ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 388/2015

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, sub nr. 4278/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F.C.U.C. SA, a formulat acțiune în anulare și cerere de suspendare împotriva deciziei pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal la data de 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. 42/CR/2011 și hotărârii din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/2011, în contradictoriu cu pârâtul P.V. Curtea de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 13 din 27 martie 2014 a admis excepția inadmisibilității și în consecință a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamanta SC F.C.U.C.

SA în contradictoriu cu pârâtul P.V. În argumentarea acestei sentințe, Curtea de Apel a reținut, în esență, că acțiunea în anulare dedusă judecății în cauza de față privește atât decizia nr. 42/CR/2011 pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal la data de 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. 42/CR/2011, cât și hotărârea din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/2011.

S-a constatat sub aspectul hotărârii din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/20111 că împotriva acesteia a fost formulată acțiune în anulare ce a format obiectul judecății și în Dosarul nr. 7553/2/2012 al Curții de Apel București, secția a VII-a, iar prin încheierea din data de 15 noiembrie 2012 devenită irevocabilă în condițiile în care nu a fost atacată cu recurs de reclamantăl a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal cu motivarea că reclamanta SC F.C.U.C.

SA a exercitat împotriva acesteia calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal că principiul unicității căii de atac exclude posibilitatea ca împotriva uneia și aceleiași hotărâri să se poată exercita deodată două căi de atac respectiv cea a recursului de competența Comisiei de recurs din cadrul Federației Române de Fotbal și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ. și că hotărârea amintită ar fi putut face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul Federație Române de Fotbal.

S-a mai reținut că art. 56 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal prevede că deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal dispune că deciziile Comisiei de Recurs a Federației Române de Fotbal/Ligii Profesioniste de Fotbal sunt definitive și executarii pe plan intern de la data pronunțării și pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare. În speță decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 este o decizie pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal în soluționarea recursurilor cu care a fost învestită de ambele părții atât de P.V.

cât și de se SC F.C.U.C. SA care au înțeles să exercite împotriva hotărârii din 10 martie 2011 calea de atac prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal. Prin urmare s-a apreciat că această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne așadar în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal. Nu se poate considera astfel că partea ar putea opta între a formula o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ.

împotriva unor hotărâri intermediare pronunțate în procedura arbitrală și parcurgerea în întregime a acestei proceduri stabilite care include și exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform Codului de procedură al Confederatiei Elvețiene, art. 389 alin. (1). S-a reținut, în acest context, și faptul că, în urma investirii cu soluționarea excepției de nelegalitate, invocată în cauza de față de reclamantă, prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat, în parte, sentința primei instanțe pronunțată în Dosarul nr. 4186/2/2012, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, și excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, statuând cu putere de lucru judecat în sensul că „Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României prin norma prevăzută de art. 36 alin. (17) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului, care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea emisă având caracter arbitral.

S-a reținut că această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederatiei Elvețiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul federal din Confederația Elvețiană este instituit de lege art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene, fiind și instanța supremă a acestei țări, accesul la justiție este garantat așa cum se prevede art. 191 din Constituția Confederației Elvețiene, iar autoritățile judiciare sunt independente și se supun numai legii potrivit art. 191 lit. c) din Constituția Confederației Elvețiene.

În concluzie, după epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile Federației Române de Fotbal care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final garantat accesul la o justiție care funcționează în baza legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare”. De altfel, prin decizia civilă nr. 3526 din 25 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (Dosar nr. 7553/2/2012), în privința acțiunii în anulare formulată de reclamanta SC F.C.U.C. SA împotriva deciziei nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal (prin care a fost soluționat recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din data de 28 august 2012, prin care la cererea pârâtului P.V.

a fost îndreptată eroarea materială din hotărârea nr. 41/2011), s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra chestiunii dacă decizia nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal, decizie care a fost pronunțată în același litigiu dintre părți, poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art. 340 și urm. C. proc. civ. în fața instanțelor din România, în condițiile în care potrivit art. 56 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal, deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne. S-a reținut astfel, în decizia sus amintită că „Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc.

civ. competenta de a judeca acțiunea în anulare revine instanței judecătorești în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Potrivit Codului federal elvețian al dreptului privat internațional, deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elvețiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiție prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală. Partea nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să formuleze acțiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul efectuării arbitrajului. Situația contrară ar echivala cu a admite posibilitatea eludării legii”.

