ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 993/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 993/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 6 noiembrie

2013 și înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă sub nr. 5372/1/2013 petentul M.C. a solicitat, în temeiul dispozițiilor

art. 322 pct. 7 alin. (2) C. proc. civ., anularea Deciziei civile nr. 4690 din

10 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă

și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosar nr.

32403/3/2011, ca fiind contradictorie cu Decizia civilă nr. 5725 din 25

octombrie 2012 pronunțată de aceeași instanță în Dosar nr. 45113/3/2011.

În motivare,

revizuentul a arătat că Dosarul nr. 45113/3/2011 în care s-a pronunțat Decizia

nr. 5725 din 25 octombrie 2012 a Curții de Apel București a avut ca obiect

contestație Decizie de sancționare nr. 235 din 9 mai 2011, emisă de pârâta B.G.S.G.

SA. Prin Decizia nr. 5725 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel București a

admis recursul reclamantului împotriva hotărârii de primă instanță, a admis

acțiunea și a anulat decizia de sancționare mai sus arătată.

Anterior emiterii

deciziei de sancționare însă, pârâta a emis Decizia nr. 182 din 11 aprilie

2011, de suspendare a contractului de muncă din 16 martie 2007 pe perioada

cercetării disciplinare. Această decizie de suspendare emisă de către pârâtă a

fost contestată de către reclamant în Dosarul nr. 32403/3/2011, în care s-a

pronunțat Decizia nr. 4690 din 10 octombrie 2013, prin care s-a admis recursul

pârâtei împotriva hotărârii de primă instanță, în sensul că acțiunea

reclamantului (revizuentul din prezentul litigiu) având ca obiect contestație decizie

de suspendare, a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Contradictorialitatea

dintre cele două decizii pronunțate de Curtea de Apel București constă în aceea

că, deși prin Decizia nr. 5725 din 25 octombrie 2012 a fost anulată Decizia de

sancționare nr. 235 din 9 mai 2011 emisă de pârâtă, prin Decizia nr. 4690 din

10 octombrie 2013 a aceleiași instanțe s-a menținut Decizia de suspendare nr.

182 din 11 aprilie 2011 a contractului de muncă contestată de reclamant.

Cum decizia de

suspendare a contractului individual de muncă (menținută prin Decizia nr. 4690

din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel București) a precedat decizia de

sancționare a reclamantului (anulată prin Decizia nr. 5725 din 25 octombrie

2012 a Curții de Apel București), rezultă că motivele ce au determinat

suspendarea activității sunt lovite de nulitate, inpunându-se repunerea în

situația anterioară.

Revizuentul mai arată

că cele două cauze formează un tot unitar, întrucât litigiul s-a derulat între

aceleași părți și au legătură directă între obiectele lor, fiind vorba de

anularea unei decizii de sancționare disciplinară ce ar fi trebuit să aibă

drept consecință și anularea actelor subsecvente, respectiv, anularea deciziei

de suspendare a contractului de muncă pe perioada cercetării disciplinare prealabile

ce a condus la sancționarea disciplinară.

Revizuentul a mai

învederat că instanța de fond în mod corect a anulat decizia de suspendare a

contractului individual de muncă, ca urmare a caracterului ilegal, netemeinic

și abuziv al acesteia, întrucât această decizie a fost dată pentru perioada 12

aprilie 2011 - 9 mai 2011, însă, așa cum rezultă din procesul-verbal din 20

aprilie 2011, cercetarea disciplinară a fost finalizată la data de 20 aprilie

2011, sens în care interzicerea accesului reclamantului la locul de muncă prin

prelungirea suspendării după această dată nu are nicio bază legală.

Mai arată că decizia

de suspendare a fost dată arbitrar și discreționar, nefiind motivată, iar în

prezent, ca urmare a anulării deciziei de sancționare, ar fi trebuit anulată.

Prin precizările

depuse la data de 7 ianuarie 2014, revizuentul a arătat că, deși în Decizia nr.

5725 din 25 octombrie 2011 se reține, ca dată de finalizare a cercetării

disciplinare prealabile, data de 20 aprilie 2011, prin Decizia nr. 4690 din 10

octombrie 2013 se reține că cercetarea prealabilă s-a încheiat, prin decizia de

sancționare, la data de 9 mai 2011, considerentele celor două hotărâri fiind,

astfel, în mod evident, contradictorii.

Mai arată că ambele

hotărâri au fost pronunțate de aceeași instanță de recurs, de aceiași

judecători, fiind administrate aceleași probatorii și că, față de stabilirea

datei finalizării cercetării disciplinare, (singurul element determinant la

care s-a raportat atât instanța de fond, cât și cea de recurs pentru stabilirea

legalității suspendării ca bază a pronunțărilor emise), Decizia nr. 4690 din 10

octombrie 2013 contrazice Decizia nr. 5725 din 25 octombrie 2012, decizie

irevocabilă și având caracter de referință pentru Dosarul dependent nr.

