ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 388/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 388/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, sub nr. 4278/2/2011 pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC F.C.U.C. SA, a

formulat acțiune în anulare și cerere de suspendare împotriva deciziei

pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal la data

de 20 aprilie 2011 în Dosarul nr. 42/CR/2011 și hotărârii din 10 martie 2011

pronunțată de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul

Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/2011, în contradictoriu cu

pârâtul P.V.

Curtea

de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă

și asigurări sociale, prin sentința civilă nr. 13 din 27 martie 2014 a admis excepția

inadmisibilității și în consecință a respins ca inadmisibilă, acțiunea formulată

de reclamanta SC F.C.U.C. SA în contradictoriu cu pârâtul P.V.

În argumentarea

acestei sentințe, Curtea de Apel a reținut, în esență, că acțiunea în anulare dedusă

judecății în cauza de față privește atât decizia nr. 42/CR/2011 pronunțată de Comisia

de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal la data de 20 aprilie 2011 în Dosarul

nr. 42/CR/2011, cât și hotărârea din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională

pentru Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul

nr. 41/CL/2011.

S-a constatat

sub aspectul hotărârii din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională pentru

Soluționarea Litigiilor din cadrul Federației Române de Fotbal în Dosarul nr. 41/CL/20111

că împotriva acesteia a fost formulată acțiune în anulare ce a format obiectul judecății

și în Dosarul nr. 7553/2/2012 al Curții de Apel București, secția a VII-a, iar prin

încheierea din data de 15 noiembrie 2012 devenită irevocabilă în condițiile în care

nu a fost atacată cu recurs de reclamantăl a fost admisă excepția inadmisibilității

acțiunii în anulare îndreptată împotriva hotărârii din 10 martie 2011 pronunțată

de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul Federației Române de

Fotbal cu motivarea că reclamanta SC F.C.U.C. SA a exercitat împotriva acesteia

calea de atac a recursului prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de

Fotbal că principiul unicității căii de atac exclude posibilitatea ca împotriva

uneia și aceleiași hotărâri să se poată exercita deodată două căi de atac respectiv

cea a recursului de competența Comisiei de recurs din cadrul Federației Române

de Fotbal și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ.

și că hotărârea amintită ar fi putut face obiectul acțiunii în anulare doar dacă

nu ar fi putut fi atacată cu recurs potrivit art. 56 din Statutul Federație Române

de Fotbal.

S-a mai

reținut că art. 56 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal prevede că

deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate

la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul

Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal

dispune că deciziile Comisiei de Recurs a Federației Române de Fotbal/Ligii Profesioniste

de Fotbal sunt definitive și executarii pe plan intern de la data pronunțării și

pot fi atacate doar la Tribunalul Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile

de la comunicare.

În speță

decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20 aprilie 2011 este o decizie pronunțată de

Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal în soluționarea recursurilor cu

care a fost învestită de ambele părții atât de P.V. cât și de se SC F.C.U.C. SA

care au înțeles să exercite împotriva hotărârii din 10 martie 2011 calea de atac

prevăzută de art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal.

Prin

urmare s-a apreciat că această decizie poate fi cenzurată prin exercitarea căii

de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne așadar în condițiile

parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută expres de dispozițiile Statutului

Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului privind Statutul și Transferul

Jucătorilor de Fotbal. Nu se poate considera astfel că partea ar putea opta între

a formula o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ. împotriva

unor hotărâri intermediare pronunțate în procedura arbitrală și parcurgerea în întregime

a acestei proceduri stabilite care include și exercitarea căii de atac de natură

arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate

fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform Codului de procedură al Confederatiei

Elvețiene, art. 389 alin. (1). S-a reținut, în acest context, și faptul că, în urma

investirii cu soluționarea excepției de nelegalitate, invocată în cauza de față

de reclamantă, prin decizia nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat, în parte, sentința

primei instanțe pronunțată în Dosarul nr. 4186/2/2012, în sensul că a respins, ca

neîntemeiată, și excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin.

(17) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, statuând

cu putere de lucru judecat în sensul că „Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor

art. 21 alin. (1) și alin. (2) din Constituția României prin norma prevăzută de

art. 36 alin. (17) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor

de Fotbal deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral

al Sportului, care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele F.I.F.A.,

hotărârea emisă având caracter arbitral.

