ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3526/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3526/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 08 octombrie 2012 reclamanta SC

F.C.C. SA, reprezentată prin administrator judiciar C.I.T. SPRL, a formulat în

contradictoriu cu pârâtul P.V. acțiune în anulare împotriva:

- Deciziei nr. 106

din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de

Fotbal pronunțată în dosarul nr. 106/CR/2012,

- Încheierii de

ședință din data de 28 august 2012 a Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul F.R.F. - pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011,

- Deciziei nr. 42 din

20 aprilie 2011 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal

pronunțată în dosarul nr. 42/CR/2011,

- Hotărârii nr. 41

din 10 martie 2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

Federației Romane de Fotbal dosar nr. 41/CL/2011, solicitând admiterea acțiunii

în anulare, să se constatate nulitatea absolută a actelor Comisiei de Recurs

din cadrul F.R.F. (obiect dosar nr. 106/CR/2012; obiect dosar nr. 42/CR/2011),

precum și a celor ale Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

Federației Romane de Fotbal (încheierile de ședință din data de 28 august 2012,

f 225.; 23 august 2012, f 227; 16 august 2012, f. 226; 12 iulie 2012, f. 108,

toate din volumul II; încheierile de ședință din data de 08 martie 2011, f.

142; 03 martie 2011, f. 125, 22 februarie 2011, f. 101-102; 08 februarie 2011,

f. 75; 01 februarie 2011, f. 62; 25 ianuarie 2011, f. 19; hotărârea nr. 41 din 10

martie 2011, 147-154 toate din volumul I), și să fie desființate toate actele

Comisiei de Recurs din cadrul Federației Romane de Fotbal precum și toate

actele Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul F.R.F.

Prin încheierea de

ședință din data de 15 noiembrie 2012, Curtea a admis excepția

inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acțiunea în anulare ce

vizează încheierea de ședință din data de 28 august 2012 a Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul F.R.F. - pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011;

acțiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011 a

Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Romane de

Fotbal, pronunțată în dosar nr. 41/CL/2011; acțiunea în anulare ce vizează

încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011,

42/CR/2011 și 106/CR/2012; acțiunea în anulare împotriva tuturor actelor de

procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul FRF.

Prin aceeași

încheiere, a fost admisă și excepția tardivității formulării acțiunii în

anulare ce vizează Hotărârea nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Recurs

din cadrul Federației Române de Fotbal, pronunțată în dosarul nr. 42/CR/2011.

În motivarea acestei

încheieri s-au reținut următoarele.

Cât privește încheierea

de ședință din data

de 28 august 2012 și hotărârea nr. 41

din 10 martie 2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a

Litigiilor din cadrul Federației Romane de Fotbal (în continuare CNSL), s-a

reținut că acestea au fost pronunțate de un tribunal arbitral în primă

instanță.

Cu privire la ambele hotărâri,

reclamanta a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din

Statutul Federației Române de Fotbal. Aceste căi de atac au fost soluționate

prin Decizia nr. 106 din 04 octombrie 2012 din dosarul nr. 106/CR/2012 și,

respectiv, prin Decizia nr.

42 din 20 aprilie 2011 din dosarul nr. 42/CR/2011,

ambele pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul

Federației

Romane de Fotbal (FRF). Aceste ultime două decizii sunt atacate și ele pe calea

acțiunii în anulare ce formează obiectul prezentei pricini.

Or, câtă vreme normele

juridice aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF

prevedeau deja o cale de atac contra hotărârilor pronunțate de această entitate

(CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate accepta ipoteza

potrivit căreia autoarea cererii de chemare în judecată din procesul de față ar

avea și dreptul să exercite acțiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar

însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv principiul

unicității căii de atac. Acest principiu exclude posibilitatea ca împotriva

uneia și aceleiași hotărâri, să se poată exercita deodată două căi de atac, în

speță cea a recursului de competența Comisiei de Recurs din cadrul FRF și cea a

acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ.

Cele două hotărâri amintite

puteau face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate cu

recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

În condițiile în care

reclamanta a promovat acțiune în anulare contra Deciziilor Comisiei de Recurs nr.

106/CR/2012 și nr. 42/CR/2011, în măsura în care soluția ce s-ar pronunța ar fi

aceea de admitere a acestei acțiuni, instanța competentă să soluționeze pricina

va fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ. și să se

pronunțe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna inclusiv verificarea

legalității și temeiniciei Încheierii de ședință din

data

de 28 august 2012 și Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011,

ambele pronunțate de CNSL din cadrul FRF în dosarul nr. 41/CL/2011.

