ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1485/2025

Ședința publică din data de 21 octombrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale, sub nr. x/2012, la data de 08.10.2012, reclamanta A. S.A., reprezentată prin administrator judiciar Casa de Insolvență Transilvania SPRL, a formulat în contradictoriu cu pârâtul B. acțiune în anulare împotriva:

- Deciziei nr. 106/04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal pronunțată în dosarul nr. x/2012,

- Încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011,

- Deciziei nr. 42/20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal pronunțată în dosarul nr. x/2011,

- Hotărârii nr. 41/10.03.2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Romane de Fotbal dosar nr. x/2011, solicitând admiterea acțiunii în anulare, să se constatate nulitatea absolută a actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF (obiect dosar nr. x/2012; obiect dosar nr. x/2011), precum și a celor ale Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Romane de Fotbal (încheierile de ședință din data de 28.08.2012, f 225.; 23.08.2012, f 227; 16.08.2012, fila x; 12.07.2012, fila x, toate din volumul II; încheierile de ședință din data de 08.03.2011, fila x; 03.03.2011, fila x, 22.02.2011, fila x; 08.02.2011, fila x; 01.02.2011, fila x; 25.01.2011, fila x; hotărârea nr. 41/10.03.2011,147-154 toate din volumul I), și să fie desființate toate actele Comisiei de Recurs din cadrul Federației Romane de Fotbal precum și toate actele Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin încheierea de ședință din data de 15.11.2012, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis excepțiile invocate din oficiu; a respins ca inadmisibile următoarele capete de cerere: cele având ca obiect acțiunea în anulare ce vizează încheierea de ședință din 28.08.2012 și Hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011; cele având ca obiect acțiunea în anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. x/2011, y/2011 și 106/CR/2012; cele având ca obiect acțiunea în anulare ce vizează toate actele de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și a Comisiei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF; a respins ca tardiv formulată acțiunea în anulare ce vizează Hotărârea nr. 42/20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F. pronunțată în dosarul nr. x/2011

În motivarea acestei încheieri s-au reținut următoarele:

Cât privește încheierea de ședință din data de 28.08.2012 și hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Romane de Fotbal (în continuare CNSL), s-a reținut că acestea au fost pronunțate de un tribunal arbitral în primă instanță.

Cu privire la ambele hotărâri, reclamanta a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal. Aceste căi de atac au fost soluționate prin Decizia nr. 106/04.10.2012 din dosarul nr. x/2012 și, respectiv, prin Decizia nr. 42/20.04.2011 din dosarul nr. x/2011, ambele pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul Federației Romane de Fotbal (FRF). Aceste ultime două decizii sunt atacate și ele pe calea acțiunii în anulare ce formează obiectul prezentei pricini.

Or, câtă vreme normele juridice aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF prevedeau deja o cale de atac contra hotărârilor pronunțate de această entitate (CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate accepta ipoteza potrivit căreia autoarea cererii de chemare în judecată din procesul de față ar avea și dreptul să exercite acțiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv principiul unicității căii de atac. Acest principiu exclude posibilitatea ca împotriva uneia și aceleiași hotărâri, să se poată exercita deodată două căi de atac, în speță cea a recursului de competența Comisiei de Recurs din cadrul FRF și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ.

Cele două hotărâri amintite puteau face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

În condițiile în care reclamanta a promovat acțiune în anulare contra Deciziilor Comisiei de Recurs nr. 106/CR/2012 și nr. 42/CR/2011, în măsura în care soluția ce s-ar pronunța ar fi aceea de admitere a acestei acțiuni, instanța competentă să soluționeze pricina va fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ. și să se pronunțe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna inclusiv verificarea legalității și temeiniciei încheierii de ședință din data de 28.08.2012 și Hotărârii nr. 41/10.03.2011, ambele pronunțate de CNSL din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011

Cele ce preced demonstrează inadmisibilitatea acțiunii în anulare vizând încheierea de ședință din 28.08.2012 și Hotărârea nr. 41/10.03.2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. x/2011, justificând respingerea acesteia ca atare.

Aceeași soluție se impune și în cazul acțiunii în anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. x/2011, y/2011 și 106/CR/2012, precum și în cazul acțiunii în anulare formulată contra actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Comisiei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Toate aceste încheieri și acte de procedură nu au caracterul unei hotărâri arbitrale în sensul în care această noțiune este definită prin dispozițiile art. 360 și urm. C. proc. civ.. Doar hotărârea arbitrală în înțelesul de act jurisdicțional prin care se soluționează o pricină de către un tribunal arbitral și prin care acesta se dezînvestește, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Or, încheierile și actele de procedură despre care vorbește reclamanta, nu fac parte strict din categoria hotărârilor arbitrale, astfel că împotriva lor nu este deschisă posibilitatea exercitării acțiunii în anulare.

Cât privește chestiunea tardivității acțiunii în anulare ce vizează Decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. (2) C. proc. civ.

Această decizie a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 04.05.2011, iar acțiunea în anulare contra ei a fost promovată abia la data de 08.10.2012, deci cu mult după expirarea termenului stabilit de art. 365 alin. (2) C. proc. civ.. Ca atare, s-a reținut că această acțiune apare ca fiind tardiv introdusă.

