ÎCCJ, decizie (scj.ro #230242)

Acțiune în răspundere civilă delictuală. Limitele dreptului la petiționare. Exercitarea cu bună-credință a dreptului de sesizare a organelor judiciare penale

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligații. Răspunderea civilă

Index alfabetic: dreptul de petiționare

-  abuz de drept

-  plângere penală

-  hotărâre de achitare

Constituție, art. 21, art. 57

C.civ., art. 1357, art. 1358

C.civ. 1864, art. 998, art. 999

Astfel, pentru a se constitui în exercițiul normal al dreptului de a se adresa organelor judiciare, prerogativele recunoscute titularului acestui drept trebuie să fie exercitate cu bună-credință și, concomitent, cu respectarea legii, precum și a limitelor externe, materiale și juridice ale dreptului, respectiv, a limitelor interne ale acestuia, adică a scopurilor pentru realizarea cărora dreptul a fost consacrat legal. În schimb, ignorarea regulii fundamentale a exercitării firești a prerogativelor ce intră în conținutul dreptului are semnificația unei utilizări abuzive, putând să se constituie în factorul declanșator al unui raport juridic civil de răspundere delictuală.

Formularea unei plângeri penale nu reprezintă altceva decât o formă de exercitare a dreptului privind liberul acces la justiție, având o finalitate aflată în deplină concordanță cu legea, care recunoaște și ocrotește acest drept, chiar la nivel constituțional. Folosirea sa firească, în limitele prevăzute de lege și potrivit scopului pentru care a fost reglementat, presupune cu necesitate existența unui raport de proporționalitate între exercițiul, în sine, al dreptului de către titular și prejudiciul care ar putea fi cauzat unei terțe persoane pe această cale.

Doar depășirea acestui raport de proporționalitate și, implicit, situarea dreptului în afara limitelor sale face ca exercițiul dreptului să fie excesiv și de natură să atragă răspunderea titularului

Prin urmare, cum faptele reclamate de pârâtă nu s-au dovedit a fi simple afirmații tendențioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea reclamantei, astfel încât să se circumscrie unui abuz de drept, în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi per se o faptă ilicită, chiar dacă acest demers nu s-a finalizat cu o soluție de condamnare. Ipoteza abuzului de drept ar fi putut fi reținută  doar dacă s-ar fi putut demonstra că pârâta știa sau putea să cunoască, în mod rezonabil, că procedura penală pornită împotriva reclamantei, declanșată prin plângerea sa penală, nu va avea succes, în sensul că nu se va solda cu tragerea la răspundere penală și civilă a acesteia, întrucât numai într-o astfel de situație s-ar putea reține intenția de a păgubi, de a vătăma, precum și acțiunea excesivă și nerezonabilă a pârâtei.

I.C.C.J., Secția I civilă, decizia nr. 2071 din 8 octombrie 2024

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția I penală, la data de 11.10.2019, reclamanta A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie despăgubită civil, prin obligarea pârâtei la plata de daune materiale și morale, deoarece a fost vătămată în procesul penal, în care a fost achitată definitiv, proces declanșat la reclamația falsă a pârâtei, care a încercat să probeze pretinsul prejudiciu prin evidențe false, procese-verbale de predare primire, polițe și chitanțe de asigurare falsificate, declarații mincinoase ale propriilor angajați.

A mai solicitat despăgubiri morale și materiale de minim 12 milioane de euro, maxim 120 milioane de euro, cu titlu de pierderi materiale pentru firmele sale, în afacerea pe care o avea la începutul declanșării procesului penal, respectiv o activitate de intermediere asigurări pe 10 firme unde era acționar și asociat și prin care desfășura activitate de intermediere asigurări ca persoană fizică, dar preponderent și pe firme unde deținea calitatea de administrator, asociat unic sau asociat majoritar -  activitate de intermediere asigurări de aproape 1 milion de clienți - asigurați, zeci de contracte de colaborare cu societăți de asigurare și peste 200 contracte cu agenți de asigurare și alte contracte cu subagenți de asigurare.

Prin sentința penală nr. 1885 din 12.12.2019, Tribunalul București, Secția I penală, în temeiul art. 36 alin. (1) și (3) C.proc.pen., a admis excepția necompetenței Secției penale din cadrul Tribunalului București, invocată din oficiu, și a dispus trimiterea cauzei în vederea repartizării spre soluționare uneia dintre secțiile civile ale Tribunalului București.

I.2. Încheierile și sentința pronunțate de Tribunalul București, în primă instanță:

Prin încheierea de ședință din data de 08.10.2020, tribunalul a reținut că decizia RIL nr. 15/2017 nu are eficiență juridică în cauză, atâta timp cât reclamanta, în fața instanței penale, inițial învestită, și-a precizat obiectul cererii, arătând că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, astfel că, fiind vorba de o acțiunea de drept comun, care derivă dintr-o acțiune penală, nu se poate aprecia că este vorba de situația premisă calificată juridic de către parte, cu atât mai mult cu cât reclamanta a înțeles să renunțe la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin aceeași încheiere, tribunalul a dispus comunicarea cererii reclamantei de renunțare la judecată în contradictoriu cu Statul Român.

