Decizia nr. 4954/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — revizuire împotriva sentinței nr. 4555/2012 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., anularea hotărârii nr. 41/10.03.2011, pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal (FRF) și anularea deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de recurs din cadrul Federației Române de Fotbal, precum și suspendarea executării acestora. Prin încheierea de ședință din data de 03.05.2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat aceeași secție cu excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (5), art. 26 alin. (2), (3), (4), (6) pct. 4, art. 34 din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul jucătorului de fotbal (RSTJF) și a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2), art. 26 alin. (2) și (6), art. 27 alin. (1)-(3) și art. 36 alin. (17) din Regulamentul FRF privind Transferul jucătorului de fotbal. Cauza a fost înregistrată sub nr. x/2012.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția inadmisibilității; s-a admis în parte excepția de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâții B. și Federația Română de Fotbal; s-a constatat nelegalitatea prevederilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul jucătorului de fotbal; s-a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate a celorlalte prevederi din Regulamentul FRF privind Statutul antrenorului de fotbal și Regulamentul FRF privind Statutul și transferul jucătorului de fotbal.

Recursul exercitat Împotriva acestei sentințe au formulat recursuri reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C.. și pârâții B. și Federația Română de Fotbal.

Hotărârea instanței de recurs, a cărei revizuire se solicită Prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.., împotriva sentinței nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat; A admis recursurile declarate de B. și de Federația Română de Fotbal; a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și transferul jucătorilor de fotbal; A menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate. În considerentele deciziei de recurs s-a reținut în esență că în ceea ce privește recursul recurentei-reclamante, prima instanță s-a pronunțat cu respectarea competenței materiale atât pe excepția inadmisibilității, cât și pe excepția de nelegalitate. A apreciat că nu se poate reține o depășire a puterii judecătorești sau o încălcare a principiului separației puterilor în stat; că motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. de la 1865 nu sunt fondate, având în vedere că sentința recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar obiectul cauzei constă în excepția de nelegalitate invocată în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cadrul dosarului de fond nr. x/2011, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția litigii de muncă. De asemenea, instanța s-a pronunțat motivat pe excepția inadmisibilității și pe excepția de nelegalitate. Pe de altă parte, a reținut că nu sunt fondate nici motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865. Astfel, în esență, a reținut că pe fondul cauzei, prima instanță a aplicat și interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente. Instanța de recurs a mai reținut că recursurile declarate de recurenții-pârâți sunt întemeiate în parte, în ceea ce privește excepția de neegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din RSTJF, instanța de recurs apreciind că în mod nelegal și netemeinic, cu aplicarea greșită a legii, prin sentința recurată s-a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din RSTJF. În acest sens, s-a avut în vedere că în mod greșit și nelegal, prima instanță, deși a reținut corect caracterul arbitral al jurisdicției reglementate prin regulamentele sportive ale FRF, a apreciat că dispozițiile sunt nelegale pe motiv că încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României, astfel că în mod greșit a admis excepția de nelegalitate, în condițiile în care jurisdicția arbitrală nu este interzisă de dispozițiile C. proc. civ. Mai mult, natura juridică a unei clauze agreate de comun acord de membrii unei asociații federative de drept privat, care exclude competența instanțelor de drept comun în favoarea celor arbitrale este cea a unei clauze compromisorii, agreate inclusiv de instanța de contencios constituțional prin Deciziile nr. 8/2007, nr. 74/2009 și nr. 295/2010, în condițiile în care apelul voluntar la o instanță arbitrală, în detrimentul justiției etatizate, nu vatămă dreptul de liber acces la justiție. Totodată, s-a avut în vedere că faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles să contese decizia nr. 42/CR/2011, pronunțată de Comisia de recurs din cadrul FRF la Tribunalul Arbitral al Sportului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 5465 din 28 mai 2013, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire revizuenta S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D., întemeiat pe motivul de revizuire prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004, solicitând admiterea cererii de revizuire și rejudecarea acțiunii în fond, în sensul admiterii acțiunii. În esență, prin cererea de revizuire invocă hotărârea a cărei revizuire se solicită nu respectă Hotărârea din 01.08.2025, pronunțată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-600/2023, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Arată că la data de 01.08.2025, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a soluționat Cauza C-600/23 ce a avut ca obiect interpretarea și aplicarea Articolului 19 alin. (1) TUE; că prezentul demers judiciar este admisibil, întrucât este prevăzut de legea sub care au fost pronunțate cele două hotărâri judecătorești ce solicită a fi retractate; că legea în cauză nu prevedea la data soluționării proceselor un termen de exercitare a căii extraordinare de atac, iar prezenta cerere a fost exercitată