Prin sentința civilă nr. 29 din data 06.12.2012, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins excepțiile invocate de pârât; a admis acțiunea în anulare exercitată împotriva deciziei nr. 106/04.10.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2012 al Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F, acțiune formulată de către reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar CASA DE INSOLVENȚĂ TRANSILVANIA SPRL, în contradictoriu cu pârâtul B.; a anulat această decizie; a rejudecat pricina, a admis recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 28.08.2012, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F; a modificat această încheiere în sensul că a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în Hotărârea nr. 41/10.03.2011, pronunțată în dosarul nr. x/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F., cerere formulată de petentul B., în contradictoriu cu intimata S.C. A. S.A.

În motivarea acestei hotărâri s-au reținut, în esență, următoarele:

Cât privește excepțiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate pe disp. art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal (FRF), potrivit cu care deciziile pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului.

De altfel, în partea finală a dispozitivului Deciziei nr. 106/CR/04.10.2012 a Comisiei de Recurs a FRF se menționează că hotărârea poate fi atacată la T.A.S. în termen de 21 de zile de la comunicare.

Însă, ceea ce trebuie observat în speță este faptul că litigiul dintre părți decurge din raporturile juridice ce izvorăsc din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010, contract perfectat între S.C. A. S.A. (angajator) și B. (salariat). Acest contract se găsește în copie la dosar fond, volumul 1.

Mai precis, acțiunea în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF prin care s-a respins ca netimbrat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de ședință din 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011, încheiere prin care s-a admis cererea formulată de pârât, privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul Hotărâri nr. 41/10.03.2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Romane de Fotbal dosar nr. x/2011 Prin această ultimă hotărâre, s-au constatat încetate raporturile contractuale dintre antrenorul B. și clubul S.C. A. S.A., cu obligarea acestei din urmă entități la plata anumitor sume de bani cu titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizație de instalare, daune interese).

Raporturile juridice a căror încetare s-a constatat prin Hotărârea nr. 41/10.03.2011 a CNSL din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010.

Ultima teză din a art. 57 alin. (1) din Statutul FRF este extrem clară și nu lasă loc niciunei alte interpretări: litigiile "decurgând din interpretarea și executarea contractelor…individuale de muncă încheiate…între antrenori și cluburi" nu sunt supuse jurisdicțiilor comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competența instanțelor judecătorești prevăzute de lege.

Nici nu putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. (1) din Codul Muncii - dispoziție legală imperativă și de ordine publică - statua că "judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform C. proc. civ.."

Iar potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., Tribunalul este competent să judece în fond "conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe".

Prin urmare, litigiul dintre părțile prezentului proces are caracterul unui conflict de muncă în sensul art. 248 din Codul Muncii, fiind exclus de la jurisdicția comisiilor FRF, situație în care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF ("deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului") nu are incidență în cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii în anulare, așa cum se susține prin întâmpinare.

Cât privește chestiunea necompetenței materiale a Curții de Apel București de soluționare a cauzei, nici această excepție nu poate fi primită.

Acțiunea în anulare cu care a fost învestită Curtea vizează o decizie pronunțată într-o procedură jurisdicțională de către Comisia de Recurs a FRF. Această comisie constituie o "instituție permanentă de arbitraj" în sensul art. 341

1

C. proc. civ., căreia părțile în proces i-au încredințat prin clauză compromisorie, soluționarea oricăror conflicte în legătură cu contractul individual de muncă pe care l-au perfectat.

Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 340

1

și 341/1 C. proc. civ., se desprinde concluzia că Comisia de Recurs a FRF îndeplinește toate cerințele legale pentru a fi considerată un tribunal arbitral. Ca atare, deciziile pe care le pronunță întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi socotite hotărâri arbitrale în sensul art. 360 și urm. C. proc. civ.

Așa fiind, înseamnă că acțiunea în anulare îndreptată contra unei astfel de decizii este de competența Curții de Apel București în strictă conformitate cu dispozițiile art. 365 alin. (1) C. proc. civ., ca instanță imediat superioară celei ce ar fi trebuit să soluționeze pricina în fond în lipsa convenției arbitrale (clauza compromisorie de la lit. o) din contractul de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010), respectiv Tribunalul București, a cărui competență derivă din coroborarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) din Codul Muncii cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Ca atare, Curtea de Apel București este competentă material să soluționeze acțiunea în anulare.

Față de natura și obiectul pretențiilor deduse judecății prin această acțiune au relevanță prevederile art. 364 C. proc. civ.

Dacă fie și doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este aplicabil, urmează a fi luate în seamă și dispozițiile art. 366 C. proc. civ.

Curtea consideră că argumentele de fapt și de drept ce au justificat respingerea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, demonstrează în același timp incidența în cauză a cazurilor prevăzute de art. 364 lit. a) și b) C. proc. civ.