Împotriva acestei sentințe SC F.C.U.C. SA a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 4, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În argumentarea acestor motive recurenta a susținut, în esență, că în cauza dedusă judecății sunt aplicabile dispozițiile dreptului comunitar și dispozițiile legii române, iar calea de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate produce consecințe juridice și nu poate fi calificată ca o abatere disciplinară în condițiile în care, în baza art. 6 pct. 1 coroborat cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului a formulat acțiune în anulare la instanța națională fiind respins ca inadmisibilă și îngrădindu-i accesul la justiția națională. Recurenta susține că, Curtea avea obligația, potrivit art. 10 din Tratat, de a da eficiență dreptului comunitar cu consecința îndepărtării de la aplicare atât a dispozițiilor Federației Române de Fotbal, cât și ale Confederatiei Elvețiene și C. proc.

elvețian, întrucât în cazul exercitării căii de atac împotriva hotărârilor Tribunalului Arbitral al Federației Române de Fotbal sunt incidente dispozițiile art. 6 pct. 1 coroborat cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prezentând practica C.E.D.O. și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursurile în interesul legii, recurenta susține că în cazul în speță a fost incidentă dezlegarea dată problemei de drept prin decizia nr. S/2001 publicată în M.Of. nr. 675/2001 și redând considerentele menționatei decizii, susține că hotărârile ce fac obiectul acțiunii în anulare sunt hotărâri arbitrale și pot face obiectul acțiunii în anulare și cu toate acestea acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar sentința recurată este nelegală și netemeinică întrucât îi îngrădește dreptul la acces la justiția națională.

Recurenta susține că nu pot fi aplicate Constituția Elveției și nici C. proc. elvețian întrucât părțile litigante nu sunt de naționalitate elvețiană, iar litigiul s-a născut pe teritoriul României în baza unui contract de muncă încheiat în temeiul legii române, iar deciziile invocate în apărare sunt inaplicabile și inoperabile intimatei și în raport de dispozițiile art. 154 alin. (1) cu referire la art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Constituție. Recurenta susține că sentința recurată este nelegală și netemeinică întrucât îi îngrădește dreptul la acces la justiția națională, iar Curtea s-a transformat din putere judecătorească în putere legislativă din moment ce acte inferioare legii au condus la respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă, fiind încălcate dispozițiile art. 6 pct. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 364 C. proc.

civ., art. 1 alin. (1) art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 raportat la art. 126 alin. (1) și alin. (2) din Constituție precum și art. 124 din Legea supremă. În opinia recurentei, litigiul existent între recurentă și intimatul P.V. nu este un litigiu sportiv ci un litigiu de dreptul muncii care, în conformitate cu art. 57 alin. (2) din Statutul Federației Române de Fotbal, făcea excepție de la jurisdicția Federației Române de Fotbal și consideră că este incidentă decizia nr. 2/2003 a Înaltei Curți de Casației și Justiție redând considerentele acestei decizii.

Recurenta, făcând referiri la decizia nr. S/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, la Deciziile Curții Constituționale a României nr. 74/2009, nr. 404/2010, consideră că sentința recurată este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu s-a supus deciziilor menționate, a pronunțat o soluție cu caracter de lege, din moment ce soluțiile Curții Constituționale a României nu mai reprezintă un izvor de drept, iar hotărârea recurată le îngrădește dreptul la acces la justiția națională. Recurenta susține că din soluția recurată nu rezultă că în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul a realizat un echilibru între spiritul și litera legii supreme, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor.