Cele ce preced demonstrează

inadmisibilitatea acțiunii în anulare

vizând încheierea de ședință din 28

august 2012 și Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, ambele pronunțate de Camera

Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. 41/CL/2011,

justificând respingerea acesteia ca atare.

Aceeași soluție se

impune și în cazul acțiunii în anulare ce vizează încheierile de ședință

pronunțate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011, 42/CR/2011 și 106/CR/2012,

precum și în cazul acțiunii în anulare formulată contra actelor de procedură ale

Comisiei de Recurs a FRF și Comisiei Naționale de Soluționare a Litigiilor din

cadrul FRF.

Toate aceste

încheieri și acte de procedură nu au caracterul unei hotărâri arbitrale în

sensul în care această noțiune este definită prin disp. art. 360 și urm. C.

proc. civ. Doar hotărârea arbitrală în înțelesul de act jurisdicțional prin

care se soluționează o pricină de către un tribunal arbitral și prin care

acesta se dezînvestește, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acțiunii în

anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Or, încheierile și

actele de procedură despre care vorbește reclamanta, nu fac parte strict din

categoria hotărârilor arbitrale, astfel că împotriva lor nu este deschisă

posibilitatea exercitării acțiunii în anulare.

Cât

privește chestiunea tardivității acțiunii în anulare ce vizează Decizia nr. 42/CR/2011

a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. (2)

C. proc. civ.

Această

decizie a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 04 mai 2011 (conform

dovezii de la fila 125 dosar – volumul I), iar acțiunea în anulare contra ei a

fost promovată abia la data de 08 octombrie 2012, deci cu mult după expirarea

termenului stabilit de art. 365 alin. (2) C. proc. civ. Ca atare, această

acțiune apare ca fiind tardiv introdusă.

Pe cale de

consecință, toate capetele de cerere enumerate anterior au fost respinse pentru

motivele de fapt și de drept prezentate în încheierea amintită, Curtea rămânând

învestită doar cu soluționarea acțiunii în anulare îndreptată contra Deciziei nr.

106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de

Fotbal pronunțată în dosarul nr. 106/CR/2012.

În motivarea acestei

ultime pretenții deduse judecății, reclamanta a arătat următoarele aspecte, în

esență.

Decizia este nelegală

în raport de art. 362 alin. (4) C. proc. civ., precum și în raport de art. 77

din Legea nr. 85/2006.

Potrivit

dispozițiilor art. 362 alin. (4) C. proc. civ., părțile nu pot fi obligate la

plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii arbitrale. Or, taxa pentru

care a fost respins recursul reprezintă o cheltuială legată de o așa-zisa

îndreptare eroare materială și, cu toate acestea, recursul a fost respins ca

netimbrat.

Este relevant și

faptul că, din actele aflate în volumul II al dosarului 41/CL/2011, rezultă că

pârâtul P.V. nu a achitat pentru CNSL taxa de procedură, așadar o astfel de

taxă nu trebuie achitată nici în recurs. Or, recursul a fost respins ca

netimbrat.

Potrivit art. 33.4

din RSTJF al FRF, o decizie care conține erori materiale nu poate produce

prejudicii nici uneia dintre părți.

SC F.U.C. SA este o

societate aflată în procedura insolvenței, iar recursul este formulat prin

administratorul judiciar, astfel că, potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006,

procedura în cauză este scutită de la plata taxei în cauză. Numai că, din

totală rea credință, recursul a fost respins ca netimbrat.

Urmează să se rețină

că în cauză sunt incidente disp. art. 1 alin. (3)-(5), art. 15 alin. (1) art. 16

alin. (2), art. 21, art. 61 din Constituție, art. 362 alin. (4) C. proc. civ.

și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Așadar, prin

hotărârea Comisiei de Recurs a fost încălcată ordinea publică, întrucât

arbitrii nu s-au supus Constituției și legii.

În concluzie, urmează

să se facă aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., întrucât

potrivit art. 364 lit. i) hotărârea pronunțată de Comisia de Recurs încalcă

ordinea publică, reglementată de dispozițiile constituționale învederate,

precum și dispozițiile imperative ale art. 362 alin. (4) C. proc. civ. și art. 77

din Legea nr. 85/2006.

Actele deduse

judecății au fost pronunțate de un tribunal arbitral necompetent.

În ceea ce privește

competenta CNSL de soluționare a cererii de îndreptare eroare materiala a

hotărârii arbitrale nr. 41 din 10 martie 2011, ea este condiționată de

competenta generala a aceleiași comisii, de a soluționa litigiul între P.V. și

SC F.C.C. SA.

