Decizia nr. 6246/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 265/2024 a Curții de Apel București

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.05.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantele Parohia Dor Mărunt I, Parohia Dor Mărunt II, Parohia Dâlga Sat, Parohia Dâlga Gară și Parohia Înfrățirea au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dor Mărunt prin primar și Consiliul Local al Comunei Dor Mărunt anularea parțială a H.C.L.

Dor Mărunt nr. 9/26.08.1999, prin care s-au introdus în domeniul public al comunei Dor Mărunt terenurile cu destinație de cimitir, mai precis poziția nr. 6.4 (cimitir Bârzeni, Dâlga Sat, Pelinu, Dâlga Gară, Înfrățirea), în sensul eliminării introducerii în domeniul public a terenurilor cu destinație de cimitir și anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 1349/21.12.2001, anexa 17, în ceea privește poziția 6.4 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al com. Dor Mărunt, publicată în Monitorul Oficial al României (M.Of.) nr. 630 bis, partea I, în data de 26.08.2002, prin care a fost atestată apartenența la domeniul public al UAT Dor Mărunt a cimitirelor Parohiilor Dor Mărunt I, Dor Mărunt II, Dâlga Sat, Dâlga Gară și Înfrățirea.

2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 265 din 20 februarie 2024, Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, inadmisibilitatea capătului de cerere referitor la anularea parțială a H.G. nr. 1349/2001, invocată pe cale de excepție, a admis excepția de tardivitate și a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantele Parohia Dor Mărunt I, Parohia Dor Mărunt II, Parohia Dâlga Sat, Parohia Dâlga Gară în contradictoriu cu pârâții Unitatea Administrativ - Teritorială Comuna Dor Mărunt, Consiliul Local al Comunei Dor Mărunt și Guvernul României, ca tardiv formulată, respingând, ca rămase fără obiect, restul excepțiilor invocate de pârâți.

3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 supra reclamantele Parohia Înfrățirea, Parohia Dâlga Sat, Parohia Dâlga Gară, Parohia Dor Mărunt I și Parohia Dor Mărunt II au declarat recurs prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, casarea sentinței civile nr. 265 din data de 20.02.2024, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în sensul continuării judecății în dosarul nr. x/2023. Printr-un prim set de argumente, recurentele - reclamante au arătat că, în speță, actul administrativ unilateral cu caracter individual contestat, respectiv H.G.

nr. 1349/2001, constituie un act care a intrat în circuitul civil încă din anul 2002 și și-a produs efectele juridice (inventarierea bunului litigios în domeniul public al comunei Dor Mărunt), fiind incidente prevederile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, care arată că, în ipoteza acestor acte, nu este obligatorie plângerea prealabilă, iar motivarea curții de apel ar fi, în optica recurentelor, contrară acestor aspecte.

Evocând prevederile art. 21 din Legea nr. 213/1998 (forma în vigoare la data emiterii actului contestat), recurentele - reclamante au învederat că efectul atestării apartenenței bunurilor (în speță, a unor cimitire) la domeniul public de interes local, ce constituie operațiunea de confirmare oficială a unui fapt material sau a unei situații juridice, având rolul de a asigura încrederea publicului cu privire la realitatea faptului sau situației atestate, s-a produs încă de la momentul publicării hotărârii de guvern în Monitorul Oficial, aceasta nemaiputând fi revocată, ci doar anulată. Făcând trimitere la principiul revocabilității și la necesitatea respectării exigențelor de calitate a legislației interne subliniată în jurisprudența Curții Constituționale a României, recurentele - reclamante au arătat că motivarea instanței de fond echivalează cu negarea dreptului de acces la justiție.

