ÎCCJ, Decizia nr. 120/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA ("A. SA") a formulat, în contradictoriu cu pârâtul B., acțiune în anulare și cerere de suspendare împotriva Deciziei nr. 42/CR/2011, pronunțată de Comisia de recurs din cadrul Federației Române de Fotbal ("FRF") la 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. x/2011 și a Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, pronunțată de Camera națională de soluționare a litigiilor din cadrul FRF în Dosarul nr. x/2011

În Dosarul nr. x/2011, prin încheierea din 14 iulie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus trimiterea cauzei în vederea soluționării la secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București.

Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 13 din 27 martie 2014 ("Sentința nr. 13/2014 a Curții de Apel București") a admis excepția inadmisibilității și, în consecință, a respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta A. SA în contradictoriu cu pârâtul B., reținând următoarele: (i) împotriva Hotărârii nr. 41/2011 pronunțată de Camera națională pentru soluționarea litigiilor din cadrul FRF a fost formulată acțiune în anulare, care a format obiectul Dosarului nr. x/2012 al Curții de Apel București; (ii) în dosarul respectiv, prin Încheierea din 15 noiembrie 2012, irevocabilă prin neatacare, instanța a admis excepția inadmisibilității acțiunii în anulare, reținând că reclamanta A. SA a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul FRF, iar principiul unicității căii de atac exclude posibilitatea ca, împotriva aceleiași hotărâri, să fie exercitate două căi de atac, respectiv cea a recursului, de competența Comisiei de recurs din cadrul FRF și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ. (iii) în consecință, hotărârea respectivă ar fi putut face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF; (iv) art. 56 alin. (3) din Statutul FRF prevede că deciziile pronunțate de Comisia de recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne ("TAS"), iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul FRF privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal ("RSTJF") dispune că deciziile Comisiei de recurs a FRF/LFP sunt definitive și executorii pe plan intern de la data pronunțării și pot fi atacate doar la TAS; (v) în speță, Decizia nr. 42/CR/2011 este o decizie pronunțată de Comisia de recurs a FRF în soluționarea recursurilor declarate de B. și de A. SA, care au înțeles să exercite împotriva Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul FRF; (vi) prin urmare, această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la TAS, așadar, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute expres de dispozițiile Statutului FRF, respectiv ale RSTJF; (vii) astfel, nu se poate considera că partea ar putea opta între a formula o acțiune în anulare, în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ. împotriva unor hotărâri intermediare pronunțate în procedura arbitrală și parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite, care include și exercitarea căii de atac de natură arbitrală la TAS, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform art. 389 alin. (1) din Codul de procedură al Confederației Elvețiene; (viii) în context, s-a reținut că, în urma învestirii cu soluționarea excepției de nelegalitate, invocată în acea cauză de reclamantă, prin Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 ("Decizia nr. 5465/2013"), Înalta Curte de Casație și Justiție ("ÎCCJ"), secția de contencios administrativ și fiscal a modificat, în parte, sentința primei instanțe pronunțată în dosarul nr. x/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, și excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din RSTJF, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că "nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție prin norma prevăzută de art. 36 - 17 din RSTJF, deoarece decizia Comisiei de recurs poate fi atacată la TAS, care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral".

Împotriva Sentinței nr. 13/2014 a Curții de Apel București a declarat recurs reclamanta A. SA, prin lichidator judiciar C., care a format obiectul dosarului nr. x/2014 al ÎCCJ, secția a II-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 388 din 5 mai 2015 ("Decizia nr. 388/2015 a ÎCCJ"), ÎCCJ, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A., pentru considerentele arătate în continuare: (i) Decizia nr. 42/CR/2011/20.04.2011 a Comisiei de recurs a FRF poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la TAS, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute de Statutul FRF, respectiv de RSTJF, iar partea nu poate opta pentru o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ. (ii) reținând ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor române, Curtea de apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. (iii) recurenta a uzat de căile de atac statutare prevăzute de Statutul FRF și de RSTJF, astfel că acțiunea în anulare este inadmisibilă, în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram; (iv) totodată, prin Decizia nr. 3526/2013 și prin Decizia nr. 5465/2013, ÎCCJ a stabilit faptul că decizia Comisiei de recurs a FRF poate fi atacată la TAS, care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele FIFA, hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior, conform art. 389 alin. (1) din C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenție.