Astfel, litigiul decurgând din interpretarea și executarea contractului individual de muncă, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj sub nr. x/23.09.2010, nu era de competența comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde din interpretarea prin coroborare a dispozițiilor art. 57 alin. (1) ultima teză din Statutul FRF, art. 248 și 284 din Codul Muncii, art. 2 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., după cum s-a arătat mai sus.

Din aceleași motive clauza compromisorie de la lit. o) din respectivul contract de muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante.

Pe cale de consecință, Decizia nr. 106/CR/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, care are caracter accesoriu, fiind pronunțată în urma derulării unei proceduri ce viza îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată de CNSL a FRF pe fondul litigiului și făcând corp comun cu aceasta, în acord cu prevederile art. 362 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi desființată în temeiul art. 364 lit. a) și b) C. proc. civ.

Pentru aceste motive acțiunea în anulare a fost admisă, Curtea având de soluționat în fond, în conformitate cu art. 366 C. proc. civ., doar recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii menționate anterior a CNSL din cadrul FRF (doar cu această parte a litigiului rămânând învestită după măsurile luate prin încheierea de ședință pronunțată în prezenta cauză la data de 15.11.2012).

În condițiile în care, fapt necontestat și care reiese din analiza actelor de la dosar, autorul cererii de îndreptare eroare materială (pârâtul B.) nu a achitat vreo taxă de procedură pentru soluționarea acestei cereri, nici recursul declarat contra încheierii de îndreptare de către partea adversă (reclamanta) nu putea și nu trebuia să fie supus cerinței plății vreunei taxe de procedură, căci în acest fel se ajunge la încălcarea uneia dintre cele mai elementare reguli ale procesului civil, aceea a egalității de arme a părților în desfășurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din conținutul art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, astfel cum acest text a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Pe cale de consecință, era necesar ca recursul declarat contra încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar nu respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia pretențiilor exprimate prin intermediul acestui recurs.

Aceasta cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt scutite de orice taxe de timbru potrivit art. 285 din Codul Muncii și oricum, potrivit dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în procedurile arbitrale, părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt prevederile art. 281

3

alin. (2) C. proc. civ.

Curtea a considerat întemeiat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr. 41/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg în sentința atacată.

Împotriva sentinței civile nr. 29 din 06.12.2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a formulat recurs pârâtul B., care a fost admis prin decizia nr. 3526/25.06.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, sentința atacată fiind modificată, în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantei A. S.A. ca inadmisibilă.

Ulterior, împotriva încheierii de ședință din data de 15.11.2012 și a sentinței civile nr. 29 din data 06.12.2012, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2012, a formulat cerere de revizuire, reclamanta A. prin lichidator judiciar C., înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 12.06.2025, sub numărul x/2025.

S-a solicitat, în esență, revizuirea hotărârii modificate, în tot, prin decizia civilă nr. 3526/25.06.2013 a ÎCCJ secția I pronunțată în aceeași cauză, cu consecința declarării admisibilității cererii de revizuire în condițiile art. 326 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., întrucât sunt îndeplinite cerințele prevăzute de lege: art. 82 coroborat cu art. 112 cu referire la art. 322 pct. 4, art. 323 alin. (1), art. 324 alin. (1) pct. 3 din vechiul C. proc. civ.

Pe fondul cererii de revizuire, în baza dispozițiilor 326 alin. (1) coroborat cu art. 327 alin. (1) cu referire la art. 184 din vechiul C. proc. civ., solicită, în esență, să se dispună: (a) declararea ca fiind false a tuturor înscrisurilor invocate și valorificate anterior în cauzele x; (b) schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de revizuire cu consecința admiterii acțiunii în anulare și anularea tuturor înscrisurilor defăimate ca fiind false.

Prin sentința civilă nr. 50 din 27 iunie 2025, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins cererea de revizuire formulată de revizuenta A. prin lichidator judiciar C. împotriva încheierii de ședință din data de 15.11.2012 și a sentinței civile nr. 29 din data 06.12.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul B., ca inadmisibilă.

În considerentele sentinței, instanța de revizuire a reținut următoarele:

La termenul de judecată din 27.06.2025, instanța a acordat cuvântul asupra admisibilității revizuirii, în considerarea obiectului acesteia: încheiere de ședință de admitere a unor excepții de inadmisibilitate și tardivitate, respectiv sentință pronunțată într-o acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale, supusă și atacată cu recurs.

Potrivit art. 322 prima teză din C. proc. civ. în vigoare la data începerii procesului, sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, respectiv hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul.

În speță, Curtea de Apel București a reținut că instanța care a pronunțat încheierea și sentința atacate cu revizuire, nu a acționat ca instanță de apel sau recurs, iar hotărârea sa nu a rămas definitivă prin neapelare, nefiind susceptibilă de apel, ci doar de recurs, care a și fost exercitat și soluționat de instanța superioară. Condiția de a fi definitivă prin neapelare se referă la hotărârile susceptibile de această cale de atac, rămasă însă neexercitată, iar nu la hotărârile nesusceptibile de apel, definitive în primă instanță, în puterea legii, supuse doar recursului. Cu atât mai mult, nu intră în categoria hotărârilor care pot face obiectul revizuirii, încheierea de ședință prin care instanța nu s-a pronunțat asupra fondului, ci asupra excepțiilor vizând exercițiul dreptului la acțiune, ale inadmisibilității și tardivității.