În ceea ce privește soluția dată de prima instanță excepției tardivității, recurentele - reclamante au arătat că, deși H.G. nr. 1349/2001 a fost publicată, într-adevăr, în Monitorul Oficial nr. 630/26.08.2022, nu data publicării reprezintă momentul luării la cunoștință, de către reclamante, a situației juridice a bunurilor ce formează obiectul acțiunii de față, din moment ce anexele 1-54, care conțineau individualizarea bunurilor din domeniul public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași, nu au fost publicate odată cu corpul hotărârii de guvern, ci ulterior, în cadrul Monitorului Oficial nr. 630bis/26.08.2022, publicație care nu se distribuie în cadrul abonamentului, ci presupune un demers special din partea persoanei interesate pentru procurarea ei, monitorul oficial bis având un tiraj limitat și putând fi achiziționat contra cost prin modalități distincte de cele referitoare la clasicele monitoare oficiale.

Ca atare, în optica recurentelor nu se poate prezuma, în mod rezonabil, că actul a ajuns la cunoștința publică, persoanele vătămate prin acest act neavând posibilitatea să anticipeze conținutul său. Astfel, simpla consultare a Monitorului Oficial, partea I, nu este suficientă pentru a se lua la cunoștință despre conținutul efectiv al inventarului bunurilor proprietate publică a căror atestare s-a realizat prin respectiva hotărâre de guvern. În consecință, termenul de formulare a acțiunii a început să curgă în cursul anului 2023, când reclamanta a luat cunoștință de faptul că, prin H.G. nr. 1349/2001, s-a atestat apartenența cimitirelor la domeniului public al Comunei Dor Mărunt, respectiv la momentul primirii adresei din 03.03.2023, prin care pârâta, la cererea reclamantei, a comunicat acesteia situația juridică a bunurilor și la data răspunsului la plângerea administrativa, mai precis 25.04.2023.

Prin raportare la acest moment, introducerea cererii de chemare în judecată în data de 19.05.2023 este realizată în termen. În continuare, recurentele au argumentat în sensul naturii H.G. nr. 1349/2001 și H.C.L. Dor Mărunt nr. 9/26.08.1999 de acte administrative individuale, emise în aplicarea Legii nr. 213/1998, putând face obiectul unei acțiuni întemeiate pe prevederile art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004 și au arătat că reclamantele au calitatea de terți față de actele administrative cu caracter individual a căror anulare au solicitat-o, cele două acte administrative nefiind opozabile terților, câtă vreme anexele H.G.

nr. 1349/2001 au ar fi fost supuse unei forme de publicitate și ar fi fost aduse la cunoștință doar destinatarului său prin comunicare, astfel încât terții, persoane vătămate într-un drept al lor sau într-un interes legitim, au posibilitatea de a formula plângere prealabilă de la data la care au aflat despre existența și conținutul actului administrativ adresat altui subiect de drept. Totodată, recurentele au subliniat că, deși se invocă tardivitatea acțiunii, niciunul dintre pârâți nu a făcut dovada că ar fi comunicat reclamantelor actele administrative individuale ce fac obiectul prezentei cauze. În acest sens recurentele - reclamante au evocat prevederile art. 7 alin. (3), art. 8 alin. (1) și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În continuare, făcând trimitere la art. 3 alin. (4) din Legea nr. 213/1998, coroborate cu cele ale art. 18 din același act normativ și ale pct. III din anexa la lege, recurentele - reclamante au arătat că acest act normativ prevedea două categorii de bunuri care fac parte din domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipii lor, orice altă modalitate de a trece sau de a considera un bun ca făcând parte din domeniul public reprezentând o naționalizare sau confiscare.