Prin Sentința nr. 3140 din 3 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2017("Sentința nr. 3140/2017 a Tribunalului Dolj"), a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut următoarele: (i) reclamanta A. SA și pârâtul B. au încheiat Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată nr. 180/2010 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "CIM nr. 180/2010"), înregistrat la ITM sub nr. x din 23 septembrie 2010, iar, prin Decizia nr. 2/2011, contractul a încetat, în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) din Codul muncii; (ii) reclamanta A. S.A., prin Somația nr. 2095 din 26 septembrie 2011 a executorului judecătoresc, l-a notificat pe pârât să-i achite în termen de 45 zile suma de 5.000.000 euro net, reprezentând daune interese, așa cum s-a stabilit în contractul individual de muncă; (iii) între părți au existat litigii legate de modul de încetare a contractului individual de muncă soluționate de Comisiile jurisdicționale ale FRF în Dosarele nr. x/2011 și nr. y/2011; (iv) în temeiul art. 248 C. proc. civ., este neîntemeiată excepția puterii lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetența teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de pârâtul B.; (v) prin Decizia nr. 5465/2013, ÎCCJ, secția de contencios administrativ și fiscal (soluționând recursul declarat de A. SA împotriva Sentinței nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal) a respins, ca neîntemeiată, excepția de nelegalitate a art. 36 alin. (17) din RSTJF și a reținut că, în cauza privind încetarea contractului individual de muncă în care a fost folosită clauza de la pct. O din acest contract, pârâtul B. a ales ca instanță comisiile jurisdicționale ale FRF/LPF, fiind aplicabile dispozițiile art. 340 C. proc. civ. (vi) acțiunea ce formează obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj este întemeiată pe dispozițiile art. 254 și următoarele din Codul muncii, referitoare la răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze acestei instanțe de dreptul muncii în condițiile art. 269 din Codul muncii; (vii) Decizia nr. 5465/2013, pronunțată de ÎCCJ, secția contencios administrativ și fiscal, nu poate constitui, sub acest aspect, autoritate de lucru judecat în baza pct. O din CIM nr. 180/2010. Instanța supremă nu a înlăturat soluționarea litigiilor de muncă din competența instanțelor de judecată în favoarea comisiilor jurisdicționale ale FRF/LPF, așa cum rezultă din motivarea menționată; (viii) calificând cauza drept litigiu de muncă, instanța a respins și excepția privind necompetența teritorială a Tribunalului Dolj pe considerentul că litigiul trebuie să fie soluționat de instanța de la sediul lichidatorului judiciar, mai ales că pârâtul nu a indicat niciun temei juridic care să justifice o asemenea excepție; (ix) instanța a admis excepția prescripției dreptului material, reținând că paguba adusă reclamantei s-a produs la data de 9 februarie 2011, iar acțiunea a fost promovată la data de 29 mai 2017, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, respectiv art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011.

Împotriva sentinței menționate la pct. 4 au declarat apel pârâtul B. și reclamanta A. SA.

