ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5725/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința nr. 3434 din 17 septembrie 2009

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a

respins ca neîntemeiată acțiunea în constatarea calității de colaborator al

Securității formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea

Arhivelor Securității, în ceea cel privește pe pârâtul M.F.

Prima instanță a

reținut că atât prima condiție impusă de legiuitor pentru reținerea calității

de colaborator al Securității prin furnizarea de informații este îndeplinită,

cât și cea de a doua condiție este asigurată deoarece nu s-a putut reține că

furnizarea unor informații de asemenea natură nu a fost făcută conștient, având

reprezentarea clară a faptului că relatări ca cele prezentate anterior nu

rămâneau fără urmări.

Instanța a observat,

că în legătură cu primul caz analizat, Securitatea a început urmărirea

informativă asupra celui denunțat. De asemenea instanța a observat că, în

privința elevelor care purtau corespondență cu cetățenii străini, Securitatea a

dispus interceptarea corespondenței și informarea conducerii liceului în

vederea atenționării elevelor.

Astfel, prima

instanță a concluzionat că în speță informațiile furnizate de pârât au îngrădit

dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu

privire la Drepturile Civile și Politice.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Consiliul

Național pentru Studierea Arhivelor Securității, invocând în drept dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac se arată că deși din dispozitivul hotărârii atacate rezultă că acțiunea

reclamantului a fost respinsă, considerentele aceleiași hotărâri rețin expres

și motivat îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru admiterea acțiunii

și pentru constatarea calității de colaborator al Securității cu privire la

M.F.

Astfel, arată

recurentul că, contradicția dintre considerentele sentinței și dispozitivul

acesteia este evidentă.

Analizând sentința

atacată în raport de motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza

art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este

fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În speță, este fondat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la

cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când

aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Ca atare, în dreptul

intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor,

pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces

echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Astfel, conform

jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune

ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi

examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu

doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a

prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Întrucât CEDO nu are

drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi

concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă

aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect

examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art.

6 CEDO implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților,

cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte

apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict

juridic al termenului, precizarea în scris a raționamentului care determină pe

judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speța de față,

instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește

cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de

fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea

convingerii sale.

În raport de

prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de

formă, care atrage nulitatea hotărârii.

În cauză, judecătorul

fondului nu a analizat probatoriul administrat, ci doar s-a rezumat la o serie

de afirmații de ordin generic.

Mai precis,

judecătorul nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța

declarațiilor invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată,

din perspectiva incidenței art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Așadar, este corectă

critica recurentului în sensul că instanța de fond nu a făcut nici o referire

concretă la situațiile prezentate în acțiune.

În concluzie, în

speță, nu s-au respectat cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ. care indică, între elementele de conținut ale hotărârii judecătorești, și

expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței,

precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

O asemenea modalitate

de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului

cauzei, ceea ce impune, în baza art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ.,

casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Procedând astfel,

instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care

prevăd că, în toate cazurile, judecătorii hotărâse numai asupra obiectului

cererii deduse judecății.

Între dispozitiv și

considerente trebuie să concordanță, or în cauză, în mod evident există

contrarietate între aceste două părți ale hotărârii, în sensul că prin minută

(dispozitiv) se respinge acțiunea reclamantei, iar prin considerente sunt

expuse motive care justifică soluția de admitere a acesteia.

În aceste condiții,

neconcordanța flagrantă dintre dispozitiv și considerente are drept consecință

nulitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, întrucât nu se poate ști ce a

hotărât în realitate aceasta. O asemenea împrejurare reprezintă practic o nemotivare

a hotărârii atacate cu recurs și echivalează cu necercetarea fondului, obiectul

propriu-zis al litigiului nefiind examinat.

În aceste condiții,

se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare,

coroborat cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ.,

admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe, care respectând principiul disponibilității va stabili

deplina concordanță între dispozitivul și considerentele hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursul

declarat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva

sentinței nr. 3434 din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 29 noiembrie 2011.