În condițiile

excepției de necompetenta a CNSL și a Comisiei de Recurs, de a soluționa

litigiul de munca ivit intre P.V. și SC F.C.C. SA, această necompetentă a fost

invocata atât în fondul cauzei, cat și în fata Comisiei de Recurs, dar și în

acțiunea în anulare, fiind evident faptul ca nici cererea de îndreptare eroare

materiala nu este de competenta CNSL, dat fiind faptul ca fondul cauzei nu este

de competenta unui tribunal arbitral.

Tribunalul arbitral

nu are competența de a verifica legalitatea Deciziei nr. 1 din 11 ianuarie 2011,

dispusă de angajator în considerarea art. 52 alin. (1) lit. a) C. muncii și

nici a Deciziei nr. 2 din 09 februarie 2011 dispusă de angajator în temeiul art.

58 coroborat cu art. 61 lit. a) C. muncii, în baza căreia a încetat Contractul

individual de muncă al numitului P.V. Așa fiind, tribunalul arbitral a

pronunțat decizia nr. 42 în afara competenței atribuită de Statutul FRF.

Așadar, suntem în

fața unor acte pronunțate de tribunalul arbitral în afara competenței stabilită

prin lege, precum și prin Statutul FRF.

Prin urmare sunt

incidente dispozițiile art. 364 lit. a) C. proc. civ., ceea ce conduce la

concluzia ca hotărârile pronunțate de tribunalul arbitral încalcă și

dispozițiile imperative ale art. 208, art. 209 art. 210 din Legea nr. 62/2011, art.

269 C. muncii, art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ.

În raport de

dispozițiile Statutului FRF, precum și în raport de clauza inserată în

contractul de muncă, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 364 lit. b)

C. proc. civ., întrucât a fost soluționat litigiul, fără a exista o convenție

arbitrală.

În speță, art. 341

stabilește că sub rezerva respectării ordinii publice, competența instanțelor

specializate pe litigii de muncă fiind o problemă de ordine publică, așadar în

raport de art. 343 alin. (2) C. proc. civ., părțile nu au încheiat o convenție

arbitrală validă aceasta fiind sancționată cu nulitatea de art. 343

2

C. proc. civ.

Pe fondul cererii de

îndreptare a erorilor materiale, urmează să se rețină faptul că această cerere

vizează îndreptarea unor greșeli de judecată, ce nu poate fi făcută printr-o

cerere de îndreptare a unor erori materiale.

Hotărârea nr. 41 din 10

martie 2011 nu a fost comunicată niciodată administratorului judiciar al SC F.C.C.

SA și nici SC F.C.C. SA

Prin cererea de

îndreptare a erorii materiale, se solicită a fi modificată nu numai hotărârea nr.

41 din 10 martie 2011 a CNSL a FRF, dar chiar cererea introductivă de instanță,

în condițiile în care se solicita CNSL a FRF a înlocui din conținutul hotărârii

arbitrale nr. 41 din 10 martie 2011 pe pârâta SC F.C.U.C. SA, persoană juridică

inexistentă, cu SC F.C.C. SA, persoană juridică ce nu a fost chemată în

judecată de către P.V.

Nu în ultimul rând,

ar trebui reținut faptul că este inadmisibil ca, într-o cerere de îndreptare

eroare materială, să se solicite, în realitate, o nouă judecată, mai exact

folosirea unei hotărâri judecătorești pronunțată în contradictoriu cu o pârâtă,

împotriva unei alte persoane juridice ce nu a fost chemată în judecată.

Este imposibilă

schimbarea hotărârii judecătorești, în raport cu învestirea acesteia cu formula

executorie de către Tribunalul București.

Pârâtul P.V. a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii

în anulare și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București.

În motivarea acestor

excepții s-a arătat că disp. art. 57 din Statutul FRF prevăd calea de atac a apelului

la Tribunalul Arbitral al Sportului; pe cale de consecință, reclamanta trebuie

să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicționale, abia apoi putându-se

adresa instanțelor de drept comun; din aceeași perspectivă, Curtea de Apel nu

poate soluționa o cale de atac promovată împotriva unei decizii pronunțate de

Comisia de Recurs a FRF.

Totodată, prin

aceeași întâmpinare au fost relevate și apărări de fond, solicitându-se

respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

În cauză, părțile în

proces au înțeles să administreze proba cu înscrisuri.

Prin sentința nr.

29 din 6 decembrie 2012 Curtea de Apel București-Secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale a respins

excepțiile invocate de pârât.