Totodată, recurentele au arătat că, în temeiul art. 18 din Legea nr. 213/1998, a fost adoptată Hotărârea nr. 548/1999 privind aprobarea Nomelor tehnice pentru întocmirea inventarului bunurilor care alcătuiesc domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, fiind în vigoare până la data de 21.05.2020, dată la care a fost abrogată prin Hotărârea nr. 392/2020, iar potrivit art. IX din Normele tehnice aprobate prin Hotărârea nr. 548/1999 "Pentru identificarea bunurilor ce constituie domeniul public al comunelor, orașelor, municipiilor și județelor vor fi avute în vedere și Normele privind organizarea inventarierii patrimoniului, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor nr. 2388 din 15 decembrie 1995, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 18 decembrie 1995." Ordinul ministrului finanțelor nr. 2388 din 15 decembrie 1995 prevede, la punctul 20, faptul că "Inventarierea terenurilor se efectuează pe baza documentelor care atestă proprietatea acestora și a schițelor de amplasare." În același sens, potrivit notelor explicative ale Anexei nr. 4 la H.G.

nr. 548/1999, actele de proprietate sau alte acte doveditoare (hotărâri ale Guvernului, decizii, acte de donație etc.) sunt esențiale pentru întocmirea inventarului public, astfel încât, chiar dacă instanța de fond a reținut că hotărârea de guvern a intrat în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial, în speță, hotărârea de guvern atacată a avut un articol unic, anexele hotărârii urmând a fi publicate ulterior. Nu în ultimul rând, recurentele au solicitat obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. 4. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, intimații - pârâți Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Dor Mărunt prin primar și Consiliul Local al Comunei Dor Mărunt au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 265/20.02.2024, precum și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații au învederat că ambele acte atacate sunt acte administrative individuale, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a stabilit și instanța de fond, iar, în consecință, se aplică termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, dar cu respectarea dispozițiilor art. 11 alin. (2), potrivit cărora termenul de exercitare a acțiunii nu poate depăși un an de la data publicării actului. Acest termen de un an este un termen de decădere absolut, care curge de la data publicării în Monitorul Oficial, independent, în optica intimaților, de momentul pretinsei luări la cunoștință subiective de către recurente. Intimații au arătat că H.G. nr. 1349/2001 a fost publicată oficial, cu toate elementele sale esențiale (text, anexele fiind părți integrante), în Monitorul Oficial nr. 630/26.08.2022.

Publicarea unui act cu anexe în Monitor Oficial "bis" este o practică normativă normală (utilizată pentru motivul volumului mare), care nu afectează data intrării în vigoare a actului și nici caracterul său executoriu. Conform art. 12 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, data intrării în vigoare a unui act normativ este data publicării, dacă nu se prevede altfel, iar reclamantele nu ar fi făcut dovada că ar fi fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaște H.G. nr. 1349/2001 timp de peste 20 de ani, în condițiile în care actul este disponibil în arhiva publică a Monitorului Oficial și pe site-ul legislației române.

În continuare, intimații au arăta că, în raport de atributele excepției tardivității reglementate de art. 11 din Legea nr. 554/2004, de a fi de ordine publică, absolută și imperativă, chiar dacă recurentele invocă "motive temeinice" sau "caracterul continuu al vătămării", în cazul actelor administrative, o astfel de interpretare nu poate înlătura decăderea intervenită prin depășirea termenului legal. În optica intimaților, întrucât H.C.L. nr. 9/1999 și H.G. nr. 1349/2001 sunt acte administrative cu caracter individual, termenul de decădere de cel mult un an de la data la care reclamantele se prezumă că au luat cunoștință de conținutul actelor administrative curge de la data publicării (1999, respectiv 2002), nu de la momentul luării la cunoștință de către reclamante, motiv pentru care acțiunea formulată în 2023 este vădit tardivă, iar instanța de fond a admis corect excepția tardivității.

Intimații au apreciat că nu se poate invoca o necunoaștere subiectivă, în lipsa unui obstacol obiectiv sau a unei dovezi de publicare viciată, în raport de principiul securității juridice și stabilității raporturilor juridice, ce nu permit invocarea unei necunoașteri subiective, după 20 de ani de la publicarea actului normativ, întrucât o interpretare contrară ar lipsi de sens caracterul imperativ al termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 și ar genera o stare de instabilitate perpetuă în ordinea juridică. Totodată, intimații au arătat că necunoașterea subiectivă a unui act administrativ individual nu echivalează cu imposibilitatea obiectivă de a-l contesta, sens în care, punctând diferențele dintre cele două tipuri de imposibilități, au subliniat că recurentele - reclamante nu au făcut dovada vreunui obstacol obiectiv care să fi împiedicat exercitarea acțiunii în termen.