în termenul general prevăzut de C. proc. civ. sub imperiul căruia au fost soluționate anterior cele două cauze civile; că motivul revizuirii vizează pronunțarea celor două decizii irevocabile cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României; cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2012 a fost soluționată în baza dispozițiilor vechiul C. proc. civ. și a Legii nr. 554/2004, în vigoare la data soluționării cauzelor, fiind supusă căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care aceasta a fost pronunțată. Susține că la data soluționării dosarului, legea specială - art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 - nu stabilea în mod expres termenul pentru formularea cererii de revizuire și momentul de la care acest termen trebuie calculat, astfel că se impune a se reține că în această situație, dreptul comun este cel prevăzut de art. 322 și următoarele din C. proc. civ. de la 1865. De asemenea, în scopul respectării principiului securității raporturilor juridice, se impune a fi avut în vedere termenul de 3 luni, calculat de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Hotărârii pronunțate la data de 01.08.2025 în cauza C-600/23 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, ca fiind cel mai favorabil termen prevăzut de dreptul comun. Într-o teză subsidiară, susține că poate fi avut în vedere și termenul de o lună, calculat de la data publicării în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene a Hotărârii pronunțate la data de 01.08.2025 în cauza C-600/23 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Critică faptul că până la data pronunțării deciziei a cărei revizuire se solicită, legiuitorul nu a intervenit pentru a pune în acord prevederea declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1039/2012 cu dispozițiile Constituției în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei în Monitorul Oficial al României. În ceea ce privește admisibilitatea cererii de revizuire, invocă jurisprudența CJUE (Hotărârea din 10 iulie 2014, Impresa Pizzarotti, C-213/13, punctele 58 și 62; Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C-69/14, punctele 28 și 30; Hotărârea din 29 iulie 2019, Hochtief Solutions Magyarországi Ftoktelepe, C-620/17, punctele 54 și 60). Susține că declararea inadmisibilității cererii de revizuire deduse judecății creează posibilitatea ca hotărârea definitivă și irevocabilă atacată să nu mai poată fi desființată în baza dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Precizează că problema centrală a prezentei revizuiri este că Înalta Curte de Casație și Justiție, în 2014, a înlăturat competența instanțelor naționale în favoarea unui arbitraj impus, iar CJUE, prin Hotărârea pronunțată în cauza C-600/23, a stabilit că această soluție încalcă art. 47 din Cartă. Consideră că decizia a cărei revizuire o solicită a fost soluționată prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, respectiv a Hotărârii pronunțate în cauza C-600/23, aplicabile retroactiv, în condițiile în care litigiul la care se referă revenea în mod exclusiv competenței instanțelor naționale.

Apărările formulate în revizuire 6.1. Intimata Federația Română de Fotbal a formulat întâmpinare, prin care invocă excepțiile tardivității și inadmisibilității cererii de revizuire. Excepția tardivității este invocată în raport de soluția de principiu a judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție din 07.02.2011, privind termenul de declarare a revizuirii întemeiate pe art. 21 din Legea nr. 554/2004, confirmată ulterior prin Decizia nr. 45/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că termenul pentru declararea acestei căi de atac este de o lună de la data luării la cunoștință a hotărârii a cărei revizuire se solicită. Or, revizuenta a luat cunoștință de decizia pronunțată în recurs cel târziu la data de 13.02.2014, când a formulat cererea de redeschidere a dosarului Curții de Apel București nr. x/2011*, astfel cum s-a reținut prin sentința nr. 13/27.03.2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2011. Susține că tardivitatea depunerii cererii de revizuire reiese și din formularea unei alte cereri de revizuire la data de 10.06.2025 în dosarul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nr. x/2025, prin care a solicitat revizuirea sentinței nr. 4555/10.07.2012, pronunțate în dosarul nr. x/2012. În ceea ce privește inadmisibilitatea, arată că revizuenta a reținut în mod greșit că Hotărârea CJUE din 01.08.2025 ar desființa arbitrajul TAS, în condițiile în care, de fapt, hotărârea confirmă posibilitatea recurgerii la procedura arbitrajului cu privire la asociațiile sportive, în paragrafele 78, 79 și 94. Prin urmare, consideră că hotărârea atacată nu era nelegală acum 12 ani și nu este nelegală nici în momentul de față, cererea de revizuire fiind vădit inadmisibilă sub acest aspect. 6.2. Intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea revizuirii. Arată că împotriva acelorași hotărâri, clubul a mai formulat o acțiune în anularea hotărârilor arbitrale, care a format obiectul dosarului nr. x/2011 al Curții de Apel București, respinsă ca inadmisibilă prin sentința nr. 13/27.03.2014. Invocă excepția tardivității cererii de revizuire, având în vedere că se solicită revizuirea unei hotărâri din 2013, în baza unei hotărâri pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în 2025, deși termenul pentru formularea acestei căi de atac este de o lună, aspect asupra căruia Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat prin Hotărârea dată în Cauza 676/17, apreciind că este un termen rezonabil. De asemenea, invocă excepția inadmisibilității cererii de revizuire, în condițiile în care Hotărârea CJUE din cauza C-600/23 nu infirmă sistemul TAS și nu instituie o competență exclusivă a instanțelor din România, recunoscând și confirmând legitimitatea clauzelor compromisorii care impun competența exclusivă a Tribunalului de Arbitraj Sportiv.