Prin încheierea de ședință din data de 05.11.2020, tribunalul a respins excepția netimbrării acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A., ca neîntemeiată, a apreciat că asupra excepției inadmisibilității acțiunii se poate pronunța odată cu fondul cauzei, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată, pentru considerentele ce reprezintă corpul încheierii de ședință menționate.

Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisurile depuse de părți la dosar, respingând proba testimonială și proba cu expertiza de specialitate, apreciindu-le ca nefiind utile și concludente în soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1854 din 26.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prima instanța a luat act de renunțarea reclamantei A. la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității; a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A.; a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 10.000 euro, echivalent în lei la cursul B.N.R. din ziua plății efective, reprezentând prejudiciu moral; a respins restul pretențiilor, ca neîntemeiate; a luat act că au fost solicitate cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel București, în apel:

Prin decizia civilă nr. 1566A din 28.10.2022, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1854 din 26.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-pârâtă B. S.A. și cu intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a respins,  ca nefondat, apelul declarat de pârâtă B. S.A împotriva încheierilor de ședință din 08.10.2020 și din 05.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă; a admis apelul formulat de către pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1854 din 26.11.2020, pronunțate de Tribunalul București, Secția a III-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a respins în tot, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată modificată și precizată, formulată de reclamanta A.; a menținut în rest sentința civilă apelată.

Prin decizia civilă nr. 1711A din 15.12.2023, Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 1566A din 28.10.2022, formulată de apelanta-pârâtă B. S.A., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A. și intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice; a dispus completarea dispozitivului deciziei menționate astfel: a admis cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și  a obligat-o pe apelanta reclamantă la plata către apelanta pârâtă a sumei de 36.217,35 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat fond și apel și taxă judiciară de timbru în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 1566A din 28.10.2022, a încheierilor de ședință din  25.02.2022, 18.03.2022 , 03.06.2022 și 07.10.2022 și a deciziei nr 1711A din 15.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, precum și împotriva  încheierii din 12.05.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A.

II.1. Motivele de recurs:

În esență, cu referire la decizia civilă nr. 1566 din 28.10.2022 și la încheierile premergătoare, recurenta-reclamantă a arătat că acestea sunt netemeinice și nelegale  întrucât instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile legale incidente, ceea ce constituie un impediment pentru soluționarea judicioasă a cauzei, i-a interzis să depună personal documente, aspect consemnat în încheierea de ședință din 03.06.2022, și, în plus, nu a avut în vedere, în soluționarea cauzei, răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, deși formulase, la fond, o completare a cererii de chemare în judecată în acest sens, cu indicarea angajaților intimatei-pârâte, care se fac vinovați de crearea prejudiciului reclamat, aspect învederat și în ședința publică din 09.07.2020 și reținut în mod corect de instanța de fond.

În opinia recurentei, toate acestea dovedesc necunoașterea cauzei de către instanța de apel care nu s-a preocupat să analizeze argumentele expuse prin cererea de chemare în judecată, prin motivele de apel, prin completările aduse acesteia și prin înscrisurile depuse în probațiune, limitându-se doar la cererea precizatoare și la motivele de apel depuse de intimata-pârâtă.

De asemenea, instanța de apel nu a reținut probele în mod corect și nu a admis proba testimonială și cea cu expertiză, deși acestea erau utile cauzei, consecința fiind pronunțarea unei decizii contrare dreptului intern și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și vătămarea procesuală a reclamantei.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a încălcat principiul

jura novit curea

, în ceea ce privește  calificarea faptelor deduse judecății, întrucât a omis a atrage răspunderea pârâtei B. pentru fapta comitenților, în temeiul art. 1000 C.civ. 1864, deși prin completarea cererii de chemare în judecată au fost indicați angajații acesteia care se fac vinovați de crearea prejudiciului reclamat, aspect precizat și în ședința publică din 09.07.2020, reținut, ca atare, și prin sentința penală de achitare nr. 503 din 29.06.2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București, menținută prin decizia penală nr. 212A din 14.02.2019 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală, precum și în recurs, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, ceea ce dovedește necunoașterea cauzei și încălcarea principiului autorității de lucru judecat.

Cu privire la plângerea penală formulată de A., recurenta a relevat perseverența manifestată constant de pârâtă în susținerea acesteia, cu scopul distrugerii afacerii și a imaginii sale, a reclamantei, pe piața asigurărilor, sens în care, pe tot cursul procesului penal, pârâta a emis adrese denigratoare și liste cu numele reclamantei și al societăților aparținând acesteia, cu indicația și interdicția de a se mai lucra cu ea pe piața asigurărilor, inclusiv cu fostul soț al reclamantei și cu societatea acestuia, deși deținea adresă de la B. din care rezulta că reclamanta și societățile sale nu aveau și nu au datorii la pârâtă.

Or, așa cum a arătat în cererea de chemare în judecată completată și precizată, precum și în apelul completat și precizat, toate depuse în termen, viața personală și activitatea profesională i-au fost afectate de abuzul de drept și denigrarea săvârșite de A., reclamanta fiind prejudiciată de acțiunile angajaților pârâtei, care au semnat plângerea penală împotriva sa și care fac parte încă din conducerea pârâtei.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a precizat că hotărârea atacată nu respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ. și nici pe cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu evocă toate normele de drept substanțial incidente, nu explică modul de aplicare a acestora la speța dedusă judecății și nu răspunde tuturor cererilor și criticilor formulate în apel.