Condițiile de admisibilitate a revizuirii, inclusiv cât privește obiectul căii extraordinare de atac, sunt prevăzute strict și imperativ de dispoziția evocată incidentă, neputând fi extinse pentru identitate de rațiune, pe cale de interpretare sau în puterea unei opțiuni proprii, de instanța de judecată, și la alte hotărâri în afara celor expres și limitativ reglementate. Instanța ordinară nu poate nici cenzura ori pune la îndoială rațiunea legiuitorului care a scos sentințele definitive ce se pronunță asupra hotărârilor arbitrale din domeniul căii extraordinare a revizuirii, limitând tipurile de hotărâri ce pot face obiectul acesteia, la cele enumerate: definitive în instanța de apel, prin neapelare, hotărâri date de o instanță de recurs care evocă fondul. Printre acestea, considerând sensul tehnic-juridic al noțiunilor folosite, nu se regăsesc încheierea de ședință de admitere a unor excepții care fac de prisos cercetarea fondului respectivelor pretenții, și hotărârea dată într-o acțiune în anulare - cale de atac admisibilă, la rândul său, numai pentru motivele prevăzute la art. 364 din vechiul C. proc. civ.. Limitarea cauzelor pentru care se poate exercita și admite o astfel de acțiune în anulare, reprezintă și un alt motiv pentru care instanța care o judecă nu se comportă în această procedură ca o instanță de apel, a cărei hotărâre să fie supusă revizuirii în temeiul primei teze a art. 322, chiar făcând abstracție de sensul strict juridic al termenilor folosiți.

Revenind însă la argumentul hotărâtor din punct de vedere juridic, Curtea de Apel București a reținut că este ținută, atâta vreme cât dispoziția relevantă (art. 322 din C. proc. civ. aplicabil), nu a fost abrogată, modificată, declarată neconstituțională, s-o respecte întocmai, în litera sa clară, având în vedere și faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislația sau jurisprudența internațională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, s-o contrazică din punct de vedere al tipurilor de hotărâri supuse căii extraordinare a revizuirii.

Față de această condiție de admisibilitate a revizuirii, legată de obiectul său, instanța de revizuire a reținut că prezenta cale extraordinară de atac, ce se îndreaptă împotriva unei încheieri de ședință care s-a pronunțat asupra unor excepții și a unei hotărâri date de o instanță de fond în acțiunea în anularea unei decizii arbitrale, nesusceptibilă de apel, supusă numai recursului, este inadmisibilă. De asemenea, cum dezbaterile în calea extraordinară de atac a revizuirii sunt limitate la admisibilitate, conform art. 326 (3) din C. proc. civ. aplicabil, iar prima condiție de admisibilitate a revizuirii, legată de obiectul său, nu este îndeplinită, Curtea de Apel București a reținut că este inutilă continuarea cercetării motivelor formulate, prin prisma încadrării lor în ipoteza art. 322 pct. 4 teza a II-a, și a faptelor pe care se întemeiază, cererea de revizuire fiind respinsă în consecință.

Împotriva sentinței civile nr. 50 din 27 iunie 2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, a formulat recurs revizuenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C..

Recurenta a susținut că sentința atacată este netemeinică în baza dispozițiilor art. 304 indice 1 din vechiul C. proc. civ., și nelegală în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 din vechiul C. proc. civ., solicitându-se, în temeiul art. 312 din vechiul C. proc. civ., admiterea recursului și casarea sentinței recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre judecare aceleiași instanțe.

În cuprinsul memoriului de recurs, după prezentarea argumentelor care au condus la inițierea procedurii revizurii și evidențierea succintă a considerentelor sentinței atacate, recurenta a susținut netemeinicia acestei hotărâri arătând următoarele:

În primul rând, s-a învederat că literatura juridică și jurisprudența incidentă speței au acceptat că dispozițiile art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ. au ca principal scop înlăturarea erorilor judiciare comise anterior de instanțele de judecată în baza unor înscrisuri al căror conținut nu este real pentru că nu este de conceput ca eroarea judiciară să rămână în ființă.

În al doilea rând, se reclamă ÎCCJ faptul că prima instanță nu a observat că sentința civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ. De asemenea, se mai reclamă și faptul că pentru a rămâne în ființă o eroare judiciară comisă în cauza nr. x în baza unor înscrisuri al căror conținut nu este real, prima instanță a interpretat și aplicat dispozițiile de lege incidente speței dedusă judecății.

În al treilea rând, în cauza cu numărul x/2012, Curtea de Apel București și ÎCCJ ar fi putut analiza anterior speța dedusă judecății dacă ar fi cunoscut pe de o parte, existența falsurilor deduse judecății pe calea cererii de revizuire și, pe de altă parte, intervenția termenului de prescripție a răspunderii penale. Or, dibăcia făptuitorilor a căror răspundere penală nu mai poate fi angajată în prezent a condus la situația în care în baza înscrisurilor plăsmuite a fost soluționată cauza nr. x.