Prin Decizia nr. 466 din data de 8 februarie 2018 ("Decizia nr. 466/2018 a Curții de Apel Craiova"), pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtul B. și de reclamanta A. S.A., fiind respinsă și cererea de intervenție accesorie formulată în favoarea reclamantei-apelante, de intervenienta D. SRL, prin lichidator judiciar E.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut următoarele: (i) prin sentința supusă apelului s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul B., și, ca atare, s-a respins acțiunea, ca prescrisă. Prin urmare, nu se regăsește situația în care s-ar fi dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata cauzei, excepția fiind invocată chiar de pârât, prin întâmpinare; (ii) hotărârea nu cuprinde considerente greșite ori constatări de fapt ce prejudiciază partea, prin raportare la soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune, excepție invocată chiar de către această parte; (iii) ceea ce solicită de fapt apelantul-pârât B. este ca, înlocuindu-se considerentele ce susțin soluția de admitere a excepției de prescripție cu considerente care ar justifica admiterea altor două excepții, respectiv excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau, în subsidiar, excepția necompetenței teritoriale, să se mențină soluția de respingere a cererii principale, ceea ce este imposibil; (iv) aceasta întrucât, pe de o parte, prin dispozitivul sentinței ale cărei considerente sunt criticate s-a admis excepția prescripției, iar o astfel de soluție nu are cum să rămână fără considerente, iar, pe de altă parte, prin posibila admitere a excepției necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau, în subsidiar, a excepției necompetenței teritoriale, soluția nu ar mai fi de respingere a acțiunii, ci de declinare a judecării cauzei fie la o instanță arbitrală, cum impun dispozițiile art. 554 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., fie la o altă instanță judecătorească, care ar fi competentă teritorial; (v) nici în ipoteza apelantului-pârât care susține că prin admiterea excepției necompetenței generale a instanțelor de drept comun s-ar ajunge la o soluție de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești, nu ar putea fi păstrată soluția de admitere a excepției prescripției, concomitent cu o soluție de respingere a cererii ca nefiind de competența instanței judecătorești.

La data de 8 martie 2018, a fost înregistrată pe rolul ÎCCJ cererea de revizuire formulată de B., în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. împotriva Deciziei nr. 466/2018 a Curții de Apel Craiova.

Revizuentul argumentează că hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 388/2015 a ÎCCJ, în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun cu privire la litigiile ce izvorăsc din Contractul individual de muncă nr. x din 23 septembrie 2010, respectiv cu privire la efectele juridice ale clauzei compromisorii prevăzute la pct. O din contract.

Se susține, totodată, că decizia a cărei anulare se solicită încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 5465/2013 a ÎCCJ, prin care s-a statuat că litigiile de muncă ce derivă din CIM nr. 180/2010 sunt de competența FRF/LPF, iar nu a instanțelor de drept comun.

Prin Decizia nr. 3558 din 11 octombrie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2018, ÎCCJ, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de B., pentru considerentele arătate în continuare.

În raport cu dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 430 C. proc. civ., una dintre condițiile de admisibilitate a revizuirii este ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța să fi omis să se pronunțe asupra ei. Dacă instanța sesizată cu cea de-a doua acțiune a respins excepția autorității de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date de instanță asupra acestei excepții.

În cauză, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepția puterii lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj în raport cu aspectele reținute în Deciziile nr. 388/2015 și nr. 5465/2013 ale ÎCCJ.

În practicaua Sentinței civile nr. 3140/2017, Tribunalul Dolj a respins excepția autorității lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetența teritorială a Tribunalului Dolj, invocate de pârâtul B. prin întâmpinare, reținând că, potrivit considerentelor Deciziei nr. 5465/2013 a ÎCCJ, art. 25 alin. (5) din RSTJF stipulează în mod neechivoc faptul că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă, este exclusă competența instanțelor judecătorești cu excepția litigiilor din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanțele de drept comun. Acțiunea ce formează obiectul Dosarului nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secția conflicte de muncă și asigurări sociale este întemeiată pe dispozițiile art. 254 și următoarele din Codul muncii privind răspunderea patrimonială, fiind calificată drept litigiu de muncă pentru care partea a ales să se adreseze instanței competente în materie, în condițiile art. 269 din Codul muncii, iar Decizia nr. 5465/2013 a ÎCCJ nu poate constitui autoritate de lucru judecat bazată pe pct. O din CIM nr. 180/2010 cu privire la acest aspect.