A admis acțiunea în anulare

exercitată împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012, pronunțată în

dosarul nr. 106/CR/2012 al Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F, acțiune

formulată de către reclamanta SC F.C.C. SA, prin administrator judiciar C.I.T. SPRL

în contradictoriu cu pârâtul P.V.

A anulat decizia și,

rejudecând pricina, a admis recursul declarat împotriva încheierii de ședință

din 28 august 2012, pronunțată în dosarul nr. 41/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul

F.R.F.

A modificat această

încheiere în sensul că a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale

strecurate în Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011, pronunțată în dosarul nr. 41/CL/2011

al C.N.S.L. din cadrul F.R.F., cerere formulată de petentul P.V., în

contradictoriu cu intimata SC F.C.C. SA

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

Cât privește

excepțiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate pe disp. art. 56

din Statutul Federației Române de Fotbal (FRF), potrivit cu care deciziile

pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul

Arbitral al Sportului.

De altfel, în partea

finală a dispozitivului Deciziei nr. 106/CR din 04 octombrie 2012 a Comisiei de

Recurs a FRF se menționează că hotărârea poate fi atacată la T.A.S. în termen

de 21 de zile de la comunicare.

Însă, ceea ce trebuie

observat în speță este faptul că litigiul dintre părți decurge din raporturile

juridice ce izvorăsc din contractul individual de muncă

înregistrat la

Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010,

contract perfectat între SC F.C.C. SA (angajator) și P.V. (salariat). Acest

contract se găsește în copie la filele 272-275 dosar fond, volumul 1.

Mai precis, acțiunea

în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF prin care s-a respins ca

netimbrat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de ședință din 28

august 2012

a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în

cauza nr. 41/CL/2011, încheiere prin care s-a admis cererea formulată de pârât,

privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul Hotărâri nr. 41

din 10 martie 2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

Federației Romane de Fotbal dosar nr. 41/CL/2011. Prin această ultimă hotărâre,

s-au constatat încetate raporturile contractuale dintre antrenorul P.V. și

clubul SC F.U.C. SA, cu obligarea acestei din urmă entități la plata anumitor

sume de bani cu titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizație de

instalare, daune interese).

Raporturile juridice

a căror încetare s-a constatat prin Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011 a CNSL

din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de muncă

înregistrat la

Inspectoratul

Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010.

Ultima teză din a art.

57 alin. (1) din Statutul FRF este extrem clară și nu lasă loc niciunei alte

interpretări: litigiile „decurgând din interpretarea și executarea

contractelor…individuale de muncă încheiate…între antrenori și cluburi” nu sunt

supuse jurisdicțiilor comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competența

instanțelor judecătorești prevăzute de lege.

Nici nu

putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. (1) C. muncii – dispoziție legală

imperativă și de ordine publică – statua că „j

udecarea conflictelor de muncă este de

competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă.”

Iar

potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Tribunalul este competent să

judece în fond „conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în

competența altor instanțe”.

Prin

urmare, litigiul dintre părțile prezentului proces are caracterul unui conflict

de muncă în sensul art. 248 C. muncii, fiind exclus de la jurisdicția

comisiilor FRF, situație în care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF

(„

deciziile

pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al

Sportului”) nu are incidență în cauză.

Ca atare,

nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii în anulare, așa cum se

susține prin întâmpinare.

Cât

privește chestiunea necompetenței materiale a Curții de Apel București de

soluționare a cauzei, nici această excepție nu poate fi primită.

Acțiunea

în anulare cu care a fost învestită Curtea vizează o decizie pronunțată într-o

procedură jurisdicțională de către Comisia de Recurs a FRF. Această comisie

constituie o „instituție permanentă de arbitraj” în sensul art. 341

1

C. proc. civ., căreia părțile în proces i-au încredințat prin clauză

compromisorie, soluționarea oricăror conflicte în legătură cu contractul

individual de muncă pe care l-au perfectat.

Din

interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 340

1

și 341

1

C. proc. civ., se desprinde concluzia că Comisia de Recurs a FRF îndeplinește

toate cerințele legale pentru a fi considerată un tribunal arbitral. Ca atare,

deciziile pe care le pronunță întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi

socotite hotărâri arbitrale în sensul art. 360 și urm. C. proc. civ.

Așa

fiind, înseamnă că acțiunea în anulare îndreptată contra unei astfel de decizii

este de competența Curții de Apel București în strictă conformitate cu disp. art.

