ÎCCJ, decizie (scj.ro #81671)

Acțiune în anulare împotriva unei decizii a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F. formulată în fața instanțelor din România. Inadmisibilitate. Competența Tribunalului Arbitral al Sportului de la Laussane. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Index alfabetic : acțiune în anulare - inadmisibilitate - conflict de muncă C.pr.civ., art. 340, art. 365 O decizie a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, (care a fost soluționat un litigiu, având ca obiect rezilierea unui contract de muncă la inițiativa angajatorului), nu poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art.340 și urm. C.pr.civ.

în fața instanțelor din România, în condițiile în care potrivit art.56 alin. (3) [în prezent art.57 alin.(3)] din Statutul FRF deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Laussane, iar potrivit Codului federal elvețian al dreptului privat internațional, deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elvețiană (art.191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiție prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală. Partea nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să formuleze acțiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul efectuării arbitrajului.

Situația contrară ar echivala cu a admite posibilitatea eludării legii. Secția I civilă, decizia nr.3526 din 25 iunie 2013 Prin cererea înregistrată la data de 08.10.2012 reclamanta S.C. F.C. U Craiova S.A., reprezentată prin administrator judiciar, a formulat în contradictoriu cu pârâtul P.V. acțiune în anulare împotriva: deciziei nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F.

pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012, încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, deciziei nr. 42 din 20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 4x/CR/2011, hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF dosar nr. 4x/CL/2011, solicitând admiterea acțiunii în anulare, constatarea nulității absolute a actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF (dosar nr.1xx/CR/2012; dosar nr. 4x/CR/2011), precum și a celor ale Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF și desființarea tuturor actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF precum și a actelor Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin încheierea de ședință din data de 15.11.2012, Curtea de Apel București a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acțiunea în anulare ce a vizat încheierea de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în dosar nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 4x/CL/2011, 4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012; acțiunea în anulare împotriva tuturor actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin aceeași încheiere, a fost admisă și excepția tardivității formulării acțiunii în anulare ce vizează Hotărârea nr. 42 din 20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, pronunțată în dosarul nr. 4x/CR/2011. În motivarea acestei încheieri s-au reținut următoarele. Cât privește încheierea de ședință din data de 28.08.2012 și hotărârea nr. 41/2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF (în continuare CNSL), s-a reținut că acestea au fost pronunțate de un tribunal arbitral în primă instanță. Cu privire la ambele hotărâri, reclamanta a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din Statutul FRF. Aceste căi de atac au fost soluționate prin decizia nr. 106 din 04.10.2012 din dosarul nr. 1xx/CR/2012 și, respectiv, prin decizia nr. 42 din 20.04.2011 din dosarul nr. 4x/CR/2011, ambele pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul FRF.

Aceste ultime două decizii au fost atacate și ele pe calea acțiunii în anulare ce formează obiectul prezentei pricini. Or, câtă vreme normele juridice aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF prevedeau deja o cale de atac contra hotărârilor pronunțate de această entitate (CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate accepta ipoteza potrivit căreia autoarea cererii de chemare în judecată din procesul de față ar avea și dreptul să exercite acțiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv principiul unicității căii de atac. Acest principiu exclude posibilitatea ca împotriva uneia și aceleiași hotărâri, să se poată exercita deodată două căi de atac, în speță cea a recursului de competența Comisiei de Recurs din cadrul FRF și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 și urm. C.pr.civ.

Cele două hotărâri amintite puteau face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF. În condițiile în care reclamanta a promovat acțiune în anulare contra deciziilor Comisiei de Recurs din dosarele nr. 1xx/CR/2012 și nr. 4x/CR/2011, în măsura în care soluția ce s-ar pronunța ar fi aceea de admitere a acestei acțiuni, instanța competentă să soluționeze pricina va fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. 1 C.pr.civ. și să se pronunțe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna inclusiv verificarea legalității și temeiniciei încheierii de ședință din data de 28.08.2012 și hotărârii nr. 41/2011, ambele pronunțate de CNSL din cadrul FRF în dosarul nr. 4x/CL/2011.