Prin Decizia nr. 466/2018 a Curții de Apel Craiova, a cărei anulare se solicită, instanța a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B., care este îndreptat numai împotriva considerentelor sentinței, motivat de faptul că, prin sentința supusă apelului s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât în întâmpinare și, ca atare, s-a respins acțiunea ca prescrisă, astfel că motivarea nu poate fi substituită cu argumente ce ar justifica admiterea altor două excepții, excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun sau, în subsidiar, excepția necompetenței teritoriale.

Așadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanța a cercetat autoritatea de lucru judecat a problemelor de drept dezlegate în litigiile ce au fost finalizate prin Deciziile nr. 388/2015 și nr. 5465/2013 ale ÎCCJ, ce vizau interpretarea clauzei prevăzute la pct. O din CIM nr. 180/2010 și a menținut soluția primei instanțe de respingere a excepțiilor de necompetență invocate, față de obiectul pretențiilor ce decurg din încetarea unui contract de muncă.

De altfel, prin cererea de revizuire formulată sunt aduse critici cu privire la modul de soluționare a excepțiilor de necompetență, ce au fost respinse, însă aceste susțineri nu se circumscriu dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că, în al doilea litigiu, a fost analizată autoritatea de lucru judecat a deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorității lucrului judecat, subsumat principiului securității raporturilor juridice.

Împotriva Deciziei nr. 3558/2018 a ÎCCJ, secția I civilă a declarat recurs revizuentul B., în temeiul art. 513 alin. (6) C. proc. civ. și invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru criticile arătate în continuare.

Condiția că, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat ori dacă s-a invocat să nu se fi discutat este o creație jurisprudențială, care nu se regăsește în textul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., text care are drept scop remedierea situației în care ar exista două hotărâri cu soluții diametral opuse cu privire la o ipoteză identică.

Interpretarea literală a prevederilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. împreună cu principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus și cu posibilitatea legală de a revizui hotărâri care nu au evocat fondul, conduc la desprinderea unei singure condiții pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire, și anume existența a două hotărâri definitive potrivnice.

Acest motiv de revizuire este o veritabilă excepție de la autoritatea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Noțiunea de "potrivnice" (diferite), nefiind definită expres de către legiuitor, înglobează paleta completă a autorității de lucru judecat, adică include și puterea de lucru judecat, dar și autoritatea de lucru judecat a unei părți a cauzei.

În ceea ce privește autoritatea de lucru judecat, sunt incidente dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

În speța dedusă judecății, în Dosarul de fond nr. x/2017, nu a fost invocată în fond sau în apel autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 388/2015 a ÎCCJ, secția a II-a civilă, astfel că aceasta nu a fost analizată, nefiind întrunită condiția jurisprudențială ca, în cel de-al doilea proces, să fi fost invocată excepția autorității de lucru judecat a primei hotărâri, în funcție de care se solicită revizuirea sau, dacă s-a invocat, să nu se fi discutat această excepție.

Din contră, recurentul arată că a invocat o excepție diferită, fără referire la Decizia nr. 388/2015 a ÎCCJ, secția a II-a civilă, ci la alte decizii ca izvoare de drept, respectiv excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun conform art. O din CIM nr. 180/2010, cât și puterea de lucru judecat cu privire la această excepție.

II. Derularea procedurii judiciare în fața Completului de 5 judecători

Recursul fiind de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost urmată procedura de pregătire și filtrare a dosarului, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., prin încheierea din 18 martie 2019, completul de filtru a dispus comunicarea raportului, iar, prin Încheierea din 15 aprilie 2019, a dispus admiterea în principiu a recursului și a fixat termen de judecată pe fond la 20 mai 2019.