365 alin. (1) C. proc. civ., ca instanță imediat superioară celei ce ar fi

trebuit să soluționeze pricina în fond în lipsa convenției arbitrale (clauza

compromisorie de la lit. O din contractul de muncă

înregistrat la Inspectoratul

Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23 septembrie 2010), respectiv

Tribunalul București, a cărui competență derivă din coroborarea disp. art. 284

alin. (1) C. muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Ca atare,

Curtea de Apel București este competentă material să soluționeze acțiunea în

anulare.

Față de

natura și obiectul pretențiilor deduse judecății prin această acțiune au

relevanță prevederile art. 364 C. proc. civ.

Dacă fie

și doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este aplicabil, urmează a fi

luate în seamă și disp. art. 366 C. proc. civ.

Curtea

consideră că argumentele de fapt și de drept ce au justificat respingerea

excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, demonstrează în același timp

incidența în cauză a cazurilor prevăzute de art. 364 lit. a) și b) C. proc.

civ.

Astfel,

litigiul decurgând din interpretarea și executarea contractului individual de

muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. 32148 din 23

septembrie 2010, nu era de competența comisiilor cu atribuții jurisdicționale

din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde din interpretarea prin coroborare a

disp. art. 57 alin. (1) ultima teză din Statutul FRF, art. 248 și 284 C. muncii,

art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat mai sus.

Din

aceleași motive clauza compromisorie de la lit. O din respectivul contract de

muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante.

Pe cale

de consecință, Decizia nr. 106/CR/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF,

care are caracter accesoriu, fiind pronunțată în urma derulării unei proceduri

ce viza îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată

de CNSL a FRF pe fondul litigiului și făcând corp comun cu aceasta, în acord cu

prevederile art. 362 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi desființată în

temeiul art. 364 lit. a) și b) C. proc. civ.

Pentru

aceste motive acțiunea în anulare a fost admisă, Curtea având de

soluționat în fond, în conformitate cu art. 366

C. proc. civ.

, doar recursul

formulat de reclamantă împotriva încheierii menționate anterior a CNSL din

cadrul FRF (doar cu această parte a litigiului rămânând învestită după măsurile

luate prin încheierea de ședință pronunțată în prezenta cauză la data de 15

noiembrie 2012).

În

condițiile în care, fapt necontestat și care reiese din analiza actelor de la

dosar, autorul cererii de îndreptare eroare materială (pârâtul P.V.) nu a

achitat vreo taxă de procedură pentru soluționarea acestei cereri, nici

recursul declarat contra încheierii de îndreptare de către partea adversă

(reclamanta) nu putea și nu trebuia să fie supus cerinței plății vreunei taxe

de procedură, căci în acest fel se ajunge la încălcarea uneia dintre cele mai

elementare reguli ale procesului civil, aceea a egalității de arme a părților

în desfășurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din conținutul art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel

cum acest text a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Pe cale

de consecință, era necesar ca recursul declarat contra încheierii

de ședință din data

de 28 august 2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

FRF, pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar nu

respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia pretențiilor exprimate

prin intermediul acestui recurs.

Aceasta

cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt scutite

de orice taxe de timbru potrivit art. 285 C. muncii și oricum, potrivit

dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în procedurile

arbitrale, părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de

îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt prevederile art. 281

3

alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a considera

întemeiat recursul declarat de reclamantă contra

încheierii

de ședință din data

de 28 august 2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

FRF, pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg

în sentința atacată.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul P.V.

În motivarea

recursului s-au arătat în esență următoarele.

respins instanța fondului excepția inadmisibilității atacării Deciziei nr. 106

din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de

Fotbal direct la Curtea de Apel București.

În cauză sunt

incidente dispozițiile:

- art. 56 alin. (1) lit.

b) teza II din Statutul Federației Române de Fotbal (art. 57 în actuala

numerotare) care stipulează: „hotărârile pot fi atacate la:- Tribunalul

Arbitrai al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanță de nivel internațional,

pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de Comisia de

recurs a FRF;

- art. 56 alin. (3) (art.

57 în actuala numerotare) din Statutul Federației Române de Fotbal, care

stipulează: „Deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal

pot fi atacate la Tribunalul Arbitraj al Sportului de la Lasusanne ".

Așadar SC F.C.C. SA

trebuia să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicționale.

În prezenta speță,

instanța fondului a respins excepțiile, apreciind că fiind vorba despre un litigiu

izvorât dintr-un contract de munca (deși formal este vorba despre o cerere de

îndreptare a erorilor materiale), față de prevederile art. 57 alin. (1) teză

ultimă din Statutul Federației Române de Fotbal, litigiile de munca ar fi

exceptate de la jurisdicția comisiilor din cadrul Federației Române de Fotbal.

Într-adevăr, art. 57 alin.