Mai mult, contrar argumentului primei instanțe cu ocazia judecății și al pronunțării hotărârii dată într-o acțiune în anulare - cale de atac judecată din perspectiva motivelor prevăzute la art. 364 din vechiul C. proc. civ. - instanța de judecată care soluționează acțiunea în anulare se comportă ca o instanță de apel, fapt pentru care hotărârea sa poate să fie supusă revizuirii în temeiul primei teze a art. 322 din vechiul C. proc. civ.. În susținerea acestui argument, s-a învederat faptul că pentru a se verifica legalitatea dispozițiilor regulamentare, presupus adoptate de FRF, a fost învestită instanța de contencios administrativ și fiscal pe calea excepției de nelegalitate. Or, la acel moment nu s-a cunoscut că regulamentele în cauză au fost plăsmuite în condițiile reclamate pe calea cererii de revizuire.

Prin urmare, este de neconceput și acceptat ca în baza sentinței civile recurate cauza civilă să fie scoasă de la controlul căii extraordinare de atac pentru a se menține în ființă un fals titlu executoriu de plată cu o valoare de 7.000.000 euro.

În al patrulea rând, sunt total neîntemeiate argumentele prezentate de prima instanță "instanța de față este ținută, atâta vreme cât dispoziția relevantă (art. 322 din C. proc. civ. aplicabil), nu a fost abrogată, modificată, declarată neconstituțională, s-o respecte întocmai, în litera sa clară, având în vedere și faptul că nu există o reglementare sau statuare în legislația sau jurisprudența internațională în materia drepturilor omului, care, cu prioritate în aplicare, s-o contrazică din punct de vedere al tipurilor de hotărâri supuse căii extraordinare a revizuirii" - întrucât accesul la o instanță independentă și imparțială este reglementat de norme europene, iar instanța națională este cea care are obligația de a înlătura erorile judiciare deduse judecății.

Cu alte cuvinte, nu se poate imputa revizuentei erorile judiciare comise de organele judiciare care nu au cenzurat anterior activitățile ilicite desfășurate în cadrul FRF.

De asemenea, pe calea cererii de revizuire dedusă judecății se urmărește stoparea efectelor nocive ale activităților ilicite ce au avut ca rezultat falsificarea înscrisurilor defăimate, confecționarea unui titlu de plată de 7.000.000 euro, inducerea în eroare a instanțelor judecătorești pentru a scoate de la controlul instanțelor judecătorești activitatea ilicită dedusă judecății în cauza cu nr. x/2012 și a menține în ființă un titlu de plată care a contribuit la falimentul revizuentei A. S.A..

În acest context, s-a subliniat că instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa că principiul stabilității raporturilor juridice nu poate implica promovarea unui drept prin intermediul unei ilegalități, posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești întemeiată pe o eroare judiciară constituie singura modalitate de contracarare a efectelor principiului potrivit căruia fraus omnia corrumpit. Prin urmare, argumentele primei instanțe sunt total neîntemeiate.

În al cincilea rând, s-a arătat că hotărârea judecătorească evocă fondul problemelor de fapt și de drept deduse judecății cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunțarea presupuselor hotărâri arbitrale ce au făcut obiectul acțiunii în anulare înregistrată sub nr. x/2012; (b) soluționării acțiunii în anulare. Or, în baza unor înscrisuri falsificate și valorificate în cauza nr. x s-a constatat: 1. calitatea de statute și regulamente ale FRF; 2. competența presupuselor tribunale arbitrate presupuse ale FRF în soluționarea unui litigiu de dreptul muncii; 3. calitatea de arbitri ai unor presupuse tribunale ale FRF a persoanelor fizice care au instrumentat și soluționat cauzele în care, prin fals, au fost date presupusa hotărâre arbitrată cu nr. 41/10.03.2011, presupusa decizie arbitrală cu nr. 42/20.04.2011, presupusa încheiere arbitrală din data de 28.08.2012, presupusa decizie arbitrală cu nr. 106/04.10.2012; 4. necompetența generală a instanțelor judecătorești din România de a analiza și soluționa o cauză care a fost scoasă în baza înscrisurile defăimate de la competența instanțelor judecătorești din România.

În al șaselea rând, un fine de neprimire al demersului judiciar dedus judecății conduce la incidența dispozițiilor art. 268 - art. 269 din Legea nr. 303/2022, cu consecința atragerii răspunderii Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru eroarea judiciară comisă în speță, redându-se în acest sens dispozițiile art. 268 alin. (4) din Legea nr. 303/2022 cu privire la eroarea judiciară și arătându-se, în esență, că hotărârea judecătorească ce se solicită a fi revizuită este una definitivă care, în baza unor înscrisuri falsificate, are la bază o situație de fapt și de drept eronată în baza căreia s-a tranșat fondul cauzei dedus judecății. În plus, eroarea judiciară este cu atât mai evidentă cu cât în baza unor înscrisuri falsificate au fost încălcate normele Uniunii Europene, iar această încălcare a fost constatată prin Hotărârea Curții Europene de Justiție pronunțată în Cauza C-600/23.