Astfel, fără a ține cont de principiul disponibilității în procesul civil, instanța de apel nu a realizat o judecată a cauzei în limitele criticilor care au făcut obiectul apelului reclamantei și se aflau în legătură cu fondul dreptului litigios, axându-se doar pe apelul formulat de pârâtă, nefiind menționate în mod expres și explicit în considerentele hotărârii atacate care sunt argumentele în măsură să susțină soluția dată apelului, deși există fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția pârâtei. De asemenea, instanța nu a administrat toate probele admise, nu a analizat în detaliu probele administrate și nu a admis probe care ar fi fost utile cauzei, argumentele folosite în motivarea soluției adoptate nefiind convingătoare.

Din aceste motive, consideră că se impune admiterea prezentului recurs, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București, cu reținerea încălcării art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, apreciind că acesta este singurul remediu pentru garantarea dreptului la un proces echitabil și pentru respectarea gradelor de jurisdicție.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 și ale art. 1358 C.civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susținând că hotărârea atacată nu aduce lămuriri cu referire la vinovăție și la existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

În concret, a arătat că pentru angajarea obligației de despăgubire a victimei, în raport de dispozițiile art. 1357 C.civ., este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu (condiție neanalizată), săvârșirea unei fapte ilicite (condiție analizată superficial), existența legăturii de cauzalitate (condiție neanalizată), existența vinovăției (condiție analizată superficial, fără a se ține cont de toate probele și fără a se ține cont de autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 503/2017 a Judecătoriei Sectorului 1 București cu privire la aspecte preluate și de decizia nr. 212A/2019 a Curții de Apel București, Secția a II-a penală).

Cu referire la fapta ilicită, a susținut că aceasta a fost dovedită prin toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei, fiind reprezentată, așa cum a reținut corect instanța de fond, de fapta intimatei de a întreprinde toate demersurile necesare pentru tragerea sa la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverența conduitei acesteia în a obține condamnarea reclamantei dedusă din complexitatea mecanismului judiciar declanșat împotriva ei pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susținute, demersuri neînsoțite însă de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind numai expresia exercitării dreptului de petiționare, așa cum greșit reține instanța de apel, ci are caracter ilicit ca urmare a perseverenței de care partea a dat dovadă în susținerea unei plângeri, deși reclamanta nu a avut nicio legătură cu prejudiciile pe care societățile de asigurare aflate în relații comerciale cu intimata le-au invocat.

Vinovăția aparține pârâtei și angajaților săi, întrucât plângerea și probele depuse odată cu aceasta sunt false și au caracter defectuos. Perseverența de a depune aceste falsuri, dovedite în cursul cercetării judecătorești la fond și în apel, formularea apelului penal după intervenirea prescripției răspunderii penale, precum și faptul că apelanta-pârâtă nu s-a constituit parte civilă împotriva intermediarului cu care a avut contract - S.C. C., față de care a demonstrat în procesul penal că nu s-a aflat niciodată sub controlul său, dovedesc că scopul urmărit de pârâtă a fost acela al distrugerii afacerii reclamantei din domeniul asigurărilor.

Circumscris acestei condiții, recurenta consideră că sunt juste aprecierile instanței de fond referitoare la faptul că răspunderea pârâtei pentru prejudiciul cauzat nu poate fi înlăturată de dreptul de a depune plângere, deoarece pârâta  a depus plângerea cu rea credință și a perseverat în greșeală timp de 13 ani iar angajații pârâtei au făcut declarații false în fața organelor de cercetare penală, recunoscând, ulterior, pe parcursul procesului, acest lucru.

Recurenta a mai susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că acuzațiile și afirmațiile pârâtei la adresa sa ar fi avut o bază factuală suficientă ceea ce demonstrează lipsa relei credințe, câtă vreme toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele și din dispozitivul sentinței penale nr. 503/2017 care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Cu toate că, atât în cererea de chemare în judecată, cât și în cererea precizatoare a făcut referire la hotărârile penale de achitare, care arătau fapta ilicită a pârâtei, iar în motivele de apel și în completarea motivelor de apel a descris atât fapta ilicită a pârâtei A., cât și fapta comitenților, solicitând atragerea răspunderii lor, acest aspect a fost omis de instanța de apel, chiar și atunci când a făcut referire la situația de fapt, reținând contrariul evidenței, deși instanța de fond reținuse în mod corect că ea, reclamanta, a fost prejudiciată prin faptele astfel săvârșite. În cauză este vorba despre un abuz de drept, adică o exercitare a unui drept în mod excesiv și nerezonabil, fapt ce contravine bunei credințe, căpătând caracter ilicit.

