ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5725/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința nr. 3434 din 17 septembrie 2009 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea în constatarea calității de colaborator al Securității formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în ceea cel privește pe pârâtul M.F. Prima instanță a reținut că atât prima condiție impusă de legiuitor pentru reținerea calității de colaborator al Securității prin furnizarea de informații este îndeplinită, cât și cea de a doua condiție este asigurată deoarece nu s-a putut reține că furnizarea unor informații de asemenea natură nu a fost făcută conștient, având reprezentarea clară a faptului că relatări ca cele prezentate anterior nu rămâneau fără urmări.

Instanța a observat, că în legătură cu primul caz analizat, Securitatea a început urmărirea informativă asupra celui denunțat. De asemenea instanța a observat că, în privința elevelor care purtau corespondență cu cetățenii străini, Securitatea a dispus interceptarea corespondenței și informarea conducerii liceului în vederea atenționării elevelor. Astfel, prima instanță a concluzionat că în speță informațiile furnizate de pârât au îngrădit dreptul la viață privată prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. Împotriva sentinței pronunțată de Curtea de Apel București a declarat recurs reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. În motivarea căii de atac se arată că deși din dispozitivul hotărârii atacate rezultă că acțiunea reclamantului a fost respinsă, considerentele aceleiași hotărâri rețin expres și motivat îndeplinirea condițiilor legale necesare pentru admiterea acțiunii și pentru constatarea calității de colaborator al Securității cu privire la M.F. Astfel, arată recurentul că, contradicția dintre considerentele sentinței și dispozitivul acesteia este evidentă. Analizând sentința atacată în raport de motivele de recurs formulate, cât și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este fondat, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. În speță, este fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Ca atare, în dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât CEDO nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 CEDO implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict juridic al termenului, precizarea în scris a raționamentului care determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere.

În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanța de fond nu a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale. În raport de prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nemotivarea este un viciu de formă, care atrage nulitatea hotărârii. În cauză, judecătorul fondului nu a analizat probatoriul administrat, ci doar s-a rezumat la o serie de afirmații de ordin generic. Mai precis, judecătorul nu a discutat în cuprinsul hotărârii recurate relevanța declarațiilor invocate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată, din perspectiva incidenței art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008. Așadar, este corectă critica recurentului în sensul că instanța de fond nu a făcut nici o referire concretă la situațiile prezentate în acțiune. În concluzie, în speță, nu s-au respectat cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. care indică, între elementele de conținut ale hotărârii judecătorești, și expunerea motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. O asemenea modalitate de abordare a motivării unei sentințe echivalează cu necercetarea fondului cauzei, ceea ce impune, în baza art. 312 alin. (5) teza I C. proc. civ., casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care prevăd că, în toate cazurile, judecătorii hotărâse numai asupra obiectului cererii deduse judecății. Între dispozitiv și considerente trebuie să concordanță, or în cauză, în mod evident există contrarietate între aceste două părți ale hotărârii, în sensul că prin minută (dispozitiv) se respinge acțiunea reclamantei, iar prin considerente sunt expuse motive care justifică soluția de admitere a acesteia. În aceste condiții, neconcordanța flagrantă dintre dispozitiv și considerente are drept consecință nulitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, întrucât nu se poate ști ce a hotărât în realitate aceasta.

O asemenea împrejurare reprezintă practic o nemotivare a hotărârii atacate cu recurs și echivalează cu necercetarea fondului, obiectul propriu-zis al litigiului nefiind examinat. În aceste condiții, se va dispune, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu dispozițiile art. 312 alin. (3) și art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, care respectând principiul disponibilității va stabili deplina concordanță între dispozitivul și considerentele hotărârii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității împotriva sentinței nr. 3434 din 17 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 noiembrie 2011.