ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3558/2018

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A., a formulat acțiune în anulare și cerere de suspendare împotriva Deciziei nr. 42/CR/2011, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal la data de 20.04.2011 în Dosarul nr. x/2011 și a hotărârii nr. 41 din 30.03.2011, pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu pârâtul B.

Prin încheierea din data de 14.07.2011 s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și trimiterea în vederea soluționării la secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 13 din 27 martie 2014 a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul B.

În argumentarea acestei sentințe, s-a reținut, în esență, că, sub aspectul hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 pronunțată de Camera Națională pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. x/2011, împotriva acesteia a fost formulată acțiune în anulare ce a format obiectul judecății și în dosarul nr. x/2012 al Curții de Apel București, iar prin încheierea din data de 15.11.2012, devenită irevocabilă prin neatacare, a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal, cu motivarea că reclamanta S.C. A. S.A. a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal, că principiul unicității căii de atac exclude posibilitatea ea împotriva uneia și aceleiași hotărâri să se poată exercita deodată două căi de atac, respectiv cea a recursului, de competența Comisiei de recurs din cadrul FRF și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ. și că hotărârea amintită ar fi putut face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

S-a mai reținut că art. 56 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal, prevede ca deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, dispune că deciziile Comisiei de Recurs a FRF/LFP sunt definitive și executorii pe plan intern de la data pronunțării și pot fi atacate doar ia Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.

În speță, Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011, este o decizie pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal, în soluționarea recursurilor cu care a fost învestită de ambele părți, atât de B., cât și de S.C. A. S.A., care au înțeles să exercite împotriva hotărârii nr. 41 din 10.03.2011, calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal.

Prin urmare, s-a apreciat că această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, așadar în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF. Nu se poate considera astfel, că partea ar putea opta între a formula o acțiune în anulare, în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunțate în procedura arbitrală și parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite, care include și exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitrai al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform Codului de procedură al Confederației Elvețiene, art. 389 alin. (1).

S-a reținut, în acest context, și faptul că, în urma învestirii cu soluționarea excepției de nelegalitate, invocată în acea cauză de reclamantă, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat, în parte, sentința primei instanțe pronunțată în Dosarul nr. x/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, și excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că:

"Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României prin norma prevăzută de art. 36-17 din RSTJF, deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitrai al Sportului TAS, care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitrai".

Prin Decizia civilă nr. 388 din 05.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul S.C. A. S.A. Craiova prin lichidator judiciar Agenția de Insolvență SPRL împotriva sentinței civile nr. 13 din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

În motivarea acestei decizii s-a reținut că Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011 pronunțată de Comisia de Recurs a FRF poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF, iar partea nu poate opta în a formula o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ.

Reținând ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor române, Curtea de Apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Prin sentința recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci asupra excepției necompetenței instanțelor române, reținând, în mod corect, faptul că Decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20.04.2011 pronunțată de Comisia de Recurs a FRF, poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF neputând fi cenzurate pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Recurenta a uzat de aceste căi de atac statutare și ca atare, acțiunea în anulare este inadmisibilă și în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.

Totodată, prin Decizia nr. 3526 din 25.06.2013 și prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului (TAS) ce reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 3140 din 03.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2017 s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât în întâmpinare și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Agenția de Insolvență SPRL, în contradictoriu cu pârâtul B.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtul B. au încheiat contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. x din 23.09.2010 și înregistrat la I.T.M. sub nr. x din 23.09.2010, iar prin Decizia nr. 2 din 9.02.2011 a încetat contractul individual de muncă, în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii.

Reclamanta, prin somația nr. x din 26.09.2011 a executorului judecătoresc, l-a notificat pe pârât să-i achite în termen de 45 zile suma de 5.000.000 euro net daune interese, așa cum a stabilit în contractul individual de muncă.

Între părți au existat litigii legate de modul de încetare a contractului individual de muncă soluționate de Comisiile jurisdicționale ale FRF în Dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., instanța s-a pronunțat, mai întâi asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, deoarece excepțiile privind necompetenta instanței și a timbrajului au fost soluționate înainte de închiderea dezbaterilor, fund consemnate în practicaua hotărârii.