Simpla afirmație că au aflat "târziu" despre acte, în lipsa unui probatoriu convingător (cereri, răspunsuri, dovezi de publicare viciată etc.) nu poate înlătura sancțiunea decăderii prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Intimații au evidențiat lipsa unui viciu de publicare, în sensul că, nu s-a dovedit, în cauză, lipsa publicării actelor, omisiunea anexelor esențiale sau erori materiale grave care să fi făcut imposibilă identificarea obiectului actului ori înțelegerea efectelor sale juridice. Prin urmare, în optica intimaților, în lipsa unui viciu de publicare concret și dovedit, aceste acte sunt opozabile de la data publicării lor în condițiile legii. Regimul publicării în format "bis" pentru anexe nu afectează opozabilitatea actului, fiind o procedură legală, frecvent utilizată și reglementată de normele privind tehnica legislativă (Legea nr. 24/2000).

Au mai arătat intimații că orice persoană interesată are obligația de a depune un minim efort de informare, iar în cazul în care are suspiciuni în sensul că un bun a fost înscris în domeniul public printr-un act administrativ, poate cere copia HCL de la primărie, poate consulta inventarele publice și poate verifica în Monitorul Oficial actele Guvernului. Lipsa oricărui astfel de demers timp de peste 20 de ani exclude, în viziunea intimaților, existența bunei-credințe și accentuează culpa în exercitarea dreptului. Necunoașterea subiectivă nu poate constitui un temei valid pentru depășirea termenului legal de la publicare. Doar un obstacol obiectiv, dovedit concret, poate justifica, excepțional, prelungirea acestui termen.

În cauză, nu există nicio dovadă de viciu de publicare, nici de împiedicare obiectivă. În continuare, din perspectiva dreptului de proprietate invocat, intimații au arăta că acesta nu este dovedit cu titlu, prin urmare, nu există un drept subiectiv legitim afectat de actele administrative contestate, în sensul că recurentele-reclamante nu au făcut dovada unui drept subiectiv sau a unui interes legitim afectat, parohiile reclamante invocând un pretins drept de proprietate asupra unor terenuri (cimitire), fără a face dovada titlului juridic care să le justifice pretențiile. Astfel, actele administrative contestate nu vizează un titular determinat, iar includerea bunurilor în domeniul public nu a afectat un drept dovedit.

În optica intimaților, existența unui interes legitim presupune un potențial drept recunoscut de lege, nu o simplă vocație istorică. Au mai învederat intimații că, în fapt, cunoașterea, prin Cartea Funciară, nu este momentul juridic relevant, deoarece este efectul actelor administrative contestate, nu sursa lor, înscrierea în Cartea Funciară fiind un act subsecvent și derivat, care nu produce noi efecte juridice față de cele stabilite de actul administrativ.

Așadar, în opinia intimaților, ceea ce recurentele susțin, că au aflat "din cartea funciară" în anii 2022—2023, este un efect procedural ulterior al unor acte normative din 1999—2001, iar momentul luării la cunoștință al efectului nu suspendă sau întrerupe termenul de 6 luni de la publicarea actului sursă, acceptarea unei astfel de teze creând, în viziunea părților intimate, o instabilitate perpetuă, termenul de atac calculându-se de la actul care produce efectul, nu de la momentul la care efectul devine vizibil. Intimații au învederat că termenul a fost depășit cu peste 20 de ani, fără justificare, motiv pentru care se aplică sancțiunea tardivității, reținută corect în primă instanță, legea sancționând cu decădere absolută nerespectarea termenului, iar recurentele nu au invocat și nu au probat nicio cauză justificatoare a întârzierii, astfel încât instanța de fond a aplicat corect sancțiunea decăderii și a respectat dispozițiile imperative ale legii.

