ÎCCJ, decizie (scj.ro #171956)

Afirmații defăimătoare. Depășirea limitelor dreptului la liberă exprimare. Despăgubiri morale

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 10

Constituție, art. 30

În raport cu prevederile art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu poate fi înlăturată în condițiile în care afirmațiile sale de natură să lezeze imaginea și reputația părții reclamante, făcute în mod repetat la emisiuni televizate, nu au fost dovedite ca fiind veridice și  nu au avut o bază suficientă în realitate, fiind doar simple opinii. În atare situație, limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție, au fost depășite.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 246 din 30 ianuarie 2020

Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, viață privată, reputație, imagine, drepturi nepatrimoniale aparținand reclamantului prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimatoare, mincinoase, ironice, batjocoritoare de către parat.

A solicitat, de asemenea, să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 451.150 lei (echivalentul a 100.000 euro la cursul BNR euro de 4,5115 lei) daune morale și obligarea pârâtului la publicarea hotărârii judecătorești, timp de două luni, în fiecare număr  din  ziarul X., precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate  prevederile: art. 1357-1359 Cod civil, art. 72-74 Cod civil, art. 253 Cod civil; art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 30 din Constituția României și Rezoluția 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieții private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998.

În motivarea acțiunii reclamantul a susținut că începând din luna august 2015, prin prezentarea pe posturile de televiziune a unor informații mincinoase și calomniatoare, pârâtul a desfășurat o susținută campanie denigratoare la adresa mea ce i-a adus mari prejudicii de imagine, afectându-i grav reputația.

Astfel, reclamantul a arătat  că în data de 11.08.2015, la postul X. TV, în emisiunea „(...)” pârâtul a intervenit telefonic în timpul emisiunii și referindu-se la împrejurarea că împotriva sa era în desfășurare o cercetare administrativă, chiar președintele comisiei de cercetare fusese numit reclamantul.

S-a mai arătat în susținerea acțiunii că la 30.09.2015, la postul Y. TV, în timpul emisiunii „(...)”, între pârât și realizator s-a desfășurat următorul dialog  în care pârâtul  a desfășurat  o campanie denigratoare, că informația a putut fi accesată imediat și în modalitatea Hypertext Transfer Protocol (HTTP), prin care a fost dat publicității următorul enunț: „Fostul director (...) B. a lansat acuzații grave la adresa actualului director al Direcției întreținere (...) al companiei, A. Invitat în cadrul emisiunii de la Y. TV, B. a dezvăluit modul în care banii din stația de taxare de la vama X. ajungeau în buzunarul lui A., prin intermediul unei fost angajate a agenției. „O anumită doamnă, C. fostă angajată la agenția X., dată afară fiindcă a fost prinsă furând, și domnul A. și-o aduce aminte bine fiindcă a insistat pe diverse căi să nu fie dată afară. Această doamnă, ca si celelalte dinainte, colectau bani de la agenția din X. si îi aducea banii domnului A. Chiar acum o lună doamna respectivă a fost văzută pe holuri la (...) așteptându-l”, a spus B. Fostul director al Z. a declarat că este pregătit să își susțină declarația cu probe/ în fața organelor de anchetă”.

De asemenea, reclamantul a mai susținut că la 6.10.2015, fiind invitat în studioul postului X. a TV, în emisiunea „(...)”, tema „Jaful de la (...)”, pârâtul a făcut afirmații calomniatoare, desfășurând o susținută campanie denigratoare la adresa lui.

Prin sentința civilă nr. 16186 din 8 decembrie 2016, Judecătoria Sectorului 3 București a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr.1523 din 27 octombrie 2017, Tribunalul București - Secția a IV-a civilă a admis, în parte, acțiunea reclamantului.

A constatat încălcarea dreptului reclamantului la onoare, demnitate, reputație, imagine, prin afirmațiile pârâtului.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10000 lei, reprezentând daune-morale.