S-a reținut

că această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389 alin. (1) C.

proc. civ. al Confederatiei Elvețiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituție

independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului. Tribunalul federal din Confederația Elvețiană este instituit

de lege art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene, fiind și instanța supremă

a acestei țări, accesul la justiție este garantat așa cum se prevede art. 191 din

Constituția Confederației Elvețiene, iar autoritățile judiciare sunt independente

și se supun numai legii potrivit art. 191 lit. c) din Constituția Confederației

Elvețiene.

În concluzie,

după epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile Federației

Române de Fotbal care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final

garantat accesul la o justiție care funcționează în baza legii, este independentă

și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul

federal și celelalte autorități judiciare”.

De altfel,

prin decizia civilă nr. 3526 din 25 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție (Dosar nr. 7553/2/2012), în privința acțiunii în anulare formulată de

reclamanta SC F.C.U.C. SA împotriva deciziei nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei

de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal (prin care a fost soluționat recursul

declarat de reclamantă împotriva încheierii de ședință din data de 28 august 2012,

prin care la cererea pârâtului P.V. a fost îndreptată eroarea materială din hotărârea

nr. 41/2011), s-a statuat cu putere de lucru judecat asupra chestiunii dacă decizia

nr. 106 din 4 octombrie 2012 a Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de

Fotbal, decizie care a fost pronunțată în același litigiu dintre părți, poate fi

atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art. 340 și urm.

C. proc. civ. în fața instanțelor din România, în condițiile în care potrivit

art. 56 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal, deciziile pronunțate

de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul

Arbitral al Sportului de la Lausanne.

S-a reținut

astfel, în decizia sus amintită că „Potrivit art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competenta

de a judeca acțiunea în anulare revine instanței judecătorești în circumscripția

căreia a avut loc arbitrajul. Potrivit Codului federal elvețian al dreptului privat

internațional, deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă

federală elvețiană (art. 191), ca atare nu se pune problema limitării accesului

la justiție prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală. Partea nu

poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau

să formuleze acțiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare

doar pentru a alege instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul

efectuării arbitrajului. Situația contrară ar echivala cu a admite posibilitatea

eludării legii”.

Împotriva

acestei sentințe SC F.C.U.C. SA a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art.

304 pct. 4, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În argumentarea

acestor motive recurenta a susținut, în esență, că în cauza dedusă judecății sunt

aplicabile dispozițiile dreptului comunitar și dispozițiile legii române, iar calea

de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate produce consecințe juridice

și nu poate fi calificată ca o abatere disciplinară în condițiile în care, în baza

art. 6 pct. 1 coroborat cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

a formulat acțiune în anulare la instanța națională fiind respins ca inadmisibilă

și îngrădindu-i accesul la justiția națională.

Recurenta

susține că, Curtea avea obligația, potrivit art. 10 din Tratat, de a da eficiență

dreptului comunitar cu consecința îndepărtării de la aplicare atât a dispozițiilor

Federației Române de Fotbal, cât și ale Confederatiei Elvețiene și C. proc. elvețian,

întrucât în cazul exercitării căii de atac împotriva hotărârilor Tribunalului Arbitral

al Federației Române de Fotbal sunt incidente dispozițiile art. 6 pct. 1 coroborat

cu art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prezentând

practica C.E.D.O. și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție privind recursurile

în interesul legii, recurenta susține că în cazul în speță a fost incidentă dezlegarea

dată problemei de drept prin decizia nr. S/2001 publicată în M.Of. nr. 675/2001

și redând considerentele menționatei decizii, susține că hotărârile ce fac obiectul

acțiunii în anulare sunt hotărâri arbitrale și pot face obiectul acțiunii în anulare

și cu toate acestea acțiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, iar sentința recurată

este nelegală și netemeinică întrucât îi îngrădește dreptul la acces la justiția

națională.

Recurenta

susține că nu pot fi aplicate Constituția Elveției și nici C. proc. elvețian întrucât

părțile litigante nu sunt de naționalitate elvețiană, iar litigiul s-a născut pe

teritoriul României în baza unui contract de muncă încheiat în temeiul legii române,

iar deciziile invocate în apărare sunt inaplicabile și inoperabile intimatei și

în raport de dispozițiile art. 154 alin. (1) cu referire la art. 11 alin. (1)

și alin. (2) din Constituție.

