ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 56/2021

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.269/1/2021 este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 37 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Ședința este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept: "1. Dacă, raportat la dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, personalul din justiție care, fiind în imposibilitate obiectivă de a beneficia și care nu a beneficiat de recunoașterea drepturilor salariale stabilite anterior intrării în vigoare a legii nr. 330/2009, recunoscute în favoarea altor salariați prin hotărâri judecătorești anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, este îndreptățit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite și recunoscute prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 7/2019 în favoarea altor salariați care și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții; 2. Într-o cauză având ca obiect o cerere de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru săvârșirea unor fapte de discriminare salarială de către aceștia, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, și întemeiată în drept pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, care din textele legale ce reglementează cursul prescripției dreptului material la acțiune este incident, anume: art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii?; 3. În cazul în care aplicabile speței sunt incidente prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripție curge de la momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată discriminatoriu în temeiul unor hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2006 - 2009, ale căror dispozitive au fost lămurite in cursul anului 2019 ca urmare a pronunțării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii nr. 7/2019), de la data publicării Deciziei nr. 7/2019 sau de la momentul în care diferențele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună?; 4. Dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referință sectorială (V.R.S.), conform prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% și 11%), și a aplicării coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006), pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, cauza juridică a acțiunii fiind fapta discriminatorie săvârșită în anul 2019 de ordonatorul de credite?".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit, comunicat conform prevederilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, și puncte de vedere din partea părților.

Președintele completului, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 12 aprilie 2021, pronunțată în Dosarul nr. 722/111/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunile de drept menționate. II. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție

Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 Art. 1 alin. (2): "Principiul egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi: [...] (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare; [...] Art. 27. - (1) Persoana care se consideră discriminată poate formula în fața instanței de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxa judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului. (2) Termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. [...]"

Legea dialogului social nr. 62/2011, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 62/2011 Art. 211. - "Cererile pot fi formulate de cei ale căror drepturi au fost încălcate după cum urmează: [...] c) plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume care au format obiectul unor plăți nedatorate pot fi cerute în termen de 3 ani de la data producerii pagubei."

Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Codul muncii Art. 268. - "(1) Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: [...] c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator; [...]" III. Expunerea succintă a procesului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 10 martie 2020, reclamanții persoane fizice au solicitat obligarea pârâților la plata de despăgubiri egale cu diferența dintre salariul încasat și salariul pe care ar fi trebuit să îl încaseze, prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în anexa la Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției lit. A pct. 6-13, pentru perioada între intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (12 noiembrie 2009), a Legii nr. 71/2015 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 124/2004 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraților și a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (9 aprilie 2015) și a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (1 iulie 2017), în care au avut calitatea de judecători la instanțe, față de care pârâții au avut calitatea de ordonator de credite, până la recunoașterea efectivă a dreptului, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale aferente începând cu 17 septembrie 2019 și până la data plății efective.

În motivarea cererii reclamanții au arătat că au îndeplinit funcția de judecător, au prestat aceeași muncă, în aceleași condiții și în aceeași instituție cu colegii lor care au beneficiat de plata retroactivă a drepturilor bănești (similare celor solicitate prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar), în cursul lunii decembrie 2019/ianuarie 2020, pentru perioada 2010-2015, în contextul în care în perioada 2006-2009 aceștia obținuseră hotărâri judecătorești prin care li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de plata unor indemnizații majorate atât sub aspectul coeficientului de multiplicare, cât și prin raportare la valoarea de referință sectorială, iar ulterior, prin lămurirea dispozitivelor hotărârilor judecătorești, s-a stabilit că drepturile recunoscute prin acestea au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009.

Prin întâmpinările depuse de pârâți s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, angajatorii susținând că au trecut mai mult de trei ani de la data când aceste drepturi salariale trebuiau achitate fiecărui magistrat, iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii.