Cu referire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtă în apel, recurenta consideră că sunt exagerate, că în mod corect instanța de apel, prin decizia pronunțată pe fondul apelului, nu le-a acordat, și că în mod greșit pe calea cererii de completare a decizie Curtea de Apel a dispus, totuși obligarea sa la plata către intimată pârâtă a acestor cheltuieli în condițiile în care nu era vorba despre o simplă eroare materială pârâta având la îndemână cel mult calea recursului pentru rezolvarea acestei solicitări.

În continuare, făcând ample trimiteri la situația de fapt și la probele administrate în cauză, a susținut că instanța de apel nu a ținut cont de toate circumstanțele cauzei, analizând doar faptul depunerii unei plângeri penale, ceea ce demonstrează că a fost reținută o situație incorectă.

Cu privire la încheierea de ședință din 25.02.2022, a susținut că aceasta este nelegală întrucât deși la acel termen, a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, aceasta nu a fost înaintată spre soluționare completului imediat următor, așa cum prevăd dispozițiile legale procedurale, ci a fost ignorată, instanța continuând judecarea cauzei.

Cu referire la încheierea de ședință din 18.03.2023, a susținut că este nelegală întrucât a fost obligată la plata taxei judiciare de timbru atât pentru apel, cât și pentru fond, fără a se avea în vedere că acțiunea civilă provine dintr-un proces penal și este scutită de la plata taxei de timbru, sub acest aspect legiuitorul nefăcând nicio distincție între victimele infracțiunilor și participantul la procesul penal în calitate de inculpat achitat definitiv, așa încât nici instanța nu poate distinge.

A invocat, totodată, nelegalitatea încheierii de ședință din 03.06.2022 din perspectiva interdicției de a depune documentele personal prin registratură sau prin e-mail sau direct la instanță, impuse de instanța de apel, apreciind că în acest mod i-au fost încălcate drepturile procesuale și dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce privește încheierea din data de 07.10.2022, a susținut că este nelegală și netemeinică deoarece în momentul în care avocatul pârâtei a susținut că reclamanta nu a invocat la fond răspunderea comitentului pentru fapta prepusului și că nu a indicat numele acestora, instanța nu i-a permis să răspundă și să-și formuleze apărări, încălcându-i și din această perspectivă dreptul la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a reiterat motivele pentru care, atât la fond, cât și în apel, a solicitat să fie înlăturate apărările pârâtei pe fondul litigiului, respectiv, să fie respinse excepțiile pe care aceasta din urmă le-a invocat în etapele procesuale anterioare, solicitând să fie avute în vedere ca atare în soluționarea recursului.

În acest sens, a arătat că, deși principala critică invocată de pârâtă prin motivele de apel a vizat faptul că în cauză, pretențiile reclamantei nu s-ar circumscrie răspunderii civile delictuale de drept comun, ci procedurii speciale privind repararea erorilor judiciare (prevăzută de art. 538 - 539 C.proc.pen.), sens în care solicitarea părții adverse a fost aceea de admitere a cererii de apel, de anulare a hotărârii atacate și de trimitere a cauzei spre corectă soluționare instanței de fond, la termenul din data de 07.10.2022, pârâta B. a afirmat că instanța de fond și-a întemeiat soluția pe o altă formă de răspundere decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, anume răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, în loc de răspunderea pentru fapta proprie, apreciind că, din această perspectivă, se impune trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât instanța de fond a schimbat cauza acțiunii.

Or, deși nu a fost învestită în mod legal cu analiza unei astfel de critici prin cererea de apel, instanța devolutivă a admis calea de atac și a schimbat în tot soluția primei instanțe, tocmai în considerarea acestui aspect, ceea ce, în opinia recurentei, reprezintă o încălcare a normelor de procedură ce reglementează judecata în apel și impune casarea deciziei atacate.

Tot prin cererea de completare a motivelor de recurs, recurenta reclamantă a formulat critici și cu privire la soluția de respingere a cererii de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, pronunțate prin încheierea din data de 22.05.2022, solicitând să se constate că este nelegală și neechitabilă taxa de timbru stabilită în sarcina sa prin încheierea din 18.03.2022, de 574.689 lei, pentru fond, și de 284.344,5 lei, pentru apel, câtă vreme pretențiile constând în acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale și materiale ce fac obiectul acțiunii provin dintr-un proces penal, astfel că sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, conform art. 29 lit. d) și i) din O.U.G. nr. 80/2013.

În esență, a susținut că cererea completatoare formulată de pârâtă este neîntemeiată, întrucât cheltuielile de judecată de peste 36.000 lei, în ceea ce îi privește pe avocați, sunt exorbitante, în condițiile în care taxa judiciară achitată de această parte a fost de numai 1.000 lei.

A reiterat, în continuare, aspectele invocate în cadrul cererii de recurs inițiale, depuse la data de 03 aprilie 2023.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1566A /2022

,

a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. în ceea ce privește motivarea insuficientă sub aspectul analizei condițiilor răspunderii civile delictuale.

În acest sens, a menționat că instanța de apel s-a limitat să analizeze doar prima condiție, cea a faptei ilicite, de altfel, analizată în mod greșit, și să aprecieze că se deduc celelalte 3 condiții ale răspunderii civile delictuale, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea hotărârii, astfel că recurenta-reclamantă a fost privată de un grad de jurisdicție (etapa procesuală a apelului), iar dreptul său la un proces echitabil este încălcat.