Recurenta

susține că sentința recurată este nelegală și netemeinică întrucât îi îngrădește

dreptul la acces la justiția națională, iar Curtea s-a transformat din putere judecătorească

în putere legislativă din moment ce acte inferioare legii au condus la respingerea

acțiunii în anulare ca inadmisibilă, fiind încălcate dispozițiile art. 6 pct. 1

și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 364 C. proc. civ.,

art. 1 alin. (1) art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 raportat la art. 126

alin. (1) și alin. (2) din Constituție precum și art. 124 din Legea supremă.

În opinia

recurentei, litigiul existent între recurentă și intimatul P.V. nu este un litigiu

sportiv ci un litigiu de dreptul muncii care, în conformitate cu art. 57 alin.

(2) din Statutul Federației Române de Fotbal, făcea excepție de la jurisdicția Federației

Române de Fotbal și consideră că este incidentă decizia nr. 2/2003 a Înaltei Curți

de Casației și Justiție redând considerentele acestei decizii.

Recurenta,

făcând referiri la decizia nr. S/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, la Deciziile Curții Constituționale a României nr. 74/2009, nr. 404/2010,

consideră că sentința recurată este nelegală și netemeinică întrucât instanța nu

s-a supus deciziilor menționate, a pronunțat o soluție cu caracter de lege, din

moment ce soluțiile Curții Constituționale a României nu mai reprezintă un izvor

de drept, iar hotărârea recurată le îngrădește dreptul la acces la justiția națională.

Recurenta

susține că din soluția recurată nu rezultă că în activitatea sa de interpretare

a legii, judecătorul a realizat un echilibru între spiritul și litera legii supreme,

între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor.

Pentru

aceste motive recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate

cu consecința trimiterii cauzei spre judecare aceleiași instanțe.

Prin

întâmpinarea depusă la dosar intimatul pârât P.V. răspunzând motivelor de recurs

invocate a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii

atacate ca temeinică și legală.

Analizând

decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Precizare

prealabilă. În lipsa unei sistematizări coerente și față de caracterul abundent

și repetitiv al motivelor de recurs, se vor avea în vedere motivele de nelegalitate

ce pot fi încadrate în pct. 4, pct. 8 și pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., invocate

de către recurentă în susținerea recursului.

Potrivit

dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea deplină de

exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile

patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora

legea nu permite a se face tranzacție”.

Așadar,

părțile pot să confere misiunea de a soluționa litigiul dintre ele unei instanțe

arbitrale, prin intermediul unei convenții arbitrale, fără a mai fi nevoie să apeleze

la o instanță judecătorească sau la un alt organ de jurisdicție.

Potrivit

art. 56 din Statutul Federației Române de Fotbal deciziile pronunțate de Comisia

de recurs a Federației Române de Fotbal pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al

Sportului de la Lausanne, iar art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române

de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, dispune că deciziile

Comisiei de Recurs a Federației Române de Fotba/Ligii Profesioniste de Fotbal sunt

definitive și executarii de la data pronunțării și pot fi atacate doar la Tribunalul

Arbitral al Sportului în termen de 21 de zile de la comunicare.

Potrivit

art. 365 alin. (1) C. proc. civ. competența de a judeca acțiunea în anulare revine

instanței judecătorești în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Potrivit

Codului federal elvețian al dreptului privat internațional deciziile Tribunalului

arbitral pot fi atacate la Curtea Supremă federală elvețiană (art. 191), ca atare

nu se pune problema limitării accesului la justiție prin prevederea acestor căi

de atac în procedura arbitrală.

Față

de menționatele dispoziții se reține că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20

aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal poate

fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de

la Lausanne în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută

expres de dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului

privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal, iar partea nu poate opta în

a formula o acțiune în anulare în condițiile art. 364 și urm. C. proc. civ.

Reținând

ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor române, Curtea de Apel nu

a depășit atribuțiile puterii judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Motivul

de casare prevăzut de aceste dispoziții legale se referă la situația în care, prin

hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând

în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este

de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv.

Așa fiind,

acest motiv de recurs este nefondat.

Susținerea

recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare greșită a deciziilor în

interesul legii sau a deciziilor Constituționale astfel cum au fost menționate,

este nefondată.