Pentru aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate cu consecința trimiterii cauzei spre judecare aceleiași instanțe. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul pârât P.V. răspunzând motivelor de recurs invocate a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Precizare prealabilă. În lipsa unei sistematizări coerente și față de caracterul abundent și repetitiv al motivelor de recurs, se vor avea în vedere motivele de nelegalitate ce pot fi încadrate în pct. 4, pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc.

civ., invocate de către recurentă în susținerea recursului. Potrivit dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”. Așadar, părțile pot să confere misiunea de a soluționa litigiul dintre ele unei instanțe arbitrale, prin intermediul unei convenții arbitrale, fără a mai fi nevoie să apeleze la o instanță judecătorească sau la un alt organ de jurisdicție.

Potrivit art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal deciziile pronunțate de Comisia de recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, dispune că deciziile Comisiei de Recurs a Federației Române de Fotba/Ligii Profesioniste de Fotbal sunt definitive și executarii de la data pronunțării și pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare. Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competența de a judeca acțiunea în anulare revine instanței judecătorești în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Potrivit Codului federal elvețian al dreptului privat internațional deciziile Tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea Supremă federală elvețiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiție prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală. Față de menționatele dispoziții se reține că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, iar partea nu poate opta în a formula o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc.

civ. Reținând ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor române, Curtea de Apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ. Motivul de casare prevăzut de aceste dispoziții legale se referă la situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv. Așa fiind, acest motiv de recurs este nefondat. Susținerea recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare greșită a deciziilor în interesul legii sau a deciziilor Constituționale astfel cum au fost menționate, este nefondată.

În primul rând, este de reținut faptul că prin sentința recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci asupra excepției necompetenței instanțelor române. Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal, poate fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal neputând fi cenzurate pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc.

civ. Recurenta a uzat de aceste căi de atac statutare și ca atare, acțiunea în anulare este inadmisibilă și în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram. Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra hotărârii, inclusiv sub aspectul eventualei depășiri a competențelor conferite comisiilor, prin raportare la obiectul și natura litigiului dedus arbitrajului. Având în vedere că în prezenta cauză recurenta nu are la îndemână acțiunea în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu are regimul unei hotărâri arbitrale de tipul celor prevăzute de C. proc. civ., ci calea recursului de competența Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveția, în mod corect Curtea de Apel a constatat în cauză necompetența instanțelor române și a respins acțiunea în anulare ca inadmisibilă.

Totodată este de menționat că prin decizia nr. 3526 din 25 iunie 2013 și prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului ce reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal, care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu există nici un text de lege în Constituția Federală Elvețiană care să interzică accesul la justiția elvețiană, respectiv la Tribunalul Federal, pe criterii de cetățenie, ci dimpotrivă art. 191 din Constituția Federală Elvețiană stipulează că legea garantează accesul la Tribunalul Federal, iar art. 189 lit. b) din Constituția Federală Elvețiană prevede în mod explicit faptul că Tribunalul federal soluționează și contestații la încălcarea dreptului internațional. Potrivit art. 389 C. proc. civ. elvețian, se prevede în mod expres faptul că sentința arbitrală poate fi atacată cu recurs la Tribunalul Federal. Așadar nu se poate pretinde că nu ar exista un recurs efectiv la o instanță națională, independentă și imparțială așa cum impun art. 6 alin. (1) și alin. (13) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu poate fi reținută o depășire a puterii judecătorești și a încălcării principiului reparației puterilor în stat, deoarece prin sentința recurată Curtea de Apel nu s-a substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluția dispusă de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare. Instanțele naționale, care alcătuiesc puterea judecătorească sunt singurele care au plenitudine de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Se poate spune astfel că principiile care guvernează drepturile și libertățile persoanei, astfel cum sunt enunțate în legea fundamentală precum și în legislația europeană, trebuie aplicate în spiritul lor și apreciind în mod direct care constituie un avantaj cert pentru petiționar sau sunt în favoarea acestuia. Din această perspectivă se reține că instanțele anterioare au aplicat în mod corect dispozițiile incidente în prezenta cauză apreciind just competența de soluționare a cauzei la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.

Totodată, este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligatiilor sale cu caracter civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC F.C.U.C. SA Craiova prin lichidator judiciar Agenția de lnsolvență SPRL împotriva sentinței civile nr. 13 din 27 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.