte constată caracterul lor nefondat.

Motivul de nelegalitate invocat are în vedere situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurentă sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menționată, hotărârea recurată îndeplinind exigențele unei motivări corespunzătoare.

Contrar susținerilor autoarei recursului incident, ipoteza privind motivarea contradictorie este contrazisă de conținutul hotărârii Secției pentru judecători, argumentarea fiind logică și coerentă, în acord cu normele legale incidente.

Faptul că, în contextul analizării laturii obiective a abaterii în discuție, instanța a reținut încălcarea obligației de rezervă impuse magistraților, concluzionând în sensul existenței acestui element constitutiv, în considerarea statutului de judecător și a potențialului vătămător al mesajului exprimat public, iar, privitor la vinovăție, precum și la urmarea specifică, examinate în contextul aprecierii asupra gradului de gravitate al faptei, s-a stabilit că acestea nu sunt de natură a atrage răspunderea disciplinară a judecătorului, nu poate fi considerat ca fiind un aspect de motivare contradictorie  și nici nu pune instanța de control judiciar în imposibilitatea de a determina în mod concret rațiunile avute în vedere la pronunțarea soluției criticate, câtă vreme, așa cum s-a expus în cele ce preced, examinarea elementelor de ordin subiectiv și a celor de ordin obiectiv nu poate fi complet separată.

De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției.

Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin (1) pct.6 din Codul de procedură civilă, motivarea corespunzătoare permițând verificarea conformității hotărârilor atacate, cu legea.

4.2.2.Nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă

.

Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea acestui motiv nu au semnificația încălcării unor norme de drept material, acordată de autoare.

În ceea ce privește răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor, aceasta este una specială și derivă din statutul profesional distinct al acestora, ce prezintă anumite particularități specifice.

Astfel, responsabilitatea în menținerea imaginii și a statutului magistratului, ca și obligația de rezervă a acestuia, constituie o îndatorire profesională.

Potrivit dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară

manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu

.

Printr-o corectă interpretare a acestor prevederi, s-a reținut, cu opinia majoritară a Secției pentru judecători, că publicarea pe blogul personal a articolului intitulat

„Plângere la D.N.A. împotriva ambasadorului american (…) și (…) pentru trafic de influență. Se cere arestarea lor preventiva"

, postându-se și plângerea penală adresată Direcției Naționale Anticorupție, sunt manifestări care contravin obligației de rezervă impuse magistraților în exercitarea libertății de exprimare, în considerarea statutului profesional.

Recurenta judecător susține în mod eronat că fapta ce i-a fost imputată nu are aptitudinea să compromită demnitatea sa în profesie și în societate, astfel încât nu încalcă obligația de rezervă prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr.303/2004 și art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor și că aceasta reprezintă expresia libertății de exprimare în limitele sale.

Modul de exprimare pe care recurenta judecător l-a ales pentru a-și expune opiniile în legătură cu activitatea sistemului judiciar, afirmațiile la adresa Ambasadorului Statelor Americii în România și ale Președintelui   Camerei Deputaților, de exemplu, în sensul că „

lăsarea în libertate a celor doi ar putea

crea în societate temerea că justiția nu funcționează tocmai într-un caz în care este atacat și manipulat statul de drept prin una din funcțiile sale esențiale: legiferarea"

, redate din conținutul plângerii penale formulate,  precum și referirile explicite cu privire la pretinsa influență pe care persoanele vizate ar avea-o asupra instituțiilor publice, inclusiv asupra Direcției Naționale Anticorupție, „

influență recunoscută chiar de procurorul șef al D.N.A., (…)”,

punerea în discuție a presupusului pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a celor doi, constituie o încălcare a obligației de rezervă.

Faptul că în plângerea penală, nu și în articolul publicat, s-au invocat și texte legale și s-a solicitat aplicarea lor, nu încadrează demersul petentei în limitele restrânse ale libertății de exprimare, dat fiind că nu exercitarea în sine a acestui demers i s-a reproșat în fapt judecătorului cercetat.

Ca orice altă persoană, magistratul nu poate fi privat de dreptul la liberă exprimare, drept consacrat de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar libertatea nu este una absolută, statul având posibilitatea să intervină în mod legal în vederea limitării acesteia, conform condițiilor prevăzute prin art. 10 paragraful 2.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că „

Sub rezerva alineatului 2, libertatea de exprimare privește nu numai informațiile sau ideile apreciate favorabil sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar și pe cele care contrariază, șochează sau neliniștesc o persoană. Aceasta este exigența pluralismului, a toleranței și a spiritului de deschidere într-o societate democratică” (

cauzele

Handyside c. Regatului Unit, 1979; Lingens c. Austriei, 1986; Piermont c. Franței, 1995)

.

Prin urmare, deși statutul de magistrat nu o privează pe recurentă de protecția instituită de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, responsabilitatea în menținerea imaginii și a statutului funcției impunea prudență și moderație în exprimare.

Obligația de rezervă în privința exercițiului dreptului la liberă exprimare funcționa, în condițiile în care susținerile sale (făcute publice în maniera respectivă) au depășit această sferă.

Astfel, analiza concretă a acelor afirmații publice relevă faptul că magistratul nu s-a limitat la a-și exprima opinia referitoare la o anumită stare de fapt sau la a-și exercita un drept democratic de petiționare. Acesta a formulat explicit anumite suspiciuni sau temeri cu privire la pretinse fapte penale săvârșite de cei doi demnitari, la presupuse influențe ale acestora asupra unor instituții publice, sugerând existența unui potențial pericol social creat ca urmare a lăsării în libertate a respectivelor persoane, anterior soluționării plângerii penale pe care a formulat-o, aspecte care, prin potențialul de afectare a prestigiului justiției, pot fi, pe bună dreptate, considerate inoportune și nepermise unui magistrat, fiind depășite limitele dreptului la liberă exprimare, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Motivațiile invocate de recurentă, referitoare la faptul că preluarea mesajului său de către mass-media nu i-ar fi imputabilă sau că acest mesaj ar fi fost receptat în mod pozitiv de cititori nu au, însă, asupra laturii obiective, relevanța care li se atribuie prin motivele de recurs, dat fiind, pe de o parte, faptul că, prin conținutul lor, declarațiile analizate depășesc limitele îngăduite pentru obligația de rezervă specifică magistraților, iar pe de altă parte, faptul că, deși, într-adevăr, magistratul nu a furnizat în mod direct informațiile presei, comentariile publice exprimate inclusiv în  mass-media au fost o consecință directă a conduitei sale și a modalității în care judecătorul însuși și-a publicat mesajul în mediul

on-line

.

Ca atare, se impune a se considera că, strict sub aspectul laturii obiective, atitudinea de nerespectare a obligației de rezervă, prin manifestările publice, întrunește cerințele prevăzute de textul legal anterior citat, astfel cum, în mod legal a stabilit, cu opinia majoritară, instanța de disciplină, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului incident declarat de judecătorul A.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate în cauză.