II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurentele - reclamante Parohia Înfrățirea, Parohia Dâlga Sat, Parohia Dâlga Gară, Parohia Dor Mărunt I și Parohia Dor Mărunt II este fondat, pentru următoarele considerente: 1. Cu titlu prealabil, examinând, pe de o parte, argumentele din cuprinsul memoriului de recurs prin care recurentele - reclamante fac referiri la modul de aplicare a art. 7 din Legea nr. 554/2004 din perspectiva identificării parametrilor aferenți verificării existenței sau inexistenței unei obligații a recurentelor - reclamante de a fi formulat plângere prealabilă anterior învestirii instanței cu solicitarea de anulare parțială a H.G.

nr. 1349/2001 și, pe de altă parte, considerentele sentinței recurate, Înalta Curte observă că, în privința aspectelor indicate supra, nu există, în realitate, divergență între opinia recurentelor și soluția pronunțată de prima instanță în soluționarea excepției inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea parțială a H.G. nr. 1349/2001. Astfel, Curtea de Apel București a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității sus indicatului capăt de cerere, reținând, în cuprinsul sentinței nr. 265 din 20 februarie 2024 în următorul fel: "Așadar, prevederile art. 7 alin. (5) LCA reglementează tocmai situația de excepție în care se regăsesc și reclamantele raportat la H.G.

nr. 1349/2001 a cărei anulare parțială au solicitat-o, deoarece acest act administrativ a intrat în circuitul civil la data publicării sale în M.Of., și anume data de 26.08.2002, astfel încât a produs deja cu mult timp în urmă efecte juridice, motiv pentru care plângerea prealabilă adresată pentru revocarea unui act administrativ publicat în M.Of. cu mai mult de 20 de ani în urmă ar fi redundantă." Aceste considerente, învederate în fila x a sentinței recurate, concordă exact argumentele recurentelor din filele x ale memoriului de recurs. Într-un atare context, Înalta Curte reține că, în realitate, prin astfel de argumente, recurentele - reclamante nu au formulat o veritabilă cale de atac și împotriva soluției date de prima instanță excepției inadmisibilității în discuție.

Totodată, instanța de control judiciar observă că nici părțile pârâte nu au promovat recurs împotriva unei atare soluții. Pe cale de consecință, în lipsa promovării unei căi de atac, Înalta Curte va menține soluția instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea parțială a H.G. nr. 1349/2001, invocată pe cale de excepție. 2. În continuare, examinând criticile recurentelor - reclamante aduse soluției de admitere a excepției tardivității cererii de chemare în judecată, subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le găsește fondate.

Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 termenul prevăzut la alin. (2) este termenul de decădere, ca urmare, excepția tardivității formulării acțiunii se raportează la termenul de 1 an, iar nu la termenul de 6 luni la care au făcut trimitere intimații - pârâți prin întâmpinarea depusă în recurs și care este un termen de prescripție. Or, întrucât prin sentința atacată, instanța de fond a soluționat excepția tardivității acțiunii, iar nu o excepție a prescripției dreptului la acțiune, ca urmare în examinarea legalității soluției primei instanțe, prezintă relevanță termenul de 1 an reglementat de prevederile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Instanța de control judiciar constată că Hotărârea de Guvern nr. 1349/2001, adoptată în cadrul procedurii reglementate de art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu are caracterul unui act administrativ cu caracter normativ, întrucât nu cuprinde norme cu caracter general, obligatoriu pentru un număr nedeterminant de cazuri și persoane, ci are ca efect juridic delimitarea domeniului public al unităților administrativ-teritoriale, prin individualizarea imobilelor prevăzute în anexe, fiind un act administrativ cu caracter individual. Cât privește natura juridică a H.C.L. Dor Mărunt nr. 9/26.08.1999, privind însușirea inventarului bunurilor din domeniul public din comuna Dor Mărunt, aceasta reprezintă o operațiune premergătoare emiterii hotărârii de guvern privind atestarea domeniului public.