S-a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 100 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că în ceea ce privește contextul în care au fost făcute afirmațiile apreciate de reclamant ca având caracter defăimător, s-a avut în vedere faptul că emisiunile la care pârâtul fie a intervenit telefonic, fie a fost invitat au caracterul unor talk-show-uri în cadrul cărora moderatorii alături de invitați dezbat aspecte ale actualității cotidiene fiind atinsă o varietate largă de subiecte, din care face parte și cel referitor la situația autostrăzilor din România și la modalitatea de gestionare a banilor proveniți din taxele percepute de Z.

Prin urmare, pe lângă punerea în balanță a două interese contrare (dreptul la liberă exprimare al oricărei persoane, pe de o parte, și interesul statului de a limita libertatea de exprimare pentru a atinge scopurile legitime printre care un loc aparte îl ocupă necesitatea de a proteja reputația persoanelor vizate de discursul critic) intervine și un al treilea interes, cel al societății de a exercita un control eficient asupra acțiunilor personalităților aflate în poziții de conducere.

Fiind stabilit cadrul în care au fost făcute afirmațiile pretins a fi defăimătoare, tribunalul a analizat în ce măsură acestea se încadrează în limitele exercitării firești a dreptului la liberă exprimare, garantat de art. 10 din Convenție, constatând că deși aprecierile pârâtului au fost puse în contextul unor dezbateri vizând un interes public, există totuși anumite limite în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare  fiind necesar a se stabili în ce măsură s-au depășit limitele admise pentru exprimarea unei opinii critice, în condițiile în care în cauza

Petrina contra României

CEDO a arătat că, deși libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele unei societăți democratice și ea protejează și ideile care lovesc, șochează sau îngrijorează s-a stabilit că ea nu trebuie să depășească totuși anumite limite, mai ales în ceea ce privește protejarea reputației.

În cadrul dreptului la liberă exprimare trebuie operată o distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie, precum și între judecățile de valoare privitoare la persoane și fapte, ambele libertăți fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenției.

Astfel, în ceea ce privește distincția dintre fapte și judecăți de valoare, tribunalul a reținut că în prima categorie se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, în timp ce afirmațiile factuale regrupează exprimarea unor acuzații de a fi comis fapte determinate.

S-a reținut că această distincție produce consecințe extrem de importante întrucât în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, CEDO considerând că o astfel de obligație este imposibilă și împiedică persoanele să își afirme opinia despre alții. (cauzele

Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei

). Totuși, de aici nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăți de valoare, întrucât jurisprudența Curții permite sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăți de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o

persoană. (

cauza Lingens c Austriei

)

Dimpotrivă, afirmațiile factuale sunt susceptibile de proba verității, astfel că în principiu, comunicarea unor informații factuale false poate face obiect al unor sancțiuni. Atunci când afirmațiile privesc comportamentul unui terț, poate fi dificil să se distingă între fapte și judecăți de valoare, însă chiar și în cazul acestora din urmă se poate reține că sunt excesive în situația în care sunt total lipsite de bază factuală (

Cumpănă si Mazăre c. României

).

Din perspectiva celor expuse, tribunalul a reținut că afirmațiile vizând existența unor dosare la DNA pe numele reclamantului, însușirea banilor de către reclamant prin intermediul numitei C. din sumele pe care aceasta le colecta de la punctul de control X. și folosirea influenței pe care funcția i-o dădea reclamantului pentru a o favoriza pe numita C. arcu nu sunt judecăți de valoare având în vedere că nu reprezintă doar o exprimare personală a opiniei pârâtului despre competențele profesionale ale reclamantului, ci situații de fapt care implică obligația pentru pârât de a furniza o bază reală suficientă.        Referitor la prima categorie de afirmații respectiv : ,,

el a fost cercetat și se pare că și de DNA. Are câteva dosare la DNA acum

”, tribunalul  a reținut că  pârâtul nu a făcut nici o dovadă a veridicității celor declarate. Deși ca principiu sarcina probei aparține reclamantului conform art. 249 NCPC, odată ce acesta a prezentat faptele de natură a aduce atingere dreptului său la onoare, demnitate și reputație, invocând depășirea limitelor admisibile ale libertății de exprimare, revine pârâtului obligația de a proba în cazul judecăților de valoare că acestea nu sunt excesive iar în cazul afirmațiilor factuale că acestea au o bază suficientă. Or, pârâtul nu a depus nici un înscris din care să rezulte faptul că reclamantul ar fi supus unor proceduri penale în curs de către Direcția Națională Anticorupție.