În primul

rând, este de reținut faptul că prin sentința recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat

asupra fondului cauzei, ci asupra excepției necompetenței instanțelor române.

Curtea

de Apel a reținut în mod corect faptul că decizia nr. 42/CR/2011 din data de 20

aprilie 2011 pronunțată de Comisia de Recurs a Federației Române de Fotbal, poate

fi cenzurată prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de

la Lausanne, în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzută

expres de dispozițiile Statutului Federației Române de Fotbal, respectiv ale Regulamentului

privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal neputând fi cenzurate pe calea

acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ.

Recurenta

a uzat de aceste căi de atac statutare și ca atare, acțiunea în anulare este inadmisibilă

și în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram.

Tribunalul

Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra

hotărârii, inclusiv sub aspectul eventualei depășiri a competențelor conferite comisiilor,

prin raportare la obiectul și natura litigiului dedus arbitrajului.

Având

în vedere că în prezenta cauză recurenta nu are la îndemână acțiunea în anulare

prevăzută de art. 364 și urm. C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată nu are regimul

unei hotărâri arbitrale de tipul celor prevăzute de C. proc. civ., ci calea recursului

de competența Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveția, în mod corect

Curtea de Apel a constatat în cauză necompetența instanțelor române și a respins

acțiunea în anulare ca inadmisibilă.

Totodată

este de menționat că prin decizia nr. 3526 din 25 iunie 2013 și prin decizia

nr. 5465 din 28 mai 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit faptul că

decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului

ce reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea

emisă având caracter arbitral. Această hotărâre poate fi contestată ulterior conform

art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal,

care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nu există

nici un text de lege în Constituția Federală Elvețiană care să interzică accesul

la justiția elvețiană, respectiv la Tribunalul Federal, pe criterii de cetățenie,

ci dimpotrivă art. 191 din Constituția Federală Elvețiană stipulează că legea garantează

accesul la Tribunalul Federal, iar art. 189 lit. b) din Constituția Federală Elvețiană

prevede în mod explicit faptul că Tribunalul federal soluționează și contestații

la încălcarea dreptului internațional.

Potrivit

art. 389 C. proc. civ. elvețian, se prevede în mod expres faptul că sentința arbitrală

poate fi atacată cu recurs la Tribunalul Federal.

Așadar

nu se poate pretinde că nu ar exista un recurs efectiv la o instanță națională,

independentă și imparțială așa cum impun art. 6 alin. (1) și alin. (13) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Nu poate

fi reținută o depășire a puterii judecătorești și a încălcării principiului reparației

puterilor în stat, deoarece prin sentința recurată Curtea de Apel nu s-a substituit

puterii legislative, ci a motivat în concret soluția dispusă de respingere ca inadmisibilă

a acțiunii în anulare.

Instanțele

naționale, care alcătuiesc puterea judecătorească sunt singurele care au plenitudine

de competență și singurele învestite cu puterea de a aprecia, în litigiile cu care

sunt sesizate, dacă trebuie să aplice un text dintr-o lege internă, ori să aplice

direct o normă internațională, în baza prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție,

potrivit cărora: „Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne,

au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția

sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile”.

Se poate

spune astfel că principiile care guvernează drepturile și libertățile persoanei,

astfel cum sunt enunțate în legea fundamentală precum și în legislația europeană,

trebuie aplicate în spiritul lor și apreciind în mod direct care constituie un avantaj

cert pentru petiționar sau sunt în favoarea acestuia.

Din această

perspectivă se reține că instanțele anterioare au aplicat în mod corect dispozițiile

incidente în prezenta cauză apreciind just competența de soluționare a cauzei la

Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.

Totodată,

este de necontestat că art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală

și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice

persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen

rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită

de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligatiilor sale cu caracter

civil. În soluționarea cauzei, instanța de apel a dovedit pe deplin că a respectat

cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, ținând cont de toate garanțiile

conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate

și al egalității armelor în procesul civil.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate

care să impună modificarea sau casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință,

potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins,

ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E

C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamantul SC F.C.U.C. SA Craiova prin lichidator

judiciar Agenția de lnsolvență SPRL împotriva sentinței civile nr. 13 din 27 martie

2014 a Curții de Apel București, secția a VIl-a civilă și pentru cauze privind conflicte

de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 5 februarie 2015.