În plus, instanța de apel nu a redat în considerentele hotărârii dispozițiile aplicabile în materie în baza cărora a dispus admiterea apelului intimatei și nici nu a răspuns cererilor și criticilor reclamantei, axându-se doar pe apelul formulat de către intimată.

Recurenta reclamantă a invocat, sub un alt aspect, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C.proc.civ., susținând că, deși instanța de fond în mod corect a reținut faptul că elementele răspunderii civile delictuale ce incumbă intimatei rezultă din considerentele și din dispozitivul sentinței penale nr. 503/2017, pronunțate de către Judecătoria Sector 1, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 212/A/2019 a Curții de Apel București, instanța de apel a nesocotit ceea ce s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin hotărârea anterior menționată.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., a menționat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 998 - 1003 C.civ. 1864, apreciind că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv că nu există fapta ilicită a intimatei, deși aceasta a fost dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Așa cum a reținut corect instanța de fond, fapta ilicită a intimatei a fost reprezentată de toate demersurile necesare pentru tragerea reclamantei la răspundere penală pentru o faptă inexistentă, respectiv, de perseverența conduitei acesteia în a obține condamnarea reclamantei atrasă de complexitatea mecanismului judiciar declanșat împotriva sa, pe parcursul a mai bine de 10 ani de cercetări penale susținute, demersuri neînsoțite de un rezultat favorabil intimatei.

O asemenea faptă nu poate fi considerată ca fiind doar un simplu drept de petiționare, așa cum a reținut instanța de apel, ci evidențiază o perseverență în susținerea unei plângeri formulate împotriva reclamantei care nu a avut nicio legătură cu crearea prejudiciilor societăților de asigurare aflate în relații comerciale cu intimata. A susținut că toate elementele răspunderii civile delictuale ale intimatei rezultă din chiar considerentele și din dispozitivul sentinței penale nr. 503/2017, care se impun cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză.

Instanța de fond a reținut că, prin manierea defectuoasă a gestionării activității proprii în alegerea angajaților cu atribuții concrete în acest sens, declanșarea mecanismului judiciar de tragere la răspundere penală a reclamantei pentru fapte săvârșite în legătură cu activitatea specifică profilului pârâtei are la bază o culpă in eligendo, în alte cuvinte, în alegerea subordonaților care au contribuit și au redat conținutul unor acțiuni cel puțin ilicite, or, față de cadrul procesual dedus judecății în litigiul pendinte, aceasta se traduce prin activarea răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, în sensul art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864.

Perseverența se poate observa și din faptul că intimata avea posibilitatea să se împace cu reclamanta ceea ce conducea la încetarea procesului penal, împăcarea fiind permisă de art. 244 alin. (3) C.pen.

Deși cunoștea că reclamanta este nevinovată și că prepușii săi sunt vinovați, intimata a lăsat ca procesul penal să decurgă în continuare până la ultima etapă procesuală a apelului când hotărârea instanței de fond a rămasă definitivă.

Așadar, în discuție este vorba de o răspunderea civilă delictuală pentru fapta altuia, adică răspunderea comitentului pentru faptele prepușilor, potrivit art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, iar nu despre procedura specială privind repararea erorilor judiciare prevăzută de art. 538 - 539 C.proc.pen., așa cum a susținut intimata, și nici despre exercițiul unui drept constituțional de petiționare, de sesizare a organelor abilitate, în speță a organelor de urmărire penală așa cum a interpretat greșit instanța de apel.

În acest context, a solicitat să se constate că instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1000 alin. (3) C.civ. 1864, cât și dispozițiile constituționale pe care le-a redat în considerentele hotărârii recurate, de vreme ce intimata a depus la dosar probe care să o incrimineze pe reclamantă, cu toate că știa că este nevinovată, iar fapta penală nu există, așa cum, de altfel, s-a dovedit ulterior.

A precizat că instanța de apel a interpretat greșit și dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 31/1954 referitoare la abuzul de drept, în condițiile în care intimata și-a exercitat dreptul de petiționare, însă nu în limitele legale, ci contrar bunei credințe, cu scopul de a o păgubi pe reclamantă, de a distruge o carieră profesională construită cu foarte multe eforturi și cu mulți ani de muncă asiduă, dar și de a-i crea daune morale, ținând cont că plângerea penală  a fost formulată cu rea-credință și intimata a perseverat în susținerea sa timp de 13 ani.

Astfel, cele 4 condiții ale răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite, așa cum corect a reținut instanța de fond și cum au fost dezvoltate pe larg în cererile de recurs depuse la dosar.

Subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., recurenta reclamantă a arătat că instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, în sensul că a acordat intimatei mai mult decât a pretins prin motivele de apel în ceea ce privește nereținerea faptei comitentului, încălcând inclusiv principiul contradictorialității, ceea  ce atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., făcând trimitere la art. 478 alin. (2), art. 479 alin. (1), art. 476 alin. (1) și art. 477 alin. (1) C.proc.civ..