(1) teză ultima din Statutul Federației Române de Fotbal instituie o excepției

de la principiul plenitudinii de jurisdicție a organismelor jurisdicționale ale

Federației Române de Fotbal, principiu instituit de teza I a aceluiași articol.

Potrivit art. 57 alin.

(1) din Statutul Federației Române de Fotbal ”litigiile izvorâte sau în

legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate

cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF, jucători,

agenți de jucători sau agenți de meciuri, urmează a fi soluționate exclusiv de

organismele jurisdicționale ale FRF. Prezentele dispoziții exclud pentru toate

litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor

judecătorești, cu excepția contractelor civile sau individuale de muncă,

încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi."

Ș

i excepția de mai sus

are la rândul său o serie de excepții:

a) Art. 25 alin. (2)

din Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal stipulează „orice

litigiu vizând executarea contractului dintre un club și un antrenor,

indiferent de partea care promovează respectiva cerere de chemare în judecată,

va putea fi soluționat de către comisiile cu atribuții jurisdicționale ale

FRF/LPF/AJF cu condiția ca respectivul contract să fi fost vizat de Comisia

Tehnică a FRF. Aceste dispoziții se aplică tuturor tipurilor de antrenori".

Contractul individual

de muncă nr. 180 din 23 septembrie 2010 poartă viza Federației Române de Fotbal

la care a fost înregistrat sub nr. nr. 3035 din 29 septembrie 2010.

b) Art. 25.5 din

Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal: Conform

dispozițiilor Statutului FRF, litigiile izvorâte din sau în legătură cu

activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate

și oficiali al acestora, oficiali al FRF/LPF/AJF/AMFB, jucători, agenți de

jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu

atribuții jurisdicționale ale FRF. Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile

decurgând din activitatea sportivă, competența Instanțelor judecătorești, cu

excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile

sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori

și cluburi. În aceste situații de excepție, competența aparține, după cum este

prevăzut în contractul de muncă/convenția civilă, comisiilor cu atribuții

jurisdicționale sau instanțelor judecătorești. Dacă în contractul de muncă/convenția

civilă nu sunt cuprinse asemenea clauze, competența aparține organismului

jurisdicțio nai/instanței judecătorești sesizate de reclamant. Investirea unei

comisii cu atribuții jurisdicționale, exclude posibilitatea oricăreia dintre

părți de a se adresa instanțelor judecătorești.

Prin art. O din

Contractul Individual de Muncă nr. 180 din 23 septembrie 2010 părțile au

stabilit această competență, iar prima investită a fost Camera Națională de

Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal.

c) Art. 26.2 din

Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal: Camera

Națională de Soluționare a Litigiilor (CNSL) este competentă să soluționeze

cauze ce au ca obiect: . f) încheierea, interpretarea șl executarea

contractelor între cluburile participante în competițiile organizate de FRF și

LPF și antrenorii angajați al acestora. Pentru soluționarea acestor litigii se

vor aplica și dispozițiile Regulamentul privind Statutul Antrenorului de

Fotbal.

La analiza

excepțiilor amintite anterior, instanța fondului nu a analizat nici unul dintre

aceste argumente cu toate că se regăsesc expuse pe larg în întâmpinare.

Însă argumentul

principal invocat de instanța fondului, este că potrivit art. 248 C. muncii,

litigiile de muncă ar fi excluse de la jurisdicția comisiilor Federației Române

de Fotbal. Acest argument a servit drept temei și pentru respingerea cererii de

îndreptare pe fondul său.

Și cu privire la

acest aspect instanța fondului se află în eroare, întrucât nu există nici o

normă imperativă care să excludă litigiile de muncă de la procedura arbitrală.

Interpretarea art. 248

C. muncii este eronată. Astfel, art. 284 alin. (1) C. muncii are următorul conținut:

„Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite

conform Codului de procedură civilă ", însă Codul de Procedură Civilă,

prevede deopotrivă atât competența conform art. 2 alin. (1) lit c) (care

atribuie competența atât Tribunalelor dar și altor instanțe prevăzute de lege)

cât și conform art. 340, acesta din urmă reglementând soluționarea arbitrală.

Textul art. 2 lit. c)

C. Proc. Civ. nu exclude competența instanțelor arbitrale, așa cum nu este

exclusă o asemenea competență nici în materie comercială de către art. 2 lit. a)

C. proc. civ. (în forma în vigoare la data sesizării instanței).

Pe cale de

consecință, având în vedere dubla reglementare C. proc. civ., art. 2 alin. (1) lit.

c) cât și art. 340, este aplicabil principiul specialia generalibus derogant,

în cazul de față având o ipoteză specială, respectiv un contract de muncă care

face obiectul reglementării art. 25 alin. (2) din Regulamentul privind statutul

antrenorului.