De asemenea, s-a reținut că niciunul dintre martorii audiați în cauză nu are cunoștință despre existența unui dosar penal pe numele reclamantului, că acuzația de fapte de corupție este de natură a afecta cariera profesională a reclamantului  cauzându-i acestuia un prejudiciu luând în considerare că problema faptelor de corupție reprezintă un interes major pentru societatea românească.

În aceste condiții, tribunalul a apreciat că afirmațiile pârâtului pot fi considerate în contextul dat drept niște susțineri făcute în absența unor dovezi suficiente privind validitatea lor, astfel încât ele pot fi considerate defăimătoare  fiind  încălcat dreptul la imagine al reclamantului.

În ceea ce privește cea de-a doua categorie de afirmații : ,,

Această doamnă, ca si celelalte dinainte, colecta bani de la agenția din Giurgeni si îi aducea banii domnului A. (…) Fura, primea bani de acolo.

(…)

Ca să  completez acum, acest domn A. primea bani de la punctul de încasare Giurgeni prin intermediul unei prietene C. care colecta banii de la oamenii de acolo si îi aducea banii. (…) Cum să te cerceteze unul care lua bani de la Giurgeni, de la cei care trebuia să-i dea (...) ?’’,

tribunalul a  mai reținut că acestea au fost făcute cu scopul de a-l discredita pe reclamant atât timp cât pe de o parte, existența unor zvonuri neconfirmate prin efectuarea unor controale sau anchete al căror rezultat să fie defavorabil reclamantului nu constituie o bază reală suficientă în sensul avut în vedere de juriosprudența CEDO, iar pe de altă parte, luările de poziție ale pârâtului cu privire la reclamant au fost repetate, ceea ce dovedește o acțiune premeditată de defăimare a reclamantului. Repetarea publică a unui discurs care direct sau indirect urmărește să convingă publicul că activitatea reclamantului la Z. nu a fost una tocmai legală a avut drept consecință afectarea imaginii publice și a reputației profesionale a reclamantului.

Raportat la modul în care a decurs conversația dintre realizatorul emisiunii din  30.09.2015, tribunalul a constatat că acesta l-a atenționat pe pârât de acuzațiile grave pe care le-a formulat la adresa reclamantului ( ,,Dar aveți probe ?

’’

; ,,Vă asumați

’’

,,Deci Domnul A. fura

’’

, ,,Este un om despre care Dumneavoastră ați spus că a furat

’’)

însă acesta a continuat să susțină realitatea afirmațiilor sale, chiar subliniind existența unor probe în acest sens ( ,,

Evident’’, ,,Evident! Am spus că-mi asum’’, ,,Fura, primea bani de acolo’’, ,,Da’’,

,,

Ca A. să știți că au fost si mai sunt mulți’’)

astfel încât impactul asupra opiniei publice a fost unul negativ pentru reputația și imaginea reclamantului, cu atât mai mult cu cât au fost făcute de o persoană care a activat în cadrul Z., ocupând fucții de conducere.              Astfel, instanța de fond a reținut că modul în care au fost exprimate aceste afirmații a adus o atingere suficient de gravă prestigiului, reputației și imaginii reclamantului, neputând fi circumscrise scopului demersului de informare privind chestiuni de interes general și prezintă un caracter ilicit.             Față de cele expuse, tribunalul a apreciat că primele trei categorii de afirmații exced protecției dreptului la liberă exprimare și încalcă dreptul la reputație al reclamantului, conduita pârâtului constituindu-se într-o faptă ilicită.