Încălcarea normelor procedurale rezultă și din faptul că, în cadrul ședinței publice din 25.02.2022, recurenta-reclamant a formulat o cerere de recuzare a completului de judecată, care însă a fost complet ignorată, deși instanța de apel trebuia să dispună trimiterea dosarului către completul imediat următor pentru soluționarea cererii de recuzare, iar abia ulterior soluționării sale, să procedeze la continuarea soluționării pricinii, dar în niciun caz să pronunțe soluția fără soluționarea cererii de recuzare, potrivit art. 49 alin. (2) C.proc.civ..

Referitor la nelegalitatea încheierii de ședință din 25.02.2022, recurenta-reclamantă a invocat incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., sub aspectul nesoluționării cererii de recuzare și încălcării prevederilor art. 49 alin. (2) C.proc.civ..

Totodată, a arătat că prin încheierea de ședință a pus în discuția părților aspectele referitoare la timbrarea sau nu a acțiunii, însă cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 29 lit. d) și i) din O.U.G. nr. 80/2013, a apreciat că se impune timbrarea acțiunii, deși această problemă fusese tranșată de către instanța de fond, de vreme ce obiectul prezentului dosar este reprezentat de atragerea răspunderii civile delictuale a intimatei și repararea prejudiciului cauzat recurentei, prejudiciu care este rezultatul unei cauze penale, aspect ce denotă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

Pentru același motiv de casare, respectiv cel al interpretării greșite a normelor de drept material,

a solicitat admiterea recursului și cu privire la încheierile de ședință din 03.06.2022, 07.10.2022 și 25.02.2022 pentru motivele expuse pe larg în cererile de recurs așa cum au fost depuse și completate.

Referitor la nelegalitatea deciziei civile nr. 1711A din 15.12.2023, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susținut aplicarea greșită a dispozițiilor art. 451 și 453 C.proc.civ., întrucât instanța de apel a apreciat că suma de 36.217,35 lei este proporțională și trebuie acordată.

II.2. Apărările formulate în cauză:

La data de 15.04.2024, prin poștă electronică, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, constatarea nulității cererilor de recurs promovate împotriva deciziilor civile nr. 1566/2022 și nr. 1711/2023, iar pe fondul cauzei, respingerea recursurilor, ca neîntemeiate.

Cu privire la excepția nulității cererilor de recurs, prin raportare la art. 489 alin. (2) C.proc.civ., a arătat că acestea nu cuprind critici de nelegalitate ale hotărârilor atacate, ci susțineri ce privesc lipsa de temeinicie a soluției pronunțate de instanța de apel, care a reținut că în speță nu sunt întrunite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale (cu referire specială la fapta ilicită); o serie de aspecte faptice care vizează desfășurarea cercetărilor penale și a situației recurentei în perioada de referință, fără a efectua o minimă dezvoltare a pretinselor greșeli concrete ale instanței de apel sau a prezenta un raționament juridic contrar acesteia, care să permită încadrarea în cazurile de casare reglementate de art. 488 C.proc.civ..

De altfel, nici recursul formulat împotriva încheierilor de ședință din 25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 și 07.10.2022 nu cuprinde nicio referire la motivele de casare pe care recurenta își fundamentează calea de atac, după cum nu există niciun argument juridic care ar putea conduce la încadrarea criticilor într-unul dintre cazurile prevăzute de art. 488 C.proc.civ..

Criticile astfel formulate de către recurentă se circumscriu unor nemulțumiri față de hotărârea atacată, iar nu unor argumente care să corespundă exigențelor căii extraordinare de atac a recursului, chestiune care face imposibilă analiza recursului în raport de motivele invocate de către recurentă.

Sub aspectul recursului promovat împotriva deciziei civile nr. 1711/2023, prin care a fost dispusă completarea dispozitivului în sensul obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, suplimentar argumentelor prezentate anterior (valabile inclusiv din perspectiva acestei cereri de recurs), acesta se impune a fi anulat inclusiv în raport de dezlegările obligatorii date de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3/2020.

Deși nu invocă în concret încălcarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C.proc.civ., din analiza cererii de recurs rezultă că aceasta vizează exclusiv nemulțumirea recurentei în ceea ce privește suma acordată de către instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată, însă pe calea deciziei RIL nr. 3/2020, Înalta Curte a statuat că o critică vizând modalitatea în care instanța a apreciat caracterul proporțional și rezonabil al cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocațial se circumscrie exclusiv unei critici de netemeinicie, care nu poate fi analizată cu ocazia soluționării căii de atac a recursului.

Cu referire la legalitatea încheierii de ședință din 25.02.2022, intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a constatat că aspectul tardivității formulării cererilor de apel de către reclamantă nu se mai impune a fi discutat, având în vedere că din analiza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei rezultă că atât apelul, cât și precizările la apel au fost formulate cu respectarea termenului legal.

Prin urmare, nu doar că argumentele recurentei nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 C.proc.civ., ci acestea sunt și complet străine de obiectul discuțiilor purtate cu ocazia termenului din data de 25.02.2022.

În ceea ce privește încheierea de ședință din 18 martie 2022, prin care instanța de apel a stabilit caracterul timbrabil al acțiunii și al căii de atac, legalitatea acesteia rezultă din maniera judicioasă în care a fost soluționată chestiunea timbrajului.