Cele ce preced demonstrează inadmisibilitatea acțiunii în anulare vizând încheierea de ședință din 28.08.2012 și hotărârea nr. 4x/2011, ambele pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. 4x/CL/2011, justificând respingerea acesteia ca atare. Aceeași soluție se impune și în cazul acțiunii în anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 4x/CL/2011, 4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012, precum și în cazul acțiunii în anulare formulată contra actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Comisiei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF. Toate aceste încheieri și acte de procedură nu au caracterul unei hotărâri arbitrale în sensul în care această noțiune este definită prin disp.

art. 360 și urm. C.pr.civ. Doar hotărârea arbitrală în înțelesul de act jurisdicțional prin care se soluționează o pricină de către un tribunal arbitral și prin care acesta se dezînvestește, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C.pr.civ. Or, încheierile și actele de procedură despre care vorbește reclamanta, nu fac parte strict din categoria hotărârilor arbitrale, astfel că împotriva lor nu este deschisă posibilitatea exercitării acțiunii în anulare. Cât privește chestiunea tardivității acțiunii în anulare ce vizează decizia din dosarul nr. 4x/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. 2 C.pr.civ. Această decizie a fost comunicată reclamantei, prin fax, la data de 04.05.2011, iar acțiunea în anulare contra ei a fost promovată abia la data de 08.10.2012, deci cu mult după expirarea termenului stabilit de art. 365 alin. 2 C.pr.civ.

Ca atare, această acțiune apare ca fiind tardiv introdusă. Pe cale de consecință, toate capetele de cerere enumerate anterior au fost respinse pentru motivele de fapt și de drept prezentate în încheierea amintită, Curtea rămânând învestită doar cu soluționarea acțiunii în anulare îndreptată contra deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012. În motivarea acestei ultime pretenții deduse judecății, reclamanta a arătat următoarele : Decizia este nelegală în raport de art. 362 alin. 4 C.pr.civ., precum și în raport de art. 77 din Legea nr. 85/2006. Potrivit dispozițiilor art. 362 alin. 4 C.pr.civ., părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii arbitrale.

Or, taxa pentru care a fost respins recursul reprezintă o cheltuială legată de o așa-zisa îndreptare eroare materială și, cu toate acestea, recursul a fost respins ca netimbrat. Este relevant și faptul că din actele aflate în dosarul 4x/CL/2011, rezultă că pârâtul P.V. nu a achitat pentru CNSL taxa de procedură, așadar o astfel de taxă nu trebuie achitată nici în recurs. Or, recursul a fost respins ca netimbrat. Potrivit art. 33.4 din RSTJF al FRF, o decizie care conține erori materiale nu poate produce prejudicii nici uneia dintre părți. SC F.C. U Craiova SA este o societate aflată în procedura insolvenței, iar recursul este formulat prin administratorul judiciar, astfel că, potrivit art. 77 din Legea nr. 85/2006, procedura în cauză este scutită de la plata taxei în cauză.

Numai că, din totală rea credință, recursul a fost respins ca netimbrat. În cauză sunt incidente disp. art. 1 alin. 3-5, art. 15 alin. 1 art. 16 alin. 2, art. 21, art. 61 din Constituție, art. 362 alin. 4 C.pr.civ. și art. 77 din Legea nr. 85/2006. Așadar, prin hotărârea Comisiei de Recurs a fost încălcată ordinea publică, întrucât arbitrii nu s-au supus Constituției și legii. În concluzie, urmează să se facă aplicarea dispozițiilor art. 105 alin. 2 C.pr.civ., întrucât potrivit art. 364 lit. i) hotărârea pronunțată de Comisia de Recurs încalcă ordinea publică, reglementată de dispozițiile constituționale învederate, precum și dispozițiile imperative ale art. 362 alin. 4 C.pr.civ. și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Actele deduse judecății au fost pronunțate de un tribunal arbitral necompetent. În ceea ce privește competența CNSL de soluționare a cererii de îndreptare eroare materiala a hotărârii arbitrale nr.41/2011, ea este condiționată de competența generala a aceleiași comisii, de a soluționa litigiul între P.V. și SC F.C. U Craiova SA. În condițiile excepției de necompetență a CNSL și a Comisiei de Recurs, de a soluționa litigiul de muncă ivit intre P.V. și SC F.C. U Craiova SA, această necompetență a fost invocată atât în fondul cauzei, cât și în fața Comisiei de Recurs, dar și în acțiunea în anulare, fiind evident faptul că nici cererea de îndreptare eroare materială nu este de competența CNSL, dat fiind faptul că fondul cauzei nu este de competența unui tribunal arbitral.