Considerentele și soluția asupra cererii de revizuire Analizând cu prioritate excepția de tardivitate a cererii de revizuire deduse judecății în prezenta cauză, invocată de către intimați prin întâmpinările formulate, conform dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. de la 1865, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, cererea de revizuire fiind tardiv formulată, raportat la considerentele ce urmează: Problema care se pune în cauza de față, și care nu a fost rezolvată în mod explicit prin Decizia nr. 45 din 12 decembrie 2016 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, este cea a momentului de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de revizuire a unei hotărâri pronunțate sub imperiul vechiul C. proc. civ. În considerentele deciziei menționate, în expunerea argumentelor pentru care s-a apreciat că termenul de revizuire în cazul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 este de o lună, s-a reținut că: "86. Trebuie pornit de la observația că art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare în prezent, nu stabilește un termen special de revizuire și de aceea norma specială se va completa, potrivit art. 28 din aceeași lege, cu dispozițiile art. 511 alin. (1) din C. proc. civ. (2010), care reglementează termenul general de revizuire de o lună. 87. Faptul că acest termen este unul general în materia revizuirii rezultă din modalitatea de redactare a art. 511 din C. proc. civ., din cuprinsul căruia rezultă că, ori de câte ori legiuitorul a înțeles să instituie un alt termen de revizuire decât cel de o lună reglementat de alin. (1), a făcut-o explicit [este cazul termenelor de 15 zile și de 3 luni reglementate de art. 511 alin. (2) și (3) din C. proc. civ..]. 88. Aceeași interpretare privind natura juridică a termenului de o lună a fost dată în mod constant de Înalta Curte de Casație și Justiție, de celelalte instanțe judecătorești, precum și de doctrină, atât sub imperiul vechiul C. proc. civ. (care instituia, prin art. 324, același termen de o lună), cât și sub imperiul actualului C. proc. civ. 89. Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte". 90. Or, în condițiile existenței unui termen general de o lună, revizuirea pentru motivul prevăzut de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi exercitată, prin asemănare, în termenul de 3 luni prevăzut de art. 511 alin. (3) din C. proc. civ., reglementat pentru cazurile de revizuire prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 10 și 11 (respectiv atunci când CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă sau, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții). 91. Aceasta pentru că, în primul rând, potrivit principiilor generale de interpretare, norma specială se completează cu norma generală și nu, prin asemănare, cu o altă normă specială. 92. În același sens, dispozițiile art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. (2010) prevăd că "În cazul în care o pricină nu poate fi soluționată nici în baza legii, nici a uzanțelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele acesteia și ținând seama de cerințele echității". 93. Consecința directă este aceea că, în condițiile existenței unui termen general de revizuire de o lună prevăzut de lege, aplicabil datorită caracterului său general tuturor situațiilor unde nu se dispune altfel, nu pot fi aplicate dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare, respectiv nu se poate aplica prin asemănare termenul special de 3 luni. 94. În al doilea rând, hotărârile CJUE, pe de o parte, și hotărârile CEDO sau ale Curții Constituționale, pe de altă parte, nu reprezintă situații asemănătoare. 95. Din punctul de vedere al revizuirii o diferență este decisivă: hotărârile CEDO și ale Curții Constituționale sunt susceptibile să conducă doar la revizuirea hotărârilor judecătorești definitive pronunțate în respectivele cauze, pe când hotărârile CJUE pot conduce la revizuirea unui număr nedeterminat de hotărâri pronunțate în materia contenciosului administrativ și fiscal, deoarece art. 21 din Legea nr. 554/2004 nu instituie limitele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 10 și 11 din C. proc. civ. (2010). 96. De aceea, aplicarea prin asemănare a termenului de 3 luni prevăzut de art. 511 alin. (3) din C. proc. civ. (2010), care, tot prin asemănare, ar începe să curgă de la data publicării hotărârii CJUE în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ar fi de natură să afecteze semnificativ stabilitatea raporturilor juridice într-un număr nedeterminat de cazuri și fără nicio limită de timp (raportat la data rămânerii definitive a hotărârii a cărei revizuire se cere). 