Și legislația

specifică domeniului litigiilor de muncă prezintă în mod expres o asemenea

posibilitate.

Astfel, reglementarea

în vigoare la data nașterii litigiului, Legea nr. 168/1999 privind soluționarea

conflictelor de muncă face vorbire în mai multe rânduri (la art. 32, 33, 34

etc) despre arbitraj și Comisii de arbitraj.

Și reglementarea actuală, Legea nr. 62/2011 a

dialogului social conține dispoziții similare, inclusiv un întreg Capitol IV, în

concluzie nu se poate afirma că litigiile de muncă nu pot fi soluționate pe

cale arbitrală, neexistând nici o interdicție legală explicită sau implicită în

acest sens.

necompetenței materiale a Curții de Apel București.

În analiza aceste

excepții, instanța fondului face dovada că nu a înțeles, sau nu a dorit să

înțeleagă care este argumentația pârâtului în formularea excepției.

Pârâtul nu a invocat

competența unei alte instanțe de judecată române din sistemul public judiciar,

ci competența Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne, în condițiile art.

56 (57 în actuala numerotare) din Statutul Federației Române de Fotbal. Pârâtul

nu a contestat calitatea de tribunal arbitral a Comisiei de Recurs din cadrul

Federației Române de Fotbal.

Mai mult, potrivit

aceleiași argumentații și Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din

cadrul Federației Române de Fotbal este tot un tribunal arbitral, caz în care

acțiunea în anulare față de încheierea Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal apare ca fiind formulată cu

încălcarea termenului de o lună stipulat de către art. 365 alin. (2) C. proc.

civ. fiind așadar tardivă.

În aceste condiții,

instanța fondului nu mai putea reanaliza soluția Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal de îndreptare a

erorilor materiale, și să o modifice pe fondul său, întrucât o asemenea cerere

era tardivă.

Nu este posibil ca SC

F.C.C. SA, să se folosească în același timp și de căile de atac

jurisdicționale, dar și de acțiunea în anulare.

Așa cum a reținut

anterior Curtea de Apel București, se impune aplicarea principiului electa una

via.

privește analiza chestiunii erorii materiale în sine este eronată

reținerea primei instanțe în sensul că aceasta ar fi imputabilă

pârâtului.

Intimatul a formulat

întâmpinare prin care a cerut respingerea recursului ca nefondat.

Intimata reclamantă a

formulat cerere de repunere pe rol a recursului cu motivarea că după rămânerea

în pronunțare a intrat în posesia rechizitoriului întocmit de DNA la data

de 17 iunie 2013.

Ținând cont că

potrivit art. 151 pricina poate fi repusă pe rol dacă instanța

găsește necesare noi lămuriri, și că potrivit art. 305 C. proc. civ.

înscrisurile pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor, instanța de

recurs nu a considerat necesară repunerea cauzei pe rol pentru motivul invocat

de către intimat.

Înalta Curte a

constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Obiectul prezentului

recurs îl formează hotărârea primei instanțe cu privire la capătul cererii

inițiale

referitor la anularea Deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de

Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal pronunțată în dosarul nr. 106/CR/2012.

Celelalte capete de

cerere formulate prin sesizarea inițială au fost soluționate prin

încheierea de ședință din data de 15 noiembrie 2012, prin care curtea de apel a

admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acțiunea

în anulare ce vizează încheierea de ședință din data de 28 august 2012 a

Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în

cauza nr. 41/CL/2011; acțiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii nr. 41

din 10 martie 2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

Federației Romane de Fotbal, pronunțată în dosar nr. 41/CL/2011; acțiunea în

anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 41/CL/2011,

42/CR/2011 și 106/CR/2012; acțiunea în anulare împotriva tuturor actelor de

procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul FRF.

Prin aceeași

încheiere, a fost admisă și excepția tardivității formulării acțiunii în

anulare ce vizează Hotărârea nr. 42 din 20 aprilie 2011 a Comisiei de Recurs

din cadrul Federației Române de Fotbal, pronunțată în dosarul nr. 42/CR/2011.

Motivarea acestei

încheieri se regăsește în prima parte a prezentei decizii la etapa

expunerii principalelor momente ale soluționării litigiului de față.

Această încheiere nu

a fost atacată cu recurs, singura persoană interesată sub acest aspect fiind

reclamanta, astfel că dispozițiile acestei încheieri au devenit

irevocabile.