Tribunalul arbitral nu are competența de a verifica legalitatea deciziei nr.1/2011, dispusă de angajator în considerarea art. 52 alin. 1 lit. a) din C. muncii și nici a deciziei nr. 2/2011 dispusă de angajator în temeiul art. 58 coroborat cu art. 61 lit. a) din C. muncii, în baza căreia a încetat contractul individual de muncă al numitului P.V. Așa fiind, tribunalul arbitral a pronunțat decizia nr. 42 în afara competenței atribuită de Statutul FRF. Așadar, suntem în fața unor acte pronunțate de tribunalul arbitral în afara competenței stabilită prin lege, precum și prin Statutul FRF. Prin urmare sunt incidente dispozițiile art. 364 lit. a) C.pr.civ., ceea ce conduce la concluzia ca hotărârile pronunțate de tribunalul arbitral încalcă și dispozițiile imperative ale art. 208, art. 209 art. 210 din Legea nr. 62/2011, art. 269 din Codul muncii, art. 2 pct. 1 lit. c) C.pr.civ.

În raport de dispozițiile Statutului FRF, precum și în raport de clauza inserată în contractul de muncă, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 364 lit. b) C.pr.civ., întrucât a fost soluționat litigiul, fără a exista o convenție arbitrală. În speță, art.341 stabilește că sub rezerva respectării ordinii publice, competența instanțelor specializate pe litigii de muncă fiind o problemă de ordine publică, așadar în raport de art.343 alin. 2 C.pr.civ., părțile nu au încheiat o convenție arbitrală validă aceasta fiind sancționată cu nulitatea de art. 343 2 C.pr.civ. Pe fondul cererii de îndreptare a erorilor materiale, urmează să se rețină faptul că această cerere vizează îndreptarea unor greșeli de judecată, ce nu poate fi făcută printr-o cerere de îndreptare a unor erori materiale.

Hotărârea nr.41/2011 nu a fost comunicată niciodată administratorului judiciar al F.C. U Craiova S.A. și nici F.C. U Craiova S.A. Prin cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a solicitat a fi modificată nu numai hotărârea nr.41/2011 a CNSL a FRF, dar chiar cererea introductivă de instanță, în condițiile în care s-a solicitat CNSL a FRF a înlocui din conținutul hotărârii arbitrale nr.41/2011 pe pârâta S.C. F.C. U Craiova S.A., persoană juridică inexistentă, cu F.C. U Craiova S.A., persoană juridică ce nu a fost chemată în judecată de către P.V. Nu în ultimul rând, ar trebui reținut faptul că este inadmisibil ca, într-o cerere de îndreptare eroare materială, să se solicite, în realitate, o nouă judecată, mai exact folosirea unei hotărâri judecătorești pronunțată în contradictoriu cu o pârâtă, împotriva unei alte persoane juridice ce nu a fost chemată în judecată.

Este imposibilă schimbarea hotărârii judecătorești, în raport cu învestirea acesteia cu formula executorie de către Tribunalul București. Pârâtul P.V. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității acțiunii în anulare și excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București. În motivarea acestor excepții s-a arătat că disp. art. 57 din Statutul FRF prevăd calea de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului; pe cale de consecință, reclamanta trebuie să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicționale, abia apoi putându-se adresa instanțelor de drept comun; din aceeași perspectivă, Curtea de Apel nu poate soluționa o cale de atac promovată împotriva unei decizii pronunțate de Comisia de Recurs a FRF.

Totodată, prin aceeași întâmpinare au fost relevate și apărări de fond, solicitându-se respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată. Prin sentința nr.29 din 6 decembrie 2012 Curtea de Apel București, Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă si asigurări sociale a respins excepțiile invocate de pârât. A admis acțiunea în anulare exercitată împotriva deciziei nr.106/2012, pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012 al Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F, acțiune formulată de către reclamanta SC F.C U Craiova SA, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâtul P.V. A anulat decizia și, rejudecând pricina, a admis recursul declarat împotriva încheierii de ședință din 28.08.2012, pronunțată în dosarul nr. 4x/CL/2011 al C.N.S.L.

din cadrul F.R.F. A modificat această încheiere în sensul că a respins cererea de îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărârea nr. 41/2011, pronunțată în dosarul nr. 4x/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F., cerere formulată de petentul P.V., în contradictoriu cu intimata S.C. F.C. U Craiova S.A. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Cât privește excepțiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate pe disp. art. 56 din Statutul FRF, potrivit cu care deciziile pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului. De altfel, în partea finală a dispozitivului deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs a FRF se menționează că hotărârea poate fi atacată la T.A.S.