Prin Sentința nr. 531/LM/2020 din 18 septembrie 2020, Tribunalul Bihor a respins excepția invocată și a admis acțiunea reclamanților, constatând că angajatorul a creat o stare de discriminare a reclamanților prin fapta sa de a plăti în anul 2019 retroactiv doar o parte a salariaților, iar pentru înlăturarea acesteia, pârâții au fost obligați să achite și reclamanților drepturile salariale pe care le-au plătit retroactiv în decembrie 2019 - ianuarie 2020 celorlalți salariați.

Cu privire la excepția prescripției, în considerentele sentinței s-a reținut că, întrucât reclamanții au invocat în cauză o situație de discriminare salarială între magistrații aflați în situații comparabile, care le-a cauzat un prejudiciu, prin fapte discriminatorii ale angajatorului sui generis, care este, de fapt, statul român, potrivit art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripție este cel de trei ani. Acest termen curge de la data săvârșirii faptei discriminatorii, constând în plata efectivă a sumelor cu acest titlu, iar nu de la data la care reclamanții au putut lua cunoștință de plata efectivă a acestor sume, respectiv luna decembrie a anului 2019 (plățile efectuate judecătorilor din cadrul Tribunalului C), cel mai târziu data de 31 martie 2020 (plățile efectuate judecătorilor din cadrul Curții de Apel C), acțiunea fiind formulată cu respectarea termenului de trei ani.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că aplicarea diferită a normelor legale a creat o situație de discriminare în defavoarea reclamanților, ce trebuie înlăturată, cu atât mai mult cu cât orice interpretare contrară ar duce la încălcarea principiului de drept "la muncă egală, salariu egal" și la încălcarea mențiunilor exprese ale Deciziei nr. 794/2016 a Curții Constituționale și ale deciziilor nr. 7/2019, nr. 23/2016 și nr. 36/2018 ale instanței supreme.

Starea de discriminare în care se află reclamanții este în raport cu judecătorii care au prestat aceeași muncă, în aceeași perioadă, și au încasat sume de bani, timp în care și reclamanții au îndeplinit funcția de judecător și nu au avut nicio posibilitate concretă și efectivă de a formula acțiuni. Prin urmare, nu au avut posibilitatea de a obține un titlu executoriu, având în vedere practica instanțelor la nivel național, în sensul că sumele cuprinse în titlurile executorii sunt incluse în indemnizația de încadrare, astfel cum a fost stabilită conform Legii-cadru nr. 330/2009.

Convingerea instanței în sensul că art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu are în vedere și majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești, ci doar majorările reglementate de lege și stabilite prin acte ale ordonatorului principal de credite, are în vedere și aspectele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, denumită în continuare Decizia nr. 7/2019.

O interpretare contrară ar lipsi o hotărâre definitivă/irevocabilă de caracterul ei executoriu, ceea ce reprezintă o încălcare a ordinii juridice a statului de drept, o obstrucționare a bunei funcționări a justiției, încălcând art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului.

În ceea ce privește cererea privind actualizarea cu indicele de inflație, precum și obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 1 raportat la art. 166 alin. (1) și art. 278 alin. (1) din Codul muncii raportate la art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I și art. 1.535 alin. (1) din Codul civil, respectiv art. 1 alin. (3), art. 2 și art. 3 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației de plată.

În situația de față, pierderea efectiv suferită de creditori, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, trebuie remediată prin măsura actualizării sumelor datorate cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică.

Prin actualizarea sumei debitului cu indicele prețurilor de consum se realizează o reparație parțială, prin acordarea de daune-interese compensatorii (damnum emergens).

Principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării cu întârziere a obligației de plată, impune și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care creditorul a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale penalizatoare.

Pârâții - apelanți B, C, D, E și F au formulat apeluri împotriva acestei hotărâri, solicitând admiterea acestora și, în principal, respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

În cadrul soluționării apelurilor s-a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție și suspendarea soluționării cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reținute de titularul sesizării

În conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a constatat că este admisibilă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, în sensul de a se stabili dacă: "- personalul din justiție care, fiind în imposibilitate obiectivă de a beneficia și care nu a beneficiat de recunoașterea drepturilor salariale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, recunoscute în favoarea altor salariați prin hotărâri judecătorești anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, este îndreptățit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite și recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariați care și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții; - dacă într-o cauză având ca obiect o cerere de chemare în judecată prin care se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri pentru săvârșirea unor fapte de discriminare salarială de către aceștia, în calitatea lor de ordonatori de credite, pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, și întemeiată în drept pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, care din textele legale ce reglementează cursul prescripției dreptului material la acțiune este incident, anume: art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii; - dacă în cazul în care aplicabile speței sunt incidente prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, termenul de prescripție curge de la momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată discriminatoriu în temeiul unor hotărâri judecătorești pronunțate în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite în cursul anului 2019 ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 7/2019), de la data publicării Deciziei nr. 7/2019 sau de la momentul în care diferențele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună; - dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferențele dintre indemnizația efectiv încasată și indemnizația rezultată ca urmare a aplicării majorărilor la valoarea de referință sectorială (VRS), conform prevederilor art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 (5%, 2% și 11%), și a aplicării coeficientului de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport cu indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T. - Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006), pentru perioada 1.01.2010-8.04.2015, cauza juridică a acțiunii fiind fapta discriminatorie săvârșită în anul 2019 de ordonatorul de credite?".

De lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii și a Deciziei nr. 7/2019 depinde soluționarea pe fond a cauzei, întrucât, în speță, se solicită constatarea unei stări de discriminare date de fapta angajatorilor de a achita în 2019-2020 diferențe salariale aferente anilor 2010-2015 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019, ce poate fi înlăturată prin obligarea pârâților ordonatori de credite la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 2010-2015, diferențe achitate colegilor lor în 2019 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019.

Problema de drept enunțată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenței, s-a constatat că asupra problemelor de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, astfel cum rezultă din consultarea portalului Înaltei Curți de Casație și Justiție. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Instanța de sesizare a arătat că problemele de drept noi, a căror lămurire se impune, privesc excepția prescripției dreptului material la acțiune. Pentru a da o soluție acestei excepții trebuie lămurit care este termenul de prescripție aplicabil și care este momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune.

Cu privire la termenul de prescripție aplicabil speței s-a arătat că se solicită înlăturarea discriminării la care au fost supuși reclamanții, prin obligarea pârâților, în calitate de ordonatori de credite, la acordarea de despăgubiri pentru săvârșirea unor fapte discriminatorii, în vederea restabilirii tratamentului egal între persoanele aflate în aceeași situație.

Remediul legal pentru anularea situației create prin discriminare - înlăturarea tratamentului discriminatoriu prin compensarea efectelor acestuia asupra victimei - este prevăzut la art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, și anume "acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, ca urmare a cererii formulate de persoana care se consideră discriminată în fața instanței de judecată, potrivit dreptului comun".

Temeiul legal al acțiunii fiind Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, va avea aplicabilitate termenul de prescripție instituit de art. 27 alin. (2) din acest act normativ, care dispune: "termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea ei".

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 10/2016 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, a precizat că acestea "detaliază condițiile în care se asigură realizarea dreptului de acces la instanță pentru reclamarea unui caz de discriminare", inclusiv că "termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoștință de săvârșirea ei". Totodată, a reținut că în cazul în care discriminarea a survenit în contextul unor raporturi juridice guvernate de legi speciale, protecția drepturilor subiective se realizează în fața unor jurisdicții speciale.

Fiind vorba de un conflict/litigiu de muncă, devine aplicabil și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii (act normativ care constituie dreptul comun în materia raporturilor de muncă), conform căruia "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat".

Doctrina a afirmat categoric că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011 (considerată uneori lege specială în raport cu legea-cadru în materie - Codul muncii), iar această opinie este însușită de instanța de judecată.

Potrivit textului amintit, termenul de 3 ani de la data producerii pagubei privește "plata despăgubirilor pentru pagubele cauzate și restituirea unor sume de bani care au format obiectul unei plăți nedatorate".

Or, în cauză nu este vorba de niciuna dintre ipotezele avute în vedere de textul anterior menționat, care privește exclusiv răspunderea patrimonială a părților raporturilor de muncă.