În acest punct al motivării, recurenta a făcut referire la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 322 pct. 4 din vechiul C. proc. civ. în vigoare la data începerii procesului, potrivit cu care sunt supuse revizuirii hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, respectiv hotărârile date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, în măsura în care acestea nu permit revizuirea unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care, fără a se evoca fondul, în baza unor înscrisuri plăsmuite au fost comise erori judiciare prin care s-au produs încălcări ale: a) Convenției pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale și/sau a Protocoalele Convenției astfel cum au fost acestea interpretate și aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului; b) Declarației Universale a Drepturilor Omului; c) Dreptului Uniunii Europene astfel cum este interpretat și aplicat acest drept de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În continuare, recurenta a invocat nelegalitatea sentinței recurate prin raportare la dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Astfel, subsumat art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2), din cauza faptului că prima instanță a încălcat dispozițiile art, 129 alin. (5) din vechiul C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 365 din vechiul C. proc. civ., competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342, în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul; așadar, acțiunea în anulare reprezintă o cale de atac și, chiar dacă instanța care soluționează acțiunea în anulare este ținută de motivele strict limitativ prevăzute de art. 364 din C. proc. civ., în cadrul controlului exercitat se poate vorbi de existența unui control efectuat într-o cale de atac. Mai mult, hotărârea dată în cadrul acțiunii în anulare poate fi cenzurată pe calea recursului. Prin urmare, nu se poate vorbi de faptul că, în speță, a fost respectată îndatorirea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale din moment ce pe lângă cele învederate nu s-a observat nici faptul că sentința civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ și ne aflăm în fața unei hotărâri judecătorești care evocă fondul problemelor de fapt și de drept deduse judecății cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunțarea presupuselor hotărâri arbitrale ce au făcut obiectul acțiunii în anulare înregistrată sub nr. x/2012; (b) soluționării acțiunii în anulare.

Recurenta a evidențiat criticile care în opinia sa se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 și pct. 8 din vechiul C. proc. civ., potrivit cu care modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când: (a) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii; (b) instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

A reiterat recurenta că sentința civilă nr. 29/06.12.2012 este o hotărâre definitivă dată de o instanță civilă într-o cale de atac exercitată în cadrul acțiunii în anulare ce a fost modificată în recurs de ÎCCJ. Așadar, revizuirea este admisibilă atât din perspectiva faptului că se poate vorbi de o hotărâre dată într-o cale de atac, cât și din perspectiva faptului că aceasta a fost modificată în recurs. Mai mult, s-a reamintit, suntem în fața unei hotărâri judecătorești definitive în care se evocă fondul problemelor de fapt și de drept deduse judecății cu ocazia: (a) instrumentării presupuselor proceduri arbitrale ce au avut ca rezultat pronunțarea presupuselor hotărâri arbitrale care au făcut obiectul acțiunii in anulare înregistrată sub nr. x/2012: (b) soluționării fondului acțiunii în anulare.

Prin raportare la pasajele din sentința atacată, evidențiate în cererea formulată, recurenta reia susținerile mai sus prezentate, în sensul că sentința ce se solicită a fi revizuită reprezintă o hotărâre judecătoreasca modificată în recurs, iar prin aceasta s-a evocat fondul problemelor de fapt și de drept deduse judecății.

După redarea dispozițiilor art. 364 lit. a), b), c) și i) din vechiul C. proc. civ., recurenta a susținut că, în baza unor înscrisuri falsificate toate aceste motive ale acțiunii în anulare au fost soluționate anterior în cadrul dosarului nr. x/2012, context în care s-a stabilit că: a. Litigiul a fost succeptibil de soluționare pe calea arbitrajului; b. Tribunalele arbitrale presupuse ale FRF au soluționat litigiul în baza unor convenții arbitrale inserate în statutul și în regulamentele presupus adoptate de FRF; Tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu statutul și regulamentele presupus adoptate de FRF; Hotărârea arbitrală poate fi atacată la Tribunalul arbitral al sportului în baza statutului și a regulamentelor presupus adoptate de FRF și nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

Mai mult, pe calea cererii de revizuire se reclamă faptul că, în baza unor înscrisuri falsificate, s-a constatat anterior de către instanța de judecată că litigiul a fost succeptibil de soluționare pe calea arbitrajului, iar presupusele tribunale arbitrale ale FRF au fost constituite în fals sub denumirea de tribunale instituționale ale FRF, context ilicit în care au soluționat litigiul dedus judecății în cauza x, tot în baza unor convenții arbitrale inserate în fals într-un presupus statut și într-un presupus regulament al FRF (înscrisuri falsificate sub denumirea de regulamentul cu privire la statutul și transferul jucătorului de fotbal și regulamentul privind statutul antrenorului de fotbal). În același context, prima instanță a mai constatat că falsul tribunal arbitral a fost constituit în conformitate cu falsele statute și regulamentele presupus adoptate de FRF, iar hotărârile falsului tribunal arbitral pot fi atacate doar în Elveția la Tribunalul Arbitral al Sportului, astfel cum s-a prevăzut în falsul statut și în falsele regulamente presupus adoptate de FRF.