S-a reținut astfel că, dreptul fiecărei persoane la demnitate, drept garantat de Constituție, se reflectă atât în ocrotirea valorii sociale a demnității sub aspectul ei subiectiv, adică sub aspectul sentimentului de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși, cât și sub aspect obiectiv, respectiv sub aspectul prețuirii morale de care se bucură un om în cadrul societății din care face parte și care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor săi, acest drept fiind atins prin expresiile folosite de pârât la adresa reclamantului.

În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre acțiunea ilicită și prejudiciul moral suferit de reclamant, tribunalul a constatat că în condițiile în care obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, este evident că atunci când se săvârșește o astfel de faptă, legătura de cauzalitate  rezultă ex rem din chiar săvârșirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale fundamentale ocrotite de normele constitutionale și internaționale.

Fapta pârâtului a determinat afectarea imaginii reclamantului și a dreptului la reputație al acestuia, ceea ce implică răspunderea pârâtului având în vedere că au fost depășite limitele libertății de exprimare și nu poate fi invocată în speță buna-credință în raport de conținutul afirmațiilor făcute de pârât și de caracterul repetat al acestora de natură a contura existența unei campanii de denigrare a reclamantului, astfel că vinovăția pârâtului nu poate fi contestată.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul a declarat apel.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de Apel:

Prin decizia nr. 53 A din 18 ianuarie 2019, Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât împotriva sentinței civile nr.1523 din 27 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă.

Cererea de recurs:

Împotriva deciziei nr. 53 A din 18 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâtul a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatului reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea cererii de recurs au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., susținându-se că soluția pronunțată de instanța de apel este una vădit netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea normelor ce reglementează răspunderea civila delictuală.

Astfel, s-a arătat că instanța de apel nu a analizat motivul de apel, care are la bază faptul că pe tot parcursului litigiului nu a fost demonstrată îndeplinirea cumulativă a condițiilor  răspunderii civile delictuale.

În ceea ce privește proba elementelor răspunderii civile delictuale s-a arătat că potrivit principiului general, sarcina probei referitoare la existența elementelor răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (deoarece ea este cea care reclamă ceva în fața justiției), fiind admisibil orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori, întrucât este vorba de dovedirea unor fapte juridice.

În acest sens, recurentul învederează că în hotârârea atacată  nu se arată  care sunt urmăririle negative ale presupuselor afirmații defăimătoare, deși prin probatoriul pe care l-a administrat în cauză, consideră că a dovedit fără putință de tăgadă că toate afirmațiile sunt conforme realității și mai mult decât atât că intimatul reclamant nu urmărește altceva decât o răzbunare.

Se mai susține că instanța de fond și instanța de apel nu au avut în vedere faptul că conflictul dintre reclamant și pârât  există din anul 2011, când acesta, în calitate de Director General al Z., în urma verificărilor întreprinse a dispus să se ia măsuri împotriva numitului A., aspect pe care acesta uită să îl precizeze în acțiune.

Pentru a dovedi faptul că întreaga acțiune reprezintă în realitate un demers șicanatoriu, recurentul solicită a se reține că în ceea ce privește cercetarea lui, aceasta a fost un abuz, aspect sesizat și de instanța de judecată care în cadrul dosarului nr. x/3/2015 a constatat că sancțiunea dispusă de comisia de cercetare disciplinară condusă chiar de  reclamant este abuzivă și pe cale de consecință s-a constatat nulitatea  acesteia.

De asemenea, recurentul  consideră că prin raportul de control depus la dosar,  se face dovada deplină a faptului că afirmațiile au fost veridice, neavând nicio importanță, în analiza prezentului dosar, dacă în urma acestui demers s-au luat sau nu măsuri, fiind suficientă doar constatarea existenței acestora.

Un alt aspect invocat de reclamant, ce are la bază dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod pr.civ., se referă la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile Legii nr.571/2004, prin care persoanele care sesizează nereguli din cadrul instituțiilor sunt denumite avertizori de integritate și sunt protejate, că în prezenta cauză este fără putință de tăgadă că afirmațiile pârâtului nu au fost de natură să atragă un impact negativ asupra reclamantului, ci au fost de natură să sesizeze autoritățile competente asupra unor fapte ce se petrec în cadrul instituției publice Z.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere principiul libertății de exprimare, care face parte din drepturile și libertățile fundamentale ale omului, fiind stipulată  în  Declarația Universală a Drepturilor Omului, în documente de bază ale dreptului internațional, precum și în art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și în dreptul național al statelor democratice,  și că în România, libertatea de exprimare este reglementată de art. 30 din Constituție.