În acest sens se reține că, prin art. 2 alin. (1) lit. c) teza I din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este definitiv ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia. Pe de altă parte, operațiunile administrative sau actele premergătoare sunt manifestări de voință care nu produc efecte juridice prin ele însele, ci pregătesc emiterea unui act administrativ propriu-zis, fiind denumite și forme procedurale prealabile actului administrativ. Operațiunile administrative nu pot fi atacate separat în justiție, ci numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, instanța fiind competentă să se pronunțate și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății, în baza art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Conform dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, procedura de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale constă într-o etapă de inventariere, ce se concretizează în realizarea, la nivel local, a unor operațiuni tehnico-materiale și administrative de întocmire, însușire și centralizare a inventarelor și de înaintare a lor către Guvern, urmată de etapa adoptării, la nivel central, a actului administrativ individual de atestare a domeniului public al unităților administrativ-teritoriale.

Prin urmare, actul care are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, este hotărârea de guvern care atestă bunurile aparținând domeniul public al unității administrativ-teritoriale, în timp ce hotărârile consiliilor locale privind întocmirea, însușirea și inventarierea bunurilor care alcătuiesc domeniul public al unităților administrativ teritoriale au natura juridică a unor operațiuni administrative prealabile care au stat la baza emiterii hotărârii de guvern. În continuare, examinând modul în care prima instanță a soluționat excepția tardivității acțiunii, Înalta Curte reține, contrar celor arătate de instanța de fond, că nu se poate considera că termenul de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a început să curgă pentru reclamante, care au calitatea de terțe părți în raport cu actul administrativ contestat, de la data de 26 august 2002, când H.G.

nr. 1349/21.12.2001 privind atestarea domeniului public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 630 din 26 august 2002. Înalta Curte observă că, în fapt, conținutul normativ al H.G. nr. 1349/21.12.2001 se rezumă la un articol unic, prin care s-a reglementat astfel: "Articol unic.- Se atestă apartenența la domeniul public al județului Călărași, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Călărași a bunurilor cuprinse în anexele nr. 1-54*) care fac parte integrantă din prezenta hotărâre.

*) Anexele nr. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35, 36, 37, 38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51, 52, 53, 54 se publică ulterior." În cauza pendinte, recurentele - reclamante au solicitat anularea parțială a Hotărârii de Guvern nr. 1349/21.12.2001, anexa 17, în ceea privește poziția 6.4 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al com. Dor Mărunt, din perspectiva cimitirelor Dor Mărunt I, Dor Mărunt II, Dâlga Sat, Dâlga Gară și Înfrățirea, anexă publicată Monitorul Oficial al României (M.Of.) nr. 630 bis, partea I, în data de 26.08.2002.

Astfel cum s-a reținut, în mod constant, în jurisprudența Înaltei Curți (Decizia nr. 742/2017, Decizia nr. 6886/2020, Decizia nr. 1669/2021, Decizia nr. 5070/2023, Decizia nr. 4876/2025, etc.), care urmează a fi valorificată în cauză dat fiind rolul constituțional al instanței supreme în unificarea jurisprudenței, recunoscut la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului prin cauza Beian împotriva României, numerele "bis" ale Monitoarelor Oficiale au un regim special de difuzare, utilizatorii interesați de aceste acte normative fiind, de regulă, indicați de emitent. Aceste numere nu fac parte din abonamentul standard al Monitorului Oficial, nu sunt distribuite automat tuturor abonaților, necesitând o achiziție sau descărcare separată, ceea ce reprezintă o barieră de accesibilitate, din perspectiva momentului la care terțul ia cunoștință de actul administrativ în ansamblul său (inclusiv de componentele cu caracter tehnic publicate în numere bis).