în termen de 21 de zile de la comunicare. Însă, ceea ce trebuie observat în speță este faptul că litigiul dintre părți decurge din raporturile juridice ce izvorăsc din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj, contract perfectat între SC F.C. U Craiova SA (angajator) și P.V. (salariat). Mai precis, acțiunea în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF prin care s-a respins ca netimbrat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de ședință din 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, încheiere prin care s-a admis cererea formulată de pârât, privind îndreptarea erorilor materiale strecurate în cuprinsul hotărâri nr. 41/2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF dosar nr. 4x/CL/2011.

Prin această ultimă hotărâre, s-au constatat încetate raporturile contractuale dintre antrenorul V.P. și SC FC U Craiova SA, cu obligarea acestei din urmă entități la plata anumitor sume de bani cu titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizație de instalare, daune interese). Raporturile juridice a căror încetare s-a constatat prin hotărârea nr. 41/2011 a CNSL din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj. Ultima teză din a art. 57 alin. 1 din Statutul FRF este extrem clară și nu lasă loc niciunei alte interpretări: litigiile „decurgând din interpretarea și executarea contractelor…individuale de muncă încheiate…între antrenori și cluburi” nu sunt supuse jurisdicțiilor comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competența instanțelor judecătorești prevăzute de lege.

Nici nu putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. 1 din Codul Muncii – dispoziție legală imperativă și de ordine publică – statua că „judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă.” Iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) C.pr.civ., Tribunalul este competent să judece în fond „conflictele de muncă, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe”. Prin urmare, litigiul dintre părțile prezentului proces are caracterul unui conflict de muncă în sensul art. 248 din C. muncii, fiind exclus de la jurisdicția comisiilor FRF, situație în care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF („ deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului”) nu are incidență în cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema inadmisibilității acțiunii în anulare, așa cum se susține prin întâmpinare. Cât privește chestiunea necompetenței materiale a Curții de Apel București de soluționare a cauzei, nici această excepție nu a fost primită. Acțiunea în anulare cu care a fost învestită Curtea vizează o decizie pronunțată într-o procedură jurisdicțională de către Comisia de Recurs a FRF. Această comisie constituie o „instituție permanentă de arbitraj” în sensul art. 341/1 C.pr.civ., căreia părțile în proces i-au încredințat prin clauză compromisorie, soluționarea oricăror conflicte în legătură cu contractul individual de muncă pe care l-au perfectat. Din interpretarea gramaticală, logică și sistematică a art. 340/1 și 341/1 C.pr.civ., se desprinde concluzia că Comisia de Recurs a FRF îndeplinește toate cerințele legale pentru a fi considerată un tribunal arbitral.

Ca atare, deciziile pe care le pronunță întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi socotite hotărâri arbitrale în sensul art. 360 și urm. C.pr.civ. Așa fiind, înseamnă că acțiunea în anulare îndreptată contra unei astfel de decizii este de competența Curții de Apel București în strictă conformitate cu disp. art. 365 alin. 1 C.pr.civ., ca instanță imediat superioară celei ce ar fi trebuit să soluționeze pricina în fond în lipsa convenției arbitrale (clauza compromisorie de la lit. o) din contractul de muncă), respectiv Tribunalul București, a cărui competență derivă din coroborarea disp. art. 284 alin. 1 din C. muncii cu cele ale art. 2 alin. 1 lit. c) C.pr.civ. Ca atare, Curtea de Apel București este competentă material să soluționeze acțiunea în anulare.