32403/3/2011 privind suspendarea contractului de muncă.

Revizuirea este

nefondată, pentru următoarele argumente:

Revizuirea reprezintă

acea cale extraordinară de atac ce oferă posibilitatea retractării unei

hotărâri judecătorești definitive care se vădește a fi greșită în raport cu

unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia.

Retractarea unei

hotărâri judecătorești definitive produce efecte grave pentru părți și pentru

stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează

această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Pe de altă parte

însă, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea

acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie

viciată chiar în substanța sa.

Motivele de revizuire

sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare caz în

parte, îndeplinirea unor condiții specifice.

Potrivit art. 322

pct. 7 C. proc. civ., revizuirea este posibilă "dacă există hotărâri

potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și

aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Rezultă că revizuirea

întemeiată pe textul legal anterior citat va fi admisă doar dacă sunt

întrunite, cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri

judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice

și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Trebuie precizat și

faptul că revizuirea pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. are

ca scop protejarea autorității de lucru judecat a hotărârii judecătorești, atât

sub aspect negativ - pentru situația în care, prin cea de-a doua hotărâre,

pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași

calitate, se rezolvă în sens contrar litigiul soluționat printr-o hotărâre

anterioară - cât și sub aspect pozitiv - pentru situația în care prin cel de-al

doilea litigiu, aflat în legătură eu cel dintâi, sunt valorificate în sens

contrar ori sunt nesocotite aspecte dezlegate deja în prima judecată purtată

între părți și intrate în puterea lucrului judecat.

Înalta Curte

apreciază că cerințele legale prevăzute de art. 1201 C. civ. nu sunt

îndeplinite în cauză, întrucât deși în cele două cauze, despre care revizuentul

arată că s-au pronunțat hotărâri potrivnice, au figurat aceleași părți,

obiectul acestora, dar și cauza cererilor sunt diferite. Astfel, Dosarul nr.

451.13/3/2011 în care s-a pronunțat Decizia nr. 5725 din 25 octombrie 2012 a

avut ca obiect contestația formulată de M.C. împotriva Deciziei de sancționare

nr. 235 din 9 mai 2011, care a fost anulată prin hotărârea anterior menționată.

Dosarul nr. 32403/3/2011, în care s-a pronunțat Decizia nr. 4690 din 10

octombrie 2013, a avut ca obiect contestația împotriva Deciziei nr. 182 din 11

aprilie 2011 prin care s-a dispus suspendarea contractului de muncă al

reclamantului, care a fost menținută prin hotărârea indicată.

Așadar, o primă

observație care se impune a fi făcută în legătură cu cele două hotărâri

judecătorești, al căror caracter contradictoriu a fost invocat prin cererea de

revizuire, este că, în mod cert, dată fiind diferența de obiect și de cauză

existente între acestea, nu poate fi concepută teza încălcării autorității de

lucru judecat, sub aspect negativ, a Deciziei civile nr. 5725 din 25 octombrie

2012 prin Decizia nr. 4690 din 10 octombrie 2013, o astfel de ipoteză

corespunzând doar situației în care același proces este soluționat de două ori

în mod diferit, hotărârile astfel pronunțate fiind potrivnice.

Înalta Curte apreciază

însă că decizia a cărei anulare s-a cerut nu încalcă nici sub aspect pozitiv

autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5725 din 25 octombrie 2012,

în privința acelor dezlegări date de instanța ce a pronunțat-o și care au

condus spre soluția de respingere a cererii de anulare a deciziei de suspendare

a contractului individual de muncă al revizuentului, pe perioada cercetării

sale disciplinare, contrar susținerilor acestuia.

Astfel, prin Decizia

civilă nr. 5725 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VII-a

(civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale) a

dispus anularea Deciziei nr. 239 din 9 mai 2011 de sancționare disciplinară a

revizuentului întrucât a stabilit că nu se poate reține în sarcina acestuia

comiterea abaterii disciplinare imputate.

Aceeași instanță

însă, a arătat prin Decizia civilă nr. 4690 din 10 octombrie 2013 - ce a

soluționat contestația la dispoziția de suspendare a contractului individual de

muncă al revizuientului pe durata cercetării sale disciplinare - că din

împrejurarea anulării deciziei de sancționare disciplinară nu se poate deduce

și o cauză de anulare a deciziei angajatorului de suspendare a contractului de

muncă al angajatului, pe perioada cercetării sale disciplinare.