Restituirea unor sume care au format obiectul unei plăți nedatorate este obligația instituită de lege în sarcina angajaților (salariați, funcționari publici etc.), în temeiul art. 256 alin. (1) din Codul muncii sau art. 499 lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul Administrativ.

În concluzie, termenul de prescripție de 3 ani este cel statornicit de art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, precum și de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, fiind aplicabile speței dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, precum și ale art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, se observă că cele două texte fac aplicarea regulii generale cuprinse în art. 2.523 din Codul civil: "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui."

În doctrină se precizează că regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii - alternativ - a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume: - un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune; și - un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept.

Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de la care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască.

Curtea Constituțională a decis că "prin prescripție se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, deci posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține, pe cale silită, îndeplinirea obligației subiectului pasiv. Așadar, prescripția nu stinge dreptul subiectiv în substanța lui, drept care continuă să subziste, și nici obligația corelativă, care va putea fi executată de bunăvoie" (Decizia nr. 54/2016. În același sens sunt și Decizia nr. 317/2016, Decizia nr. 372/2016.).

Aceeași idee rezultă și din prevederile art. 2.500 și 2.506 din Codul civil, conform cărora prescripția extinctivă nu stinge dreptul subiectiv la acțiune.

Analizând constituționalitatea art. 268 din Codul muncii, Curtea Constituțională a mai decis că "în această materie sunt aplicabile dispozițiile Codului civil referitoare la suspendarea sau întreruperea curgerii termenului de prescripție" (Decizia nr. 210/2015, Decizia nr. 435/2015, Decizia nr. 798/2015).

În speță, nașterea dreptului la acțiune [în terminologia art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii] a intervenit la data la care persoana interesată a luat cunoștință de discriminare [art. 27 alin. (2) teza a II-a din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000].

Acest fapt s-a produs în anul 2019, pentru că anterior nu a existat nicio discriminare salarială între reclamanți și colegii lor.

În anul 2019, prin Decizia nr. 7/2019 s-a statuat că, "în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legeacadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009".

În considerentele acestei decizii s-a reținut că: "A aprecia că nivelul maxim al salarizării nu poate include drepturile obținute prin hotărâri judecătorești definitive decât până la intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2008 este greșit și golește de conținut reglementările în materie de salarizare și indemnizare. Chiar dacă hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale au efecte doar între părțile care au luat parte la judecată, totuși se observă că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. Prin urmare, aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită".

În concluzie, prin Decizia nr. 7/2019 s-au recunoscut aceste drepturi tuturor magistraților, și nu doar celor care au avut anterior anului 2009 hotărâri judecătorești, deoarece prin această hotărâre s-a arătat expres că majorarea indemnizației de încadrare nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală. Drepturile salariale restante ale tuturor magistraților, atât ale reclamanților, cât și ale colegilor lor (în raport cu care ei au fost discriminați) au luat naștere la data publicării Deciziei nr. 7/2019, care a arătat expres că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită.

În opinia Curții de Apel Oradea, momentul de la care curge termenul general de prescripție de 3 ani este momentul publicării Deciziei nr. 7/2019, 6 mai 2019, momentul de la care reclamanții au cunoscut îndreptățirea la drepturile salariale, recunoscute discriminatoriu de către ordonatorii de credite doar pentru o parte dintre salariați.

Opinia instanței de judecată asupra problemelor de drept este în sensul că: - reclamanților li s-a cauzat o discriminare de către pârâți în anul 2019, fiind îndreptățiți la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite și recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariați care și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții; - sunt aplicabile speței dispozițiile art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 și ale art. 268 lit. c) din Codul muncii; - termenul de prescripție curge de la 6 mai 2019, data publicării Deciziei nr. 7/2019, fiind momentul de la care reclamanții au cunoscut îndreptățirea la drepturile salariale, recunoscute discriminatoriu de către ordonatorii de credite doar pentru o parte dintre salariați; - publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri reprezentând diferențele salariale pentru perioada 1 ianuarie 2010 - 8 aprilie 2015. VI. Punctul de vedere al părților

O reclamantă a arătat că este de acord cu sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, depunând, în completarea concluziilor scrise, opinia juridică a conf. univ. dr. Felicia Roșioru, potrivit căreia, în ceea ce privește termenul de prescripție aplicabil în speță, acesta este cel prevăzut de legislația specifică, art. 27 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, respectiv termenul de 3 ani de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea lua cunoștință de săvârșirea ei (moment prin ipoteză ulterior săvârșirii faptei).