Astfel, în practicaua acestei sentințe, instanța a respins excepția puterii lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetența teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de către pârâtul B. prin întâmpinare, reținând că, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul cu nr. x/2012 a fost respins recursul declarat de S.C. A. S.A. prin administrator judiciar C. SPRL împotriva sentinței nr. 4555 din 10.07.2012 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat și au fost admise recursurile declarate de B. și Federația Română de Fotbal, modificând sentința nr. 4555 din 10.07.2012, în parte, în sensul ca s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind statutul și transferul jucătorilor de fotbal.

Potrivit considerentelor acestei decizii încălcarea dispozițiilor Codului muncii cu privire la contestația formulată de B. ia încetarea contractului individual de muncă nu a fost reținută pentru că:

"(…) art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competența instanțelor judecătorești cu excepția litigiilor din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii ia rezolvarea lor de către instanțele de drept comun".

În cauza privind încetarea contractului individual de muncă în care a fost folosită clauza de la pct. 1 din acesta, pârâtul B. a ales ca instanță Comisiile Jurisdicționale ale FRF/LPF, fiind aplicabile dispozițiile art. 340 Cod

Acțiunea care formează obiectul acestui Dosar nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale este întemeiată pe dispozițiile art. 254 și urm. din Codul Muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze acestei instanțe în condițiile art. 269 Codul Muncii, iar Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 pronunțată în Dosarul cu nr. x/2012 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 cu privire la acest aspect.

Instanța supremă nu a înlăturat soluționarea litigiilor de muncă din competența instanțelor de judecată în favoarea comisiilor jurisdicționale ale FRF/LPF așa cum rezultă din motivarea mai sus menționată.

Calificând cauza drept litigiu de muncă, instanța a respins și excepția privind necompetența teritorială a Tribunalului Dolj pe considerentul că litigiul trebuie soluționat de instanța de la sediul lichidatorului judiciar, mai ales că pârâtul nu a indicat nici un temei juridic care să justifice o asemenea excepție.

Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a admis-o întrucât data la care s-a produs paguba reclamantei a fost 9.02.2011, iar acțiunea a fost promovată la data de 29.05.2017, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de lit. c) de la alin. (1) al art. 268 Codul muncii, respectiv art. 211 lit. c) din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâtul B. și reclamantul S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar Agenția de Insolvență SPRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâtul B., acesta a fost îndreptat împotriva considerentelor sentinței, pe care a solicitat a fi înlocuite, menținându-se soluția de respingere a cererii de chemare în judecată.

S-a susținut că instanța fondului trebuia să admită în principal excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun din România privind judecarea litigiului, având în vedere și existența autorității de lucru judecat cu privire la acest aspect, sau, în subsidiar, admiterea excepția necompetenței teritoriale. Contrar celor reținute de instanța de fond, prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013 a urnitei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, pronunțată în Dosarul nr. x/2012, s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că litigiile de muncă derivând din Contractul Individual de Muncă nr. x din 23.09.2010, înregistrat la I.T.M Dolj sub nr. x din 23.09.2010, sunt de competența FRF/LPF.

Prin Decizia civilă nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul B. și de reclamantul A. prin lichidator judiciar Agenția de Insolvență SPRL împotriva sentinței civile nr. 3140 din 03.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, fiind respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea reclamantei-apelante, de intervenienta S.C. D. S.R.L. prin lichidator judiciar E.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut, cu privire la apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinței, că prin sentința supusă apelului s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât în întâmpinare și, ca atare, s-a respins acțiunea în mod implicit ca fiind prescrisă, astfel cum reiese din considerentele acestei hotărâri.

Prin urmare, nu ne regăsim în situația în care s-ar fi dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acestui proces, excepția fiind invocată chiar de pârât în întâmpinare.

Nu se poate invoca nici că ar fi inserate considerente greșite ori care ar cuprinde constatări de fapt ce prejudiciază partea, prin raportare la soluția pe excepția prescripției, excepție care este invocată chiar de către această parte.

Ceea ce solicită de fapt apelantul-pârât este ca, înlocuindu-se considerentele care susțin soluția de admitere a excepției de prescripție cu considerente care ar justifica admiterea altor două excepții, excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau în subsidiar excepția necompetenței teritoriale, să se mențină soluția de respingere a cererii principale, ceea ce este imposibil.

Aceasta, pentru că, pe de o parte, prin dispozitivul sentinței ale cărei considerente sunt criticate s-a admis excepția prescripției, iar o astfel de soluție nu are cum să rămână tară considerente, iar pe de altă parte, prin posibila admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau în subsidiar a excepției necompetenței teritoriale, soluția nu mai este de respingere a acțiunii, ci de declinare a judecării cauzei fie la o instanță arbitrală, cum impun disp. art. 554 alin. (1) teza II-a C. proc. civ., fie la o altă instanță judecătorească care ar fi competentă teritorial.