97. În consecință, termenul de revizuire în cazul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 554/2004 este de o lună. 98. În ce privește cea de-a doua parte a întrebării se observă că, spre deosebire de situația mai sus discutată, nu există normă generală care să reglementeze data de la care începe să curgă termenul general de revizuire. 99. De aceea, strategia interpretativă va fi diferită. Se vor lua în considerare atât intenția legiuitorului în momentul instituirii motivului de revizuire reglementat de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, cât și Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, prin care prevederile art. 21 alin. (2) teza II din Legea nr. 554/2004 - care, printre altele, reglementau data de la care termenul de revizuire începea să curgă - au fost declarate neconstituționale. 100. Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004, în forma anterioară pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, "Cererea de revizuire se introduce în termen de 15 zile de la comunicare, care se face, prin derogare de la regula consacrată de art. 17 alin. (3), la cererea temeinic motivată a părții interesate, în termen de 15 zile de la pronunțare. Cererea de revizuire se soluționează de urgență și cu precădere, într-un termen maxim de 60 de zile de la înregistrare". 101. Deși efectele acestor prevederi legale au încetat în condițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, cu modificările ulterioare, ele sunt importante din punct de vedere teleologic deoarece încorporează intenția legiuitorului în momentul legiferării, iar această intenție originară, în măsura în care se armonizează cu decizia Curții Constituționale prin care textul a fost declarat neconstituțional, reprezintă o resursă interpretativă extrem de valoroasă în condițiile date, în special în lipsa unei norme generale și a omisiunii legiuitorului de a interveni și a pune în acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. 102. Din cuprinsul art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 rezultă că termenul de revizuire începe să curgă la data comunicării hotărârii supuse revizuirii. 103. Pentru că, în condițiile vechiul C. proc. civ., hotărârile judecătorești pronunțate în recurs nu se comunicau din oficiu părților, art. 21 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a reglementat o procedură sui generis de comunicare. 104. Din cuprinsul Deciziei Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010 rezultă că prevederile art. 21 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 au fost declarate neconstituționale datorită redactării defectuoase a textului care reglementa data de început a termenului revizuirii. 105. În condițiile noului C. proc. civ., problema legată de comunicarea hotărârilor judecătorești supuse revizuirii nu se mai pune, datorită prevederilor art. 427 alin. (1) teza I din C. proc. civ. (2010), potrivit cărora "Hotărârea se va comunica din oficiu părților, în copie, chiar dacă este definitivă". 106. În consecință, termenul de revizuire va curge de la data comunicării hotărârii definitive, supusă revizuirii. 107. Acest reper temporal este în acord cu intenția legiuitorului și, în raport cu Decizia Curții Constituționale nr. 1.609 din 9 decembrie 2010, nu ridică probleme de constituționalitate." Din cuprinsul considerentelor hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rezultă, cu evidență, că, la stabilirea termenului de o lună pentru formularea cererii de revizuire și la stabilirea datei de început a acestui termen (de la comunicarea hotărârii supuse revizuirii), Înalta Curte a avut în vedere respectarea principiului stabilității raporturilor juridice. De asemenea, a fost avută în vedere intenția legiuitorului la momentul legiferării, intenție originară care, în măsura în care se armonizează cu decizia Curții Constituționale, reprezintă o resursă interpretativă extrem de valoroasă. Înalta Curte a reținut, în considerentele deciziei menționate, că, în condițiile vechiul C. proc. civ., hotărârile pronunțate în recurs nu se comunicau din oficiu părților, astfel că art. 21 alin. (2) teza a II-a a reglementat o procedură sui generis de comunicare. Într-adevăr, dispozițiile art. 21 alin. (2) teza a II-a au fost declarate neconstituționale, datorită redactării defectuoase a textului, prin Decizia Curții Constituționale nr. 1609 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70 din 27 ianuarie 2011. Însă, Decizia nr. 5465, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2010, definitivă și irevocabilă, a fost pronunțată la data de 28 mai 2013. Astfel, în cauza de față, comunicarea deciziei instanței de recurs se făcea conform dispozițiilor legii în vigoare, partea interesată având posibilitatea să ceară comunicarea hotărârii. În raport cu considerentele și cu dispozitivul deciziei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sunt lipsite de fundament alegațiile recurentului în sensul că cererea de revizuire poate fi introdusă oricând