Această concluzie se

deduce în mod clar și indubitabil din acele considerente ale Deciziei nr. 4690

din 10 octombrie 2013 care analizează și explică rolul și natura dreptului

consacrat prin dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii, instanța de recurs

menționând în mod repetat că, în raport de conținutul reglementării, dreptul

angajatorului de a suspenda contractul individual de muncă al angajatului pe

durata cercetării sale disciplinare, apare ca fiind un drept subiectiv și

exclusiv, al cărui exercițiu este lăsat la latitudinea și aprecierea

angajatorului, în limitele legale stabilite, fiind însă independent de

justificarea sa pe baza unor criterii obiective (după cum apreciase prima

instanță).

Aceeași instanță de

recurs a mai reținut că, în cauza dedusă judecății ei, acest drept a fost

exercitat în limitele legii - așadar, pe o perioadă ce nu a depășit durata de

30 de zile - astfel că opțiunea angajatorului de a efectua cercetarea

disciplinară a revizuentului, căruia i-a suspendat contractul individual de

muncă pe perioada acestei cercetări, nu justifică în sine măsura anulării

deciziei de suspendare, chiar și în ipoteza - regăsită în cauză - în care

decizia de sancționare disciplinară a fost anulată ca nelegală.

Dimpotrivă, reținând

puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5725 din 25 octombrie 2012 a

Curții de Apel București, ce stabilise irevocabil caracterul nelegal ai decizie

de sancționare, pe care o și anulase din acest motiv, instanța de recurs ce a

pronunțat Decizia nr. 4690 din 10 octombrie 2013 a explicat că drepturile

revizuentului pe durata suspendării contractului individual de muncă i se cuvin

acestuia în temeiul art. 52 alin. (2) C. muncii, așadar independent de soarta

deciziei de suspendare și nu ca accesoriu la cererea de chemare în judecată

vizând anularea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă.

Înalta Curte

apreciază că, față de această raportare pe care instanța ce a pronunțat Decizia

nr. 4690 din 10 octombrie 2013 o face la Decizia nr. 5725 din 25 octombrie 2012

a Curții de Apel București, se poate spune că, dimpotrivă, hotărârea a cărei

anulare se cere pe calea revizuirii, a valorificat deplin aspectul pozitiv al

puterii de lucru judecat a precedentei hotărâri, iar nu că l-ar fi nesocotit,

încălcându-l. De asemenea, decizia în cauză a explicat consecințele legale care

se pot deduce din împrejurarea anulării deciziei de sancționare disciplinară,

consecințe legale care, se înțelege, nu presupun în mod automat și anularea

deciziei de suspendare, această soluție putându-se dispune doar dacă se

constată exercitarea dreptului subiectiv și exclusiv al angajatorului în afara

prescripțiilor legale, situație neregăsită însă în speță, pentru considerentele

arătate de instanța de recurs.

Nejustificată este și

susținerea revizuentului privitoare la contradicțiile existente între

considerentele celor două hotărâri judecătorești cu referire la determinarea

datei finalizării cercetării disciplinare, în opinia sa, element singular și

hotărâtor în analiza legalității deciziei de suspendare.

Faptul că la pagina

13, paragraful penultim al Decizie civile nr. 5725 din 25 octombrie 2012 se

vorbește despre procesul-verbal din 20 aprilie 2011 ca fiind întocmit cu ocazia

finalizării cercetării disciplinare, nu contravine sub niciun aspect

considerentelor Deciziei civile nr. 4690 din 10 octombrie 2013 care reține că

decizia de suspendare a contractului individual de muncă cuprinde mențiunea că

aceasta operează pentru intervalul de timp în care are loc cercetarea

disciplinară, observându-se totodată că "la finalizarea cercetării și

aplicării unei sancțiuni disciplinare s-a dispus și încetarea suspendării

contractului individual de muncă al intimatului-reclamant". Aceasta

întrucât întocmirea propriu-zisă a procesului-verbal de finalizare a investigației

faptei imputate salariatului nu se suprapune cu momentul finalizării cercetării

disciplinare, care este marcat de momentul emiterii - de către conducătorul

instituției - a deciziei de sancționare, acesta fiind cel care califică fapta

drept abatere disciplinară (atunci când sunt întrunite condițiile legale ale

existenței acesteia) și o sancționează în consecință. Prin urmare, emiterea

deciziei de sancționare nu se situează în afara perioadei de cercetare

disciplinată, ci constituie chiar actul juridic ce finalizează cercetarea

disciplinară.

Or, instanța ce a

pronunțat decizia a cărei revizuire s-a solicitat, a arătat în considerentele

hotărârii sale că, luând în calcul întreg intervalul de timp cuprins între 11

aprilie 2011 și 9 mai 2011, cât a operat suspendarea, măsura dispusă de

angajator respectă "condițiile legii" privitoare la durata acesteia,

care nu poate fi mai mare de o lună de zile.

În raport de

argumentele prezentate anterior, instanța apreciază că cererea de revizuire

este nefondată și o va respinge în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, cererea de revizuire formulată de M.C. împotriva Deciziei nr. 4690

din 10 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 martie 2014.

Procesat de GGC - CL