Or, în cauza nr. x s-a stabilit că nu s-au încălcat ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii, datorită faptului că statutul și regulamentele FRF permiteau organizarea și funcționarea tribunalelor arbitrale care au pronunțat hotărârile ce făceau obiectul acțiunii în anulare, însă fără ca instanța de judecată să cunoască faptul că înscrisurile invocate au fost încheiate în fals în condițiile arătate în cererea de revizuire.

Așadar, nu se poate vorbi că pe calea revizuirii se supun atenției motive și cauze pentru care nu se poate exercita și admite o astfel de acțiune în anulare. În plus, în raport de motivele mai sus prezentate este cert că instanța care judecă acțiunea în anulare se comportă ca o instanță de apel, iar hotărârea acesteia poate să fie supusă revizuirii, în temeiul primei teze a art. 322 din vechiul C. proc. civ.

În continuare, recurenta a evidențiat o serie de critici care în opinia sa se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., susținându-se că, în speță, se reclamă încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor Uniunii Europene.

În acest sens, s-a arătat, în esență, că sentința recurată nu respectă condițiile tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană și nici obligațiile asumate de România în urma obținerii calității de membru al Uniunii Europene. Aceasta impune casarea sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, întrucât nu este de conceput ca o eroare judiciară să rămână în ființă în considerarea argumentelor prezentate în mod netemeinic și nelegal în hotărârea atacată, cu atât mai mult cu cât eroarea judiciară ce se solicită a fi retractată este confirmată și de Hotărârea Curții Europene de Justiție pronunțată în Cauza C-600/23.

Raportându-se la considerentele (2) și (3) ale Deciziei 2006/928 (privind stabilirea unui mecanism de cooperare și de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referință specifice în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției), recurenta a arătat că, în cazul dedus judecății, se impută recurentei rămânerea în ființă a unei erori judiciare cauzată chiar de ineficiența judecătorilor și procurorilor anterior sesizați.

S-a mai arătat că sentința civilă recurată nu îndeplinește dispozițiile punctelor (2) și (3) ale Deciziei 2006/928 din moment ce prevederile referite nu pot fi interpretate și aplicate astfel încât o eroare judiciară să rămână în ființă în considerarea argumentelor prezentate în mod netemeinic și nelegal în hotărârea atacată.

Totodată, a mai învederat recurenta, că prin sentința atacată au fost încălcate art. 9 TUE (care proclamă principiul egalității cetățenilor Uniunii), art. 67 alin. (1) TFUE (care prevede că Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție), art. 2 TUE (privind cerința statului de drept european), aplicabile speței în urma asumării și garantării de către Statul Român a faptului că îndeplinește și se supune condițiilor aderării la Uniunea Europeană.

Este cert, a susținut recurenta, că respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la art. 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru. Așadar, un stat membru nu își poate adopta/modifica/interpreta legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de art. 19 alin. (2) din TUE.

Prin urmare, statele membre sunt obligate să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare a legislației lor în materie de organizare a justiției, asumându-și obligația de a stabili căi de atac care să asigure o protecție jurisdicțională efectivă, ceea ce impune statului membru și agenților acestuia obligația de abținere atât de la adoptarea unor norme cât și de la interpretarea și aplicarea unor norme în sensul nerespectării obligațiilor rezultate din dreptul Uniunii Europene.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Europene de Justiție, din principiul cooperării loiale, consacrat la art. 4 alin. (3) TUE, rezultă că statele membre sunt ținute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii, precum și să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a acestui drept și că o astfel de obligație revine, în cadrul competențelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză. Or, în cauza dedusă judecății s-a reclamat existența unei erori judiciare comisă anterior în baza unor înscrisuri falsificate, iar prin sentința civilă recurată se susține că nu pot fi remediate consecințele ilicite ale erorii în cauză.

Amintind art. 49 TUE, recurenta susține că, în urma aderării, judecătorii statului român au obligația de a respecta și promova valorile prevăzute la norma europeană la care a făcut referire, iar din articolul 2 TUE rezultă că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată, printre altele, prin egalitate și justiție; s-a reamintit, totodată, că la 01.08.2025 Curtea Europeană de Justiție a soluționat Cauza nr. C-600/23.

Intimatul a transmis întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, invocând în preambul inadmisibilitatea acestuia și susținând că motivele de recurs sunt subsumate formal cazurilor reglementate de dispozițiile art. 304, pct. 5, 7 și 8 C. proc. civ. de la 1865.

În ședința publică din 21 octombrie 2025, în raport de explicitările formulate de intimat, Înalta Curte a calificat susținerile acestuia ca fiind excepția de nulitate a recursului și, după ce a acordat cuvântul părților asupra acesteia, deliberând, a respins excepția nulității formulată de intimatul B., reținând că parte dintre criticile invocate se încadrează în motivele de nelegalitate prescrise de lege.