Din perspectiva  aspectelor invocate, și având în vedere că  reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, recurentul solicită admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, instanței de apel.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct.8 Cod pr. civ invocate de recurent, Înalta Curte constată că recursul  este nefondat, pentru considerentele ce succed:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488  alin.(1) pct. 8 Cod pr.civ., hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocat de recurent, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la  situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în cauză, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare  greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, examinarea criticilor din cererea de recurs raportat la obiectul dedus judecății ce vizează  răspunderea civilă delictuală, nu relevă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material în condițiile în care au fost analizate condițiile cumulative pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în raport de starea de fapt conturată în cauză.

Pe cale de consecință, constatând existența faptei ilicite (afirmații defăimătoare la adresa reclamantului), a prejudiciului (afectarea onoarei, demnității reclamantului) stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă, prejudiciu și culpa pârâtului, Înalta Curte reține că instanța de apel constatând îndeplinirea cumulativă a condițiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului a făcut o legală interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente în  speță.

Este real că în apel pârâtul a depus într-o copie necertificată un Raport al Corpului de control – Ministerul Transporturilor din 27.10.2015, ce conține concluzii privind verificările de ordin tematic în activitatea Z., însă aceste consemnări, cum bine a reținut și instanța de apel, nu sunt de natură să aducă lămuriri concrete care să constituie un suport real/ veridic în ceea ce privește  afirmațiile  aduse de pârât reclamantului.

Or, în condițiile în care afirmațiile pârâtului nu au  avut un minim probatoriu în sprijinul lor,  Înalta Curte constată că  în mod legal  instanța de apel a reținut că nu poate fi înlăturată răspunderea civilă delictuală din perspectiva dispozițiilor  Legii nr.571/2004.

Înalta Curte reține că angajarea răspunderii civile delictuale nu poate fi înlăturată raportat la art. 30 din Constituția României și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează libertatea de exprimare, deoarece potrivit art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea și onoarea unei persoane, iar  pârâtul, așa cum bine a reținut instanța de apel și de fond, a depășit limitele dreptului la liberă exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 din Convenție, afectând reputația și demnitatea reclamantului, în condițiile în care afirmațiile pârâtului făcute la emisiuni televizate, au fost rapid răspândite, ele fiind  doar simple opinii, idei, fără a avea o bază suficientă în realitate și fără a fi dovedită veridicitatea lor.

Nefondate sunt și susținerile recurentului în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere principiul libertății de exprimare,  în condițiile în care instanța de apel a reținut în mod corect că libertatea de exprimare nu trebuie să lezeze imaginea și onoarea unei persoane, că întreaga reglementare invocată, și jurisprudența C.E.D.O. conturată în această materie a menționat necesitatea ca cel, care informează, răspândește idei, opinii, face afirmații să aibă o suficientă bază factuală și să nu fie exprimate simple opinii fără nici un suport în realitate, îndreptate în contra unei persoane, și care ar vătăma acea persoană, în demnitatea ori imaginea sa în familie, societate, profesie, etc.

Or, din această perspectivă, în raport de atitudinea pârâtului care a participat în mod repetat la emisiuni televizate în cadrul cărora a făcut afirmații de natură să lezeze imaginea și onoarea reclamantului, Înalta Curte reține că nici una din afirmații nu se circumscrie principiului libertății de exprimare câtă vreme afirmațiile pârâtului nu au fost dovedite ca fiind veridice,  fiind  simple opinii/ idei.

Față de  cele expuse, Înalta Curte  reține că  instanța de apel a făcut o legală și corectă intrepretare și aplicare a dispozițiilor art.1357-1359 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală, și cum nici una din susținerile recurentului nu se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 53 A din 18 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C.pr.civ.