Prin decizia nr. 106

din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de

Fotbal a fost soluționat recursul declarat de către reclamantă împotriva încheierii

de ședință din data

de 28 august 2012 prin care, la

cererea pârâtului din prezenta cauză, a fost îndreptată eroarea materială din

hotărârea nr. 41/2011.

Prin decizia nr. 42/CR/2011

a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost soluționat recursul declarat

împotriva

hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, prin

care a fost soluționată cererea pârâtului din prezenta cauză de a se

constata rezilierea din inițiativa angajatorului a contractului de muncă

înregistrat la federația Română de fotbal sub nr. 3035 din 29 septembrie 2010

și acordarea de despăgubiri.

Așa cum s-a arătat

anterior, prin

încheierea

din data de 15 noiembrie 2012, irevocabilă, a fost respinsă ca tardivă

acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei

de Recurs din cadrul FRF prin care a fost soluționat fondul disputelor

dintre părți referitoare la legalitatea încetării contratului de muncă al

reclamantului.

Verificarea dacă litigiul

era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului (art. 364 alin. (1) lit.

a) C. proc. civ.) sau dacă exista o convenție arbitrală valabilă (art. 364

alin. (1) lit. b) C. proc. civ.) putea fi făcută în cadrul acțiunii în

anulare a deciziei nr. 42/CR/2011 care a privit fondul pretențiilor dintre

părți (cu condiția ca această acțiune în anulare să fie

considerată în mod prioritar, la rândul său, admisibilă).

Atâta timp cât dispoziția

curții de apel privind constatarea tardivității formulării acestei acțiuni

în anulare a rămas irevocabilă, conform celor menționate anterior, nu mai

poate fi cercetat acest aspect în cadrul acțiunii în anulare, care vizează

decizia pronunțată cu privire la legalitatea încheierii de îndreptare a

erorii materiale a deciziei nr. 42/CR/2011. (Este de precizat că prima

instanță s-a considerat competentă să judece acțiunea în anulare de

față doar apreciind că nu are incidență ipoteza prevăzută de art. 56

din Statutul FRF potrivit căruia deciziile pronunțate de Comisia de Recurs

din cadrul FRF pot fi atacate cu recurs la TAS întrucât conflictele de muncă ar

fi excluse de la calea jurisdicțiilor comisiilor FRF).

Din imposibilitatea

formulării acestor critici decurge prezumarea în mod absolut a faptului că

fondul litigiului era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului

și că exista o convenție arbitrală valabilă.

Acesta este

considerentul pentru care nu se mai impune analiza motivelor de recurs prin care

se susține că litigiul privind rezilierea contractului de muncă era

susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului și că exista o

convenție arbitrală valabilă.

Date fiind aceste

premise se pune problema dacă poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform

procedurii prevăzute de art. 340 și urm. C. proc. civ. în fața

instanțelor din România decizia nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei

de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal în condițiile în care

potrivit art. 56 alin. (3) (în prezent art. 57 alin. (3)) din Statutul

Federației Române de Fotbal deciziile pronunțate de Comisia de Recurs

a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Laussane.

Potrivit art. 365 alin.

(1) C. proc. civ. competența de a judeca acțiunea în anulare revine

instanței judecătorești în circumscripția căreia a avut loc

arbitrajul.

Potrivit Codului

federal elvețian al dreptului privat internațional deciziile

tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elvețiană

(art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiție

prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală.

Partea nu poate decide

să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să

formuleze acțiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale

intermediare doar pentru a alege instanța de judecată dintr-un anumit stat,

în funcție de locul efectuării arbitrajului. Situația contrară ar

echivala cu a admite posibilitatea eludării legii.

Având în vedere că

acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012

a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal pronunțată în

dosarul nr. 106/CR/2012 a fost considerată inadmisibilă nu se mai impune

analizarea motivelor de recurs privind fondul acesteia.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ. Înalta Curte va a

dmite recursul, va modifica, în tot, sentința atacată, în

sensul că respinge acțiunea cu care a rămas învestită prima instanță ca

urmare a soluționării unei părți din capetele cererii inițiale

prin

încheierea

de ședință din data de 15 noiembrie 2012 (acțiunea în anulare formulată

împotriva deciziei nr. 106 din 04 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din

cadrul Federației Române de Fotbal pronunțată în dosarul nr. 106/CR/2012),

ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul P.V. împotriva sentinței civile nr. 29 din 6 decembrie 2012 a Curții de Apel București - Secția VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Modifică, în tot,

sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC F.C.C. SA, ca

inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 iunie 2013.