Astfel, contrar susținerilor recurentei referitoare la incidența dispozițiilor art. 29 lit. d) sau i) din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunea promovată de către aceasta nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele reglementate de lege pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, întrucât, pe de o parte, textul art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013 reglementează scutirea de la plata taxei de timbru a acelor acțiuni pe calea cărora sunt solicitate despăgubiri pentru condamnarea ori luarea unei măsuri privative de libertate pe nedrept.

Or, reclamanta nu a solicitat pe calea acțiunii astfel de reparații și nici nu a susținut vreodată că ar fi fost supusă unei condamnări/măsuri privative de libertate astfel încât cererea introductivă să fie circumscrisă textului de la art. 29 lit. d) din O.U.G. nr. 80/2013.

Pe de o altă parte, în speță, nu sunt incidente nici dispozițiile art. 29 lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât despăgubirile solicitate de către reclamantă nu corespund unor pretenții formulate de către persoana vătămată în procesul penal, ci de către o persoană care a avut calitatea de inculpat.

În acest context, în acord cu jurisprudența instanței supreme, instanța de apel a stabilit în mod temeinic faptul că norma legală de scutire de la plata taxei judiciare de timbru intervine doar în acele ipoteze în care instanța civilă este sesizată pentru soluționarea pretențiilor de natură civilă formulate în cadrul procesului penal sau care pot reprezenta acțiunea civilă formulată separat de acțiunea penală.

Cu privire la încheierea de ședință din 03.06.2022, prin care instanța de apel s-a pronunțat asupra cererilor de probe formulate în cauză, criticile recurentei sunt vădit lipsite de temeinicie în raport de măsurile dispuse la acel termen de judecată.

Contrar alegațiilor recurentei, instanța nu a interzis sau limitat dreptul acesteia de a depune vreun document, ci doar a solicitat avocatului ales al recurentei să procedeze la depunerea înscrisurilor încuviințate la acel termen de judecată personal, astfel încât la dosar să fie atașate acele documente care prezintă relevanță în raport de teza probatorie învederată (dovedirea daunelor morale și materiale).

Faptul ca instanța a apreciat că documentele care urmează să fie atașate la dosar se impune a fi selectate de o persoană cu pregătire juridică în așa fel încât ele să corespundă finalității urmărite prin încuviințarea lor nu poate echivala cu încălcarea drepturilor procesuale sau a dreptului la un proces echitabil, mai ales în contextul în care la dosarul cauzei se regăsesc o mulțime de cereri, precizări și înscrisuri depuse personal de către recurentă, indiferent de conținutul acestora.

Cu privire la încheierea de ședință din 07.10.2022, intimata-pârâtă a considerat că partea adversă nu a expus vreo critică concretă care să permită analiza legalității acestei încheieri, susținerile recurentei vizând exclusiv o chestiune de desfășurare a dezbaterilor care nu poate face obiectul verificărilor din recurs.

În referire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. vizând nemotivarea hotărârii atacate, a susținut că acest caz de casare nu este  incident în speță și se impune a fi înlăturat în raport de caracterul clar, complet și structurat al considerentelor pe care se sprijină soluția pronunțată de către instanța de apel, ținând cont de condițiilor edictate de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C.proc.civ..

A considerat intimata-pârâtă că această critică nu este una concretă, recurenta folosind exprimări generale și lipsite de substanță, iar hotărârea de apel se bucură de o motivare corespunzătoare având în vedere că instanța de apel a procedat la stabilirea situației de fapt relevante în raport de ansamblul probatoriu, prezentând pe larg în cadrul considerentelor elementele faptice care interesează soluționarea cauzei; hotărârea recurată cuprinde normele de drept material incidente în cauză (art. 998 - 999 C.civ. 1864), precum și justificarea incidenței acestora în raport de momentul săvârșirii pretinsei fapte ilicite imputate B.; hotărârea recurată cuprinde motivarea fiecărei soluții date problemelor de drept care au făcut obiectul apelurilor, cu indicarea raționamentului juridic folosit de către instanță; considerentele instanței de apel cuprind analiza și interpretarea dispozițiilor legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, precum și indicarea acelor condiții care se impun a fi îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea unei persoane; instanța a analizat, atât în abstract, cât și în concret, dacă fapta imputată de recurentă în sarcina B. constituie o faptă ilicită care să fundamenteze angajarea răspunderii civile delictuale doar această chestiune fiind analizată de către instanță cu indicarea tuturor dispozițiilor legale incidente și aplicarea acestora situației faptice reținute; împrejurarea că, ulterior stabilirii inexistenței unei fapte ilicite, instanța de apel nu a trecut la analiza celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale nu echivalează cu lipsa unei motivări corespunzătoare a hotărârii, câtă vreme neîndeplmirea oricăreia dintre cele patru condiții este suficienta pentru respingerea acțiunii - orice alte considerente fiind, cel mult, supraabundente, iar nu necesare soluționării cauzei.