De asemenea, față de invocarea, în cuprinsul cererii de recurs, a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865, instanța a dispus formarea unui dosar asociat având acest obiect.

Prin încheierea din 21 octombrie 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2025, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale, formulată de recurenta A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C.. și, în consecință, a dispus sesizarea acestui for cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865.

Analizând recursul declarat de recurenta-revizuentă A. S.A. (în faliment), prin lichidator judiciar C.., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate și a apărărilor formulate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Dintru început, recurenta a susținut că sentința atacată este netemeinică, în baza dispozițiilor art. 304 indice 1 din C. proc. civ., și nelegală, în baza prevederilor art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 din același cod, solicitându-se, în temeiul art. 312 din C. proc. civ., admiterea recursului și casarea sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre judecare aceleiași instanțe.

În cauza pendinte, se constată că, prin sentința civilă nr. 50 din 27 iunie 2025, Curtea de Apel București a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire a încheierii de ședință din data de 15.11.2012 și a sentinței civile nr. 29 din data 06.12.2012 a Curții de Apel București, reținând, în sinteză, că, în raport de art. 322 teza întâi C. proc. civ., aceste tipuri de hotărâri nu sunt susceptibile de calea extraordinară de atac exercitată.

Prin cererea de recurs formulată împotriva acestei sentințe, se expune istoricul relațiilor dintre părți și litigiile dintre acestea, aducându-se în dezbatere, printre altele, atât o serie de chestiuni de fond care nu au legătură cu modalitatea de soluționare a cererii de revizuire, prin respingerea ei ca inadmisibilă, dar și critici prin care se susține că instanța a nesocotit formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., din cauza faptului că prima instanță a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) din același cod, subsumate de aceasta art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În speță, se reține că prin dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. se are în vedere reglementarea de drept comun a nulităților procedurale cu ipotezele sale, respectiv: actele de procedură să fie îndeplinite cu neobservarea formelor legale și să se fi pricinuit părții o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea lor.

Deși, este adevărat că acest motiv de nelegalitate poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2). C. proc. civ., criticile recurentei nu sunt fondate.

Astfel, este de menționat că recursul declarat în cauză vizează o hotărâre dată într-o cerere prin care s-a solicitat revizuirea unei încheieri de ședință de admitere a unor excepții de inadmisibilitate și tardivitate, respectiv a unei sentințe pronunțate într-o acțiune în anularea unei hotărâri arbitrale.

Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. de la 1865, pe care recurenta și-a întemeiat cererea de revizuire, "Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (…) 4. dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină sau dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. În cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii;"

Din cuprinsul capitolului II intitulat "Revizuirea hotărârilor" se desprind condițiile de admisibilitate ale cererii de revizuire care țin de obiect, legitimare procesuală, interes, motive termene.

Dintre aceste condiții, curtea de apel a luat în examinare obiectul cererii de revizuire, astfel cum este stabilit în art. 322 teza întâi C. proc. civ., în vigoare la data începerii procesului.

Analizând prevederile acestui text de lege, Înalta Curte constată că hotărârile supuse căii extraordinare de atac a revizuirii sunt hotărârile rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și hotărârile date de o instanța de recurs atunci când evoca fondul.

Dispozițiile legale care reglementează revizuirea, cale extraordinară de atac, sunt de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Conform art. 326 alin. (3) C. proc. civ., se constată că dezbaterile în cadrul unei cereri de revizuire sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază. Prin urmare, în cadrul acestei căi de retractare se analizează prioritar condițiile de admisibilitate, cadru în care nu se pot repune în discuție și nu se cercetează chestiuni ce țin de fondul cauzei, ci strict aspectele procedurale vizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate.

În acest context al reglementării, instanța de revizuire a cercetat admisibilitatea cererii formulate, în considerarea obiectului acesteia și, observând dispozițiile art. 322 prima teză din C. proc. civ., a reținut că instanța care a pronunțat încheierea și sentința atacate cu revizuire, nu a acționat ca instanță de apel sau recurs.

Încheierea și sentința atacate cu revizuire, au fost pronunțate în cadrul unei acțiuni în anulare soluționate potrivit dispozițiilor art. 365 din C. proc. civ. de la 1865, cale de atac admisibilă numai pentru motivele prevăzute la art. 364 din același cod. Trebuie amintit că acțiunea în anulare implică atribute specifice unei căi de atac, dar este distinctă de apel și recurs, prin sorginte, prin obiect, prin motivele pe care se întemeiază și prin scopul urmărit, acțiunea în anulare nefiind asimilată, nicidecum, apelului în privința devoluțiunii, așa cum susține recurenta.

De asemenea, hotărârea atacată cu revizuire nu a rămas definitivă prin neapelare, nefiind susceptibilă de apel, ci doar de recurs, care de altfel a și fost exercitat și soluționat de instanța superioară.

Astfel, împotriva sentinței civile nr. 29 din 06.12.2012 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a formulat recurs pârâtul B., care a fost admis prin decizia nr. 3526/25.06.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, senti