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ orice persoană care "se consideră vătămată" printr-un act administrativ. Este eronat a se aprecia că recurentele - reclamante au luat cunoștință de conținutul Hotărârii de Guvern și au realizat existența unei vătămări în dreptul lor la momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial, întrucât conținutul hotărârii, astfel cum apare el publicat în Partea I, nu oferă niciun fel de informații care să permită identificarea imobilelor la care se referă. Deși publicarea în Monitorul Oficial bis este o formă de publicitate legală, din perspectiva momentului în raport de care se poate aprecia că terțe părți iau cunoștință de actul administrativ individual astfel publicat sau de componente relevante ale acestuia, o atare publicare nu echivalează, din cauza regimului special de difuzare, cu publicarea actului în numărul standard al Monitorului Oficial.

Or, data la care terțul a luat cunoștință de existența și conținutul actului administrativ contestat trebuie să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite prin probatoriile administrate în cauză. Această interpretare este impusă de respectarea principiului liberului acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 21 din Constituția României și în art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului. Întrucât, în contexte precum cel din cauza pendinte, regimul special de publicare a împiedicat cunoașterea efectiva a actului, dificultatea de a accesa acest număr "bis" constituie un motiv temeinic în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel încât termenul începe să curgă de la momentul în care recurentele - reclamante au avut o posibilitate efectivă de a cunoaște actul.

În cauză, nu s-a făcut dovada faptului ca intimații - pârâți ar fi comunicat recurentelor - reclamante apartenența, conform H.G. nr. 1349/2001, anexa 17, a cimitirelor situate în comuna Dor Mărunt la domeniul public al acesteia, anterior datei de 03.03.2023 (data primirii adresei nr. x/01.03.2023 de către recurentele - reclamante -filele x ale vol. I al dosarului de fond- emisă ca urmare a solicitărilor recurentelor - reclamante evidențiate de înscrisurile de la filele x ale aceluiași vol. al dosarului de fond). În raport de aceste repere, Înalta Curtea constată că data la care recurentele - reclamante au luat cunoștință de conținutul actului contestat este data de 03.03.2023, astfel încât formularea acțiunii la data de 19.05.2023 se poziționează temporal înăuntrul termenului de 1 an reglementat de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Pe cale de consecință, soluția primei instanțe de admitere a excepției tardivității și de respingere a cererii de chemare în judecată ca tardiv formulată, este dată cu aplicarea eronată a prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 raportat la situația de fapt, fiind, într-un atare context, incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Instanța de recurs subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală.

Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele acestui raționament trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: "În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță.

(…)" [s.n.]. Or, instanța de fond a soluționat cauza pendinte fără să judece și fondul acesteia. Față de cele arătate în precedent, fiind incident motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentința atacată, va respinge excepția tardivității, ca nefondată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, menținând, însă, soluția instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea parțială a H.G. nr. 1349/2001, invocată pe cale de excepție, pentru argumentele indicate în paragrafe anterioare.

În sfârșit, intervenind admiterea căii de atac potrivit celor deja menționate, nu mai este necesară verificarea motivului de casare/nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta din urmă implicând analiza pe fond a cererii de chemare în judecată. Cât privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentele - reclamante, Înalta Curte reține că, după cum s-a statuat prin pct. 28 al Deciziei nr. 34 din 16 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței.

Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal." Or, în cauza pendinte, soluția pronunțată de instanța de recurs este cea a casării în parte a sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, ce urmează a fi efectuată de instanța de fond, astfel încât nu există, la acest moment, un rezultat care să vizeze capătul de cerere principal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Admite recursul declarat de recurentele - reclamante Parohia Înfrățirea, Parohia Dâlga Sat, Parohia Dâlga Gară, Parohia Dor Mărunt I și Parohia Dor Mărunt II împotriva sentinței nr. 265 din 20 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București - secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată primei instanțe. Menține soluția instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea parțială a H.G. nr. 1349/2001, invocată pe cale de excepție. Definitivă. Pronunțată astăzi, 17 decembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.