și că, de vreme ce decizia de recurs nu i-a fost comunicată și nici nu ar fi cerut comunicarea, cererea de revizuire, formulată la 02.09.2025, la 12 ani după rămânerea irevocabilă a hotărârii și după intervalul de timp în care putea solicita comunicarea hotărârii, este în termen. Prin urmare, în acord cu principiul stabilității raporturilor juridice, avut în vedere de Înalta Curte în soluționarea chestiunii de drept a termenului pentru formularea revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu se poate reține că partea interesată, nemulțumită de soluția pronunțată într-un dosar judecat sub imperiul vechiul C. proc. civ. - care nu prevedea obligativitatea comunicării hotărârilor irevocabile -, ar putea uza de instituția revizuirii întemeiate pe încălcarea principiului priorității dreptului comunitar oricând găsește de cuviință, fără limită de timp, invocând necomunicarea hotărârii. În cauză, se constată că revizuenta a intrat în posesia deciziei a cărei revizuire o solicită cel târziu la o dată anterioară datei de 13.02.2014, aspect ce reiese din sentința nr. 13/27.03.2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, pronunțată în dosarul nr. x/2011, în care s-a reținut că la data de 13.02.2024, reclamanta a înaintat o cerere de redeschidere a judecății în dosarul nr. x/2011, în sentința respectivă făcându-se vorbire de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5465. De altfel, revizuenta a mai formulat o cerere de revizuire împotriva aceleiași decizii la data de 10.06.2025, ce face obiectul dosarului nr. x/2025 al Curții de Apel București. Înalta Curte constată că aceste aspecte dovedesc faptul că revizuenta a intrat în posesia hotărârii a cărei revizuire o solicită, iar această împrejurare nu se putea produce decât ca urmare a formulării unei cereri de comunicare, ceea ce înseamnă că, cel târziu la data de 13.02.2014, hotărârea îi fusese comunicată la cerere, astfel că aceasta nu poate invoca la acest moment necomunicarea hotărârii instanței de recurs pentru a justifica formularea unei cereri de revizuire la 12 ani după finalizarea dosarului de recurs. De asemenea, nu poate fi reținută nici critica revizuentei conform căreia, deși art. 21 din Legea nr. 554/2004 a fost declarat parțial neconstituțional la data de 05.12.2012, prin Decizia nr. 1039/2012, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor Legii nr. 299/2011 pentru abrogarea alin. (2) al art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și ale art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (M.Of. partea I nr. 61 din 29/01/2013), textul de lege în discuție nu a fost modificat în termen de 45 de zile de le pronunțarea deciziei instanței de contencios constituțional. Astfel, în cauză nu este vorba de o decizie prin care se constată neconstituțional un anumit text de lege, ci este vorba de pronunțarea unei decizii sub rezervă de interpretare de către Curtea Constituțională, ceea ce nu conduce la imprevizibilitatea normei asupra căreia poartă decizia, astfel cum susține revizuenta. Cu privire la efectele unei asemenea decizii, s-a pronunțat chiar Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 283 din 17 mai 2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 488 din 06.06.2023, reținând în parag. 42 următoarele: "Pronunțarea unei decizii sub rezervă de interpretare de către Curtea Constituțională nu conduce la imprevizibilitatea normei asupra căreia poartă decizia; din contră, decizia Curții clarifică aspectele de constituționalitate din cuprinsul acesteia. Desigur, este de dorit ca legiuitorul să intervină și să adopte actul de punere de acord a textului care a făcut obiectul deciziei de admitere a Curții Constituționale, însă, chiar în lipsa adoptării unui asemenea act, textul de incriminare rămâne în vigoare din punct de vedere normativ, cu corectivul adus prin decizia sub rezervă de interpretare antereferită, și, în consecință, poate fi aplicat. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție." În același sens, Curtea Constituțională s-a pronunțat și prin Decizia nr. 217 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 10 septembrie 2019 (paragraful 71).

Temeiul legal al soluției adoptate cu privire la cererea de revizuire Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 326 C. proc. civ. de la 1965, coroborate cu art. 21 din Legea nr. 554/2004, va admite excepția tardivității și va respinge cererea de revizuire declarată de S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar D., ca tardiv formulată. În temeiul dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ. de la 1865, va obliga revizuenta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar D., ca parte căzută în pretenții, la plata către intimatul B. a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată în revizuire, reprezentând onorariu de avocat.