III. Considerentele Completului de 5 judecători asupra recursului

În circumstanțele cauzei astfel cum au fost expuse la pct. I din prezenta decizie, analizând recursul, prin prisma criticilor formulate și în raport cu motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Completul de 5 judecători constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

În primul rând, recurentul susține, în esență, că, în privința motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este reglementată condiția de admisibilitate ca, în al doilea proces, să nu fi fost invocată ori, dacă a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra excepției autorității de lucru judecat.

Este adevărat că art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu reglementează în mod expres o asemenea condiție de admisibilitate.

Însă, în jurisprudența referitoare la acest motiv de revizuire, atât în vechea reglementare procedurală, cât și sub imperiul dispozițiilor C. proc. civ. din 2010, s-a reținut că revizuirea întemeiată pe existența unor hotărâri definitive potrivnice este condiționată de faptul ca excepția autorității de lucru judecat să nu fi fost invocată în al doilea proces ori, în ipoteza în care a fost invocată, instanța să fi omis a se pronunța asupra acesteia (a se vedea, cu titlu de exemplu, Decizia ÎCCJ - Completul de 5 judecători nr. 329/2017, publicată pe pagina de internet a Înaltei Curți de Casație și Justiție - www.x.ro - în secțiunea de jurisprudență).

Existența acestei cerințe consacrate jurisprudențial este analizată din perspectiva admisibilității revizuirii în condițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ.

Rațiunea acestei cerințe de admisibilitate derivă din faptul că, subsumat motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de revizuire nu examinează legalitatea ori temeinicia hotărârilor potențial potrivnice în opinia revizuentului pentru a decide care este cea corectă, întrucât scopul acestui motiv de revizuire nu este cel al corectării unor eventuale greșeli de judecată, ci de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. Sub acest aspect, este relevantă jurisprudența CEDO în care s-a reținut, cu referire la cererea de revizuire, că "unul dintre aspectele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanțele au pronunțat o soluție definitivă, soluția lor să nu poată fi repusă în discuție (Brumărescu, citată mai sus, § 61). Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii doar pentru a obține o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanțelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, și nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat [...]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanțe având un caracter substanțial și obligatoriu (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23 - 24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010)".

Pentru aceste argumente, Completul de 5 judecători reține că instanța de revizuire în mod corect, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., a analizat admisibilitatea revizuirii prin prisma cerinței menționate.

Subsecvent acestei critici, recurentul-revizuent susține că nu a fost invocată în fond sau în apel autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 388/2015 a ÎCCJ, astfel că această excepție nu putea fi analizată.

Contrar susținerilor recurentului și în acord cu instanța de revizuire, Completul de 5 judecători constată că, în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, pârâtul B. a invocat, prin întâmpinare, excepția puterii lucrului judecat privind necompetența generală a instanțelor de drept comun și excepția de necompetență teritorială a Tribunalului Dolj, în raport cu cele reținute în Decizia civilă nr. 388/2015 a ÎCCJ și în Decizia civilă nr. 5465/2013 a ÎCCJ.

Or, subsumat motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuentul a invocat caracterul potrivnic al hotărârilor pentru încălcarea autorității de lucru judecat a Deciziilor nr. 388/2015 și nr. 5465/2013 ale ÎCCJ în ceea ce privește excepția necompetenței generale a instanțelor de drept comun în litigiile ce derivă din CIM nr. 180/2010, care sunt de competența FRF/LPF.

În acest context, instanța de revizuire întemeiat a reținut că nu este îndeplinită cerința de admisibilitate a revizuirii sub aspectul celor expuse anterior, întrucât problema competenței de soluționare a diferendului, din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior, a fost invocată în al doilea proces, iar instanța s-a pronunțat asupra acesteia, astfel că, în limitele impuse de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi realizată o reexaminare a legalității și temeiniciei a unor hotărâri definitive.

Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători reține că nu pot fi primite criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va fi respins, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul B. împotriva Deciziei nr. 3558 din 11 octombrie 2018, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în Dosarul nr. x/2018.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 mai 2019.

Procesat de GGC -LM