Pârâtul C a arătat că se opune acestei sesizări, întrucât chestiunea de drept nu este nouă, iar soluționarea cauzei se poate face pe baza temeiurilor de drept invocate, fără a fi necesară această sesizare. A mai arătat că, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 166/2019, nu au aplicabilitate generală, anterior datei de 9 aprilie 2015, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut unor magistrați dreptul de a avea inclus în indemnizație cei 18% stabiliți prin Ordonanța Guvernului nr. 10/2007. Față de această jurisprudență a Curții Constituționale instanțele de judecată nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Din punctele de vedere și jurisprudența înaintate de curțile de apel s-au conturat următoarele interpretări ale problemelor de drept ce formează obiectul sesizării:

Cu privire la prima întrebare, într-o primă orientare s-a considerat că Decizia nr. 7/2019 analizează exclusiv situația persoanelor care au obținut recunoașterea unor drepturi salariale în baza unor hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar nu și pe cea a persoanelor care fie nu au promovat astfel de acțiuni, fie cărora acțiunile promovate le-au fost respinse în mod definitiv, iar într-o a doua orientare s-a constatat existența unei fapte discriminatorii, personalul din justiție care se află în imposibilitate obiectivă de a beneficia și care nu a beneficiat de recunoașterea unor drepturi salariale stabilite anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 fiind îndreptățit la acordarea acestor drepturi. S-a observat, totodată, că inechitățile salariale rezultate din existența unei practici neunitare sub acest aspect au fost înlăturate la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, care a avut ca efect alinierea, de la data intrării sale în vigoare, a salariilor existente în cadrul aceleiași familii ocupaționale la nivelul maxim în plată la data intrării în vigoare a legii.

Referitor la cea de a doua întrebare, opinia majoritară este că temeiul legal al acțiunii fiind Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, aplicabilitate va avea termenul de prescripție instituit de art. 27 alin. (2) din acest act normativ, care dispune: "termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani și curge de la data săvârșirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoștință de săvârșirea faptei", identificându-se și opinia potrivit căreia sunt incidente dispozițiile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și ale art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011.

În ce privește cea de-a treia întrebare, s-a arătat că termenul de prescripție începe să curgă de la data producerii actului de discriminare constând în plata unor drepturi salariale stabilite în mod discriminatoriu, prin interpretarea diferită a unor hotărâri judecătorești similare.

Cu privire la cea de-a patra întrebare, într-o opinie s-a învederat că drepturile salariale restante ale tuturor magistraților, atât ale reclamanților, cât și ale colegilor lor (în raport cu care ei au fost discriminați), au luat naștere la data publicării Deciziei nr. 7/2019, care a arătat expres că aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare pentru fiecare funcție, grad/treaptă, gradație, vechime în muncă și în specialitate, aceasta fiind logica egalizării drepturilor salariale avute în vedere de legiuitor la edictarea textului legal a cărui interpretare se solicită. Într-o altă opinie s-a apreciat că Decizia nr. 7/2019 nu este o hotărâre constitutivă de drepturi, așa cum rezultă din dispozițiile art. 517 alin. (2) din Codul de procedură civilă; cu alte cuvinte, Decizia nr. 7/2019 nu recunoaște în patrimoniul magistraților cărora anterior le fuseseră respinse cererile de chemare în judecată privind acordarea unor anumite drepturi salariale dreptul de a beneficia de drepturile salariale în discuție, ci doar statuează că acestea, odată recunoscute prin hotărâri judecătorești irevocabile anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, vor continua să facă parte din salariu și ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Așadar, câtă vreme o eventuală discriminare nu poate exista între magistrații care au obținut astfel de hotărâri judecătorești și cei cărora acțiunile le-au fost respinse, ci doar între magistrații care au obținut hotărâri judecătorești definitive și irevocabile privind recunoașterea anumitor drepturi salariale, însă ale căror drepturi au fost stabilite în mod diferit de către ordonatorii de credit, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătorești menționate, s-a apreciat că momentul la care se naște dreptul material la acțiune este momentul la care, prin interpretarea diferită a hotărârilor judecătorești menționate, ordonatorii de credite au procedat la calcularea diferită a drepturilor salariale ale magistraților ce beneficiau de astfel de hotărâri judecătorești, data la care a fost publicată Decizia nr. 7/2019 neavând nicio relevanță sub acest aspect.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 833/C/2297/III-5/2021 din 26 mai 2021, a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la problemele de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. VIII. Jurisprudența Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție

La nivelul Curții Constituționale nu au fost pronunțate decizii relevante cu privire la problema prescripției ce face obiectul prezentei sesizări.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 7 din 11 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 6 mai 2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Oradea și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, majorările prevăzute în art. 1 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 10/2007 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, au fost și rămân incluse în indemnizația brută de încadrare și după data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă s-a apreciat că sesizarea nu îndeplinește condițiile de admisibilitate prevăzute de lege. X. Înalta Curte de Casație și Justiție

Pentru a evalua dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută, aceea de a pronunța o decizie interpretativă de principiu în scopul de a preîntâmpina apariția unei practici neunitare la nivel național, se impune în primul rând evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verificarea atât a circumstanțelor care o generează, cât și a condițiilor care permit declanșarea mecanismului de interpretare.

Aceasta presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condițiilor prevăzute pentru declanșarea procedurii hotărârii prealabile, condiții extrase din dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă și care pot fi enunțate astfel: - existența unei cauze în curs de judecată, aflată în ultimă instanță; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza; - soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; - chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; - Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Totodată, deși art. 519 din Codul de procedură civilă instituie aptitudinea titularului sesizării de a hotărî dacă o chestiune de drept are pertinența necesară pentru a face obiectul sesizării, totuși revine Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina analizării pertinenței întrebării și necesității pronunțării unei hotărâri prealabile.

Notând că primele două aspecte de admisibilitate, legate de titularul sesizării și stadiul soluționării pricinii în care sesizarea a fost promovată, sunt îndeplinite, este de subliniat preponderent condiția necesității ca prin sesizare să fie dedusă spre interpretare o chestiune de drept nouă, reținând anumite neregularități de natură a contura neîndeplinirea acesteia.

Referitor la condiția ca problema supusă interpretării să se identifice într-o chestiune de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a arătat în jurisprudența sa că art. 519 din Codul de procedură civilă nu definește noțiunea de "chestiune de drept". În doctrină s-a arătat însă că, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016).

Obiectul procedurii îl reprezintă, așadar, fără excepție, o normă de drept, un text de lege care, drept urmare a interpretării printr-o argumentație juridică consistentă și divergentă, poate primi o aplicare diferită în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară.

Instanța de trimitere arată referitor la obiectul cauzei cu care este învestită că "în speță se solicită constatarea unei stări de discriminare date de fapta angajatorilor de a achita în 2019-2020 diferențe salariale aferente anilor 2010-2015 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019, ce poate fi înlăturată prin obligarea pârâților ordonatori de credite la plata de despăgubiri egale cu drepturile salariale aferente perioadei 2010-2015, diferențe achitate colegilor lor în 2019 ca urmare a publicării Deciziei nr. 7/2019".

Prin prima întrebare prealabilă se solicită să se stabilească dacă, raportat la dispozițiile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 din Legea nr. 62/2011 sau art. 268 din Codul muncii, personalul din justiție care, din motive obiective, nu a beneficiat de recunoașterea drepturilor salariale prin hotărâri judecătorești anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009 este îndreptățit la acordarea retroactivă, începând cu data intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009, a drepturilor salariale stabilite și recunoscute prin Decizia nr. 7/2019 în favoarea altor salariați care și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții.