Nici în ipoteza apelantului-pârât care susține că prin admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor de drept comun s-ar ajunge la o soluție de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești, nu ar putea fi păstrată soluția de admitere a excepției prescripției, concomitent cu o soluție de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești.

La data de 8.03.2018 s-a înregistrat pe rolul instanței supreme cererea de revizuire a Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017, formulată de B. și întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea acestei cereri s-a solicitat anularea deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, susținându-se că această hotărâre încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 388 din 05.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în Dosarul nr. x/2014, în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun cu privire la litigiile ce izvorăsc din Contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010, respectiv cu privire la efectele juridice ale clauzei compromisorii prevăzute la art. 1 din contract.

Se susține, de asemenea, că decizia a cărei anulare se solicită încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5465 din 28.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012, prin care s-a statuat că litigiile de muncă ce derivă din Contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010, sunt de competența FRF/LPF și nu a instanțelor de drept comun.

Cererea de revizuire a Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017, este inadmisibilă și va fi respinsă în consecință, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Conform art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat; (1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Raportat la aceste dispoziții legale se reține că pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice trebuiesc îndeplinite cumulativ mai multe condiții și anume: să fie vorba de hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei față de reglementarea înscrisă în art. 509 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile să fie pronunțate în aceiași pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleași părți, același obiect și aceeași cauză; hotărârile să fie pronunțate în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității lucrului judecat, ori dacă a fost invocată să nu se fi discutat excepția; să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunțat cu încălcarea autorității de lucru judecat.

Scopul pentru care a fost instituit acest motiv de revizuire a fost acela de a lipsi de efecte juridice hotărârea care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri.

Una dintre condițiile de admisibilitate este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. Dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărarea nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date de instanță asupra acestei excepții.

În cauză, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepția puterii lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj, cu privire la cele statuate prin Decizia civilă nr. 358 din 05.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/2014, precum și prin Decizia civilă nr. 5465 din 28.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012.

În practicaua sentinței civile nr. 3140 din 03.10.2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. x/2017, instanța a respins excepția autorității lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetența teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de către pârâtul B. prin întâmpinare, reținând că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 5465 din 28.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul cu nr. x/2012, art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc ca pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competența instanțelor judecătorești cu excepția litigiilor din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanțele de drept comun. Acțiunea care formează obiectul Dosarului nr. x/2017 ai Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale este întemeiată pe dispozițiile art. 254 și urm. din Codul muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze instanței competente în materie, în condițiile art. 269 Codul muncii, iar Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 pronunțată în Dosarul cu nr. x/2012 al Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 cu privire la acest aspect.

Prin Decizia civilă nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în Dosarul nr. x/2017, a cărei anulare se solicită, instanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinței, motivat de faptul ca, prin sentința supusă apelului s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât în întâmpinare și, ca atare, s-a respins acțiunea în mod implicit ca fiind prescrisă, astfel că motivarea nu poate fi substituită cu argumente ce ar justifica admiterea altor două excepții, excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau, în subsidiar, excepția necompetenței teritoriale.

Așadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța a cercetat autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în litigiile ce au fost finalizate prin decizia nr. 388 din 05.02.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a Il-a civilă, în Dosarul nr. x/2014 și prin Decizia nr. 5465 din 28.05.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2012, ce vizau interpretarea clauzei prevăzute la pct. O din contractul individual de muncă nr. x din 23.09.2010 și a menținut soluția primei instanțe, de respingere a excepțiilor de necompetență invocate, față de obiectul pretențiilor ce decurg din încetarea unui contract de muncă.

De altfel, Înalta Curte constată că prin cererea de revizuire formulată sunt aduse critici cu privire la modul de soluționare a excepțiilor de necompetență, ce au fost respinse, însă aceste susțineri nu se circumscriu dispozițiilor art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, constatând că în cel de-al doilea litigiu a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securității raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina, cât și în practica judiciară a instanțelor naționale, cât și în jurisprudența europeană, cererea de revizuirea va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 466 din data de 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă în Dosarul nr. x/2017.

Cu recurs la Completul de 5 judecători.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11.10.2018.