Cu privire la lipsa de temeinicie a motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., intimata-pârâtă a arătat că instanța a identificat corect regulile de drept incidente în cauză, în raport de configurația acțiunii deduse judecății,  pornind de la faptele imputate de către recurentă constând în exercitarea abuzivă, prin abuz de drept, fără probe, cu rea-credință a unei plângeri prealabile împotriva acesteia, observând în mod corect că în speță urmează a fi verificată instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie.

În continuare, instanța de apel a verificat inclusiv dreptul material aplicabil acestei instituții în raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite - 22.08.2007 - (potrivit dispozițiilor art. 103 din Legea 71/2011), stabilind astfel că raportul juridic dintre părți este reglementat de dispozițiile art. 998-999 C.civ. 1864.

De asemenea, în mod corect, a stabilit că în speță nu este îndeplinită condiția existenței unei fapte ilicite care să fundamenteze atragerea răspunderea pârâtei B., de vreme ce faptele reclamate de B. nu s-au dovedit a fi simple afirmații tendențioase care ar fi avut ca scop exclusiv calomnierea recurentei, astfel încât să se încadreze în sfera unui abuz de drept, iar în lipsa unei astfel de calificări, simpla formulare a unei plângeri penale nu poate fi

per

se

o fapta ilicită, chiar dacă aceasta nu se finalizează cu o soluție de condamnare.

În referire la lipsa de temeinicie a cererii de recurs formulate împotriva deciziei civile nr. 1711/2023, intimata-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 451 alin. (2) și art. 453 C.proc.civ. în raport de situația dedusă judecății, reținând că B., în calitate de parte care a câștigat procesul, este îndreptățită la recuperarea cheltuielilor de judecată, atât sub aspectul onorariilor de avocat, cât și sub aspectul taxei de timbru, ținând cont că litigiul a fost unul complex, a presupus peste 4 ani de judecată în etapa fondului și a apelului, iar probatoriul administrat a avut dimensiuni considerabile; reprezentanții convenționali ai B. au analizat un număr foarte mare de înscrisuri și cereri, note de ședință, precizări etc., depuse de către recurentă și au formulat apărări în raport de fiecare dintre acestea; chestiunile litigioase care s-au dezbătut în cauză au avut o complexitate peste medie, presupunând atât analiza unor probleme de procedură, cât și de fond.

A menționat că instanța de apel a evaluat cuantumul onorariului de avocat în raport de criteriile legale de diminuare a acestuia, prezentând argumentat motivele pentru care a dispus respingerea cererii de reducere a cheltuielilor de judecată.

II.3.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.3.1.

Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1566 din 28.10.2024 pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

II.3.1.1.

Prioritar, în ceea ce privește excepția nulității recursului declarat împotriva hotărârii și a încheierilor și a încheierilor  de ședință din  25.02.2022, 18.03.2022, 03.06.2022 și 07.10.2022, Înalta Curte reține că, de principiu, sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, ceea ce înseamnă că aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate prin cererea de recurs reprezintă o critică de nelegalitate adusă deciziei atacate, susceptibilă de încadrare în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. 1 pct. 1 – 8 C.proc.civ., urmând a nu fi primite și analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, criticile care nu se raportează la decizia atacată și nici criticile care au fost invocate cu nerespectarea regimului juridic instituit de dispozițiile art. 488 alin. (2) C.proc.civ., care statuează că: „Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor”.

Or, din examinarea cererii de recurs formulate de reclamantă, din perspectiva respectării exigențelor prevăzute de art. 486 alin. (1) și de art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc și susțineri care vizează situația de fapt și materialul probator, care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. 1 C.proc.civ..

Astfel, recurenta pârâtă a invocat încălcarea de către instanța de apel a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. 1 lit. b C.proc.civ. și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, din perspectiva neanalizării tuturor criticilor care au format obiectul apelului, reproșând instanței de apel că s-ar fi axat doar pe apelul părții adverse, fără a indica în mod explicit argumentele de fapt și de drept ce susțin soluția adoptată și fără a analiza îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, critici susceptibile de analiză din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ., referitor la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Pe de altă parte, indicând în mod explicit cazul de casare reglementat de art. 488 alin. 1 punctul 8 C.proc.civ., recurenta a invocat greșita aplicare a dispozițiilor art. 1357 și ale art. 1358 C.civ., care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, susținând că în mod nelegal s-a reținut inexistența faptei ilicite imputate pârâtei, hotărârea atacată neaducând lămuriri nici cu referire la vinovăție și la existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Totodată, se invocă greșita calificare juridică a faptelor deduse judecății ca urmare a neanalizării răspunderii comitentului pentru fapta prepușilor, deși aceasta ar fi fost invocată ca atare prin cererea de chemare în judecată și prin cererile ulterioare de modificare și completare a acesteia, depășirea de către instanța de apel a limitelor învestirii ca urmare a soluționării cauzei, în calea de atac, prin raportare la un aspect ce nu ar fi fost invocat de partea adversă prin cererea de apel, încălcarea de către instanța de apel, la termenul din data de 25.02.2022, a prevederilor art. 49 alin. 2 C.proc.civ., ca urmare a nesoluționării unei cereri de recuzare a completului de judecată, precum și încălcarea drepturilor procesuale ale reclamantei din perspectiva modului de soluționare a chestiunii timbrajului (încheierea din