Prin a doua întrebare se solicită să se stabilească ce dispoziții legale referitoare la prescripție sunt incidente într-o cauză având ca obiect cererea de obligare a pârâților la plata unor despăgubiri pentru săvârșirea unor fapte de discriminare salarială în perioada 1 ianuarie 2010-8 aprilie 2015, întemeiată pe dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, dintre cele prevăzute de art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 și, respectiv, art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.

Prin a treia întrebare se solicită ca, în cazul în care aplicabile speței sunt prevederile art. 27 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, respectiv dacă acesta este momentul producerii actului de discriminare (plata efectuată în temeiul hotărârilor judecătorești pronunțate în perioada 2006-2009, ale căror dispozitive au fost lămurite în cursul anului 2019 ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 7/2019), data publicării hotărârii sau momentul în care diferențele salariale trebuiau să fie plătite lună de lună.

Potrivit ultimei întrebări formulate de instanța de trimitere, se solicită să se stabilească dacă publicarea Deciziei nr. 7/2019 constituie momentul obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune având ca obiect acordarea de despăgubiri, pentru perioada 1 ianuarie 2010-8 aprilie 2015, cauza juridică a acțiunii fiind fapta discriminatorie săvârșită în anul 2019 de ordonatorul de credite.

Se observă că prin modalitatea de formulare a întrebărilor instanța de trimitere nu pune în discuție interpretarea unor norme de drept, ci tocmai identificarea normei de drept aplicabile în raport cu situația de fapt concretă, respectiv identificarea termenului de prescripție aplicabil în speță și a momentului de la care acesta începe să curgă, și nu se solicită o interpretare propriu-zisă a conținutului dispozițiilor legale indicate.

Astfel, sesizarea vizează în concret tranșarea aspectelor litigioase aflate pe rolul instanței de trimitere, în condițiile în care aceasta nu a indicat probleme de drept reale, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidența unor principii generale ale dreptului, al căror conținut sau a căror sferă de acțiune sunt discutabile.

De asemenea, se poate constata că, prin apelurile formulate în cauză, se critică modalitatea în care instanța de judecată a procedat la interpretarea și aplicarea concretă a prevederilor legale în cauza dedusă judecății. Or, așa cum s-a stabilit deja în mod constant în practica instanței supreme - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, asemenea operațiuni de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu nu pot fi atribuite completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, interpretarea și aplicarea legii în scopul soluționării cauzei respective fiind atributul ce intră și trebuie să rămână în sfera de competență a instanței de judecată.

Problema eficienței sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, raportată la rezolvarea litigiului în care a intervenit, reclamă ca identificarea chestiunii de drept de către titularul sesizării să vizeze o chestiune juridică reală, și nu realizarea unor operațiuni de interpretare și aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu.

În procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților de stabilire a rațiunii textelor legale a căror lămurire se solicită.

O asemenea clarificare, în sensul celei solicitate de instanța de trimitere, nu poate fi cerută instanței supreme prin intermediul mecanismului de unificare a practicii, deoarece identificarea actului normativ incident în litigiu este necesar legată de limitele învestirii și este rolul exclusiv al judecătorului care soluționează litigiul, potrivit art. 22 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care este obligat să stabilească legea aplicabilă unui raport juridic litigios, iar această problemă nu este o veritabilă chestiune de drept și nu se poate susține că prin întrebările formulate se poate ajunge la înlăturarea neclarității sau ambiguității textelor legale a căror lămurire se solicită, deoarece un eventual răspuns nu are, oricum, valențe interpretative.

În consecință, întrebarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se circumscrie unei interpretări in abstracto a unor dispoziții legale și nici nu vizează o chestiune de drept punctuală, concretă, adecvată speței, în realitate, față de modalitatea formulării întrebărilor de către instanța de trimitere, rezultând că ceea ce se solicită Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezintă o rezolvare a cauzei raportat la elementele de fapt din dosar, deși, potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, operațiunea de identificare, interpretare și aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanțe, ce caracterizează fiecare litigiu, neputând fi transferată completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cauzei.

Reamintind că obiectul procedurii prevăzute de aceste dispoziții legale constă în interpretarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a unor norme de drept determinate, lacunare sau neclare, se apreciază că instanța supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proced