Față de natura și obiectul pretențiilor deduse judecății prin această acțiune au relevanță prevederile art. 364 C.pr.civ. Dacă fie și doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este aplicabil, urmează a fi luate în seamă și disp. art. 366 C.pr.civ. Curtea consideră că argumentele de fapt și de drept ce au justificat respingerea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, demonstrează în același timp incidența în cauză a cazurilor prevăzute de art. 364 lit. a) și b) C.pr.civ. Astfel, litigiul decurgând din interpretarea și executarea contractului individual de muncă, înregistrat la ITM Dolj, nu era de competența comisiilor cu atribuții jurisdicționale din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde din interpretarea prin coroborare a disp.

art. 57 alin. 1 ultima teză din Statutul FRF, art. 248 și 284 din C. muncii, art. 2 alin. 1 lit. c) C.pr.civ., după cum s-a arătat mai sus. Din aceleași motive clauza compromisorie de la lit. o) din respectivul contract de muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante. Pe cale de consecință, decizia nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, care are caracter accesoriu, fiind pronunțată în urma derulării unei proceduri ce viza îndreptarea unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată de CNSL a FRF pe fondul litigiului și făcând corp comun cu aceasta, în acord cu prevederile art. 362 alin. 3 C.pr.civ., urmează a fi desființată în temeiul art. 364 lit. a) și b) C.pr.civ.

Pentru aceste motive acțiunea în anulare a fost admisă, Curtea având de soluționat în fond, în conformitate cu art. 366 C.pr.civ., doar recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii menționate anterior a CNSL din cadrul FRF (doar cu această parte a litigiului rămânând învestită după măsurile luate prin încheierea de ședință pronunțată în prezenta cauză la data de 15.11.2012).

În condițiile în care, fapt necontestat și care reiese din analiza actelor de la dosar, autorul cererii de îndreptare eroare materială (pârâtul P.V.) nu a achitat vreo taxă de procedură pentru soluționarea acestei cereri, nici recursul declarat contra încheierii de îndreptare de către partea adversă (reclamanta) nu putea și nu trebuia să fie supus cerinței plății vreunei taxe de procedură, căci în acest fel se ajunge la încălcarea uneia dintre cele mai elementare reguli ale procesului civil, aceea a egalității de arme a părților în desfășurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din conținutul art. 6 alineatul 1 din Convenția Europeană, astfel cum acest text a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Pe cale de consecință, era necesar ca recursul declarat contra încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar nu respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia pretențiilor exprimate prin intermediul acestui recurs. Aceasta cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt scutite de orice taxe de timbru potrivit art. 285 din C. muncii și oricum, potrivit dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în procedurile arbitrale, părțile nu pot fi obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt prevederile art. 281/3 alin. 2 C.pr.civ.

Curtea a considera întemeiat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg în sentința atacată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul V.P. În motivarea recursului s-au arătat următoarele. 1. În mod greșit a respins instanța fondului excepția inadmisibilității atacării deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF direct la Curtea de Apel București.

În cauză sunt incidente dispozițiile: art.56 alin.(1) lit.b) teza II din Statutul FRF (art.57 în actuala numerotare) care stipulează: „hotărârile pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanță de nivel internațional, pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de Comisia de recurs a FRF ; art.56 alin.(3) (art.57 în actuala numerotare) din Statutul FRF, care stipulează: „deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitraj al Sportului de la Lasusanne ". Așadar SC F.C. U Craiova SA trebuia să parcurgă toate etapele procedurii jurisdicționale.

În prezenta speță, instanța fondului a respins excepțiile, apreciind că fiind vorba despre un litigiu izvorât dintr-un contract de munca (deși formal este vorba despre o cerere de îndreptare a erorilor materiale), față de prevederile art.57 alin.(1) teză ultimă din Statutul FRF, litigiile de muncă ar fi exceptate de la jurisdicția comisiilor din cadrul FRF. Într-adevăr, art.57 alin.(1) teză ultima din Statutul FRF instituie o excepției de la principiul plenitudinii de jurisdicție a organismelor jurisdicționale ale FRF, principiu instituit de teza I a aceluiași articol. Potrivit art.57 alin.(1) din Statutul FRF ”litigiile izvorâte sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri, urmează a fi soluționate exclusiv de organismele jurisdicționale ale FRF.

Prezentele dispoziții exclud pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu excepția contractelor civile sau individuale de muncă, încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi." Și excepția de mai sus are la rândul său o serie de excepții: a) Art.25 alin.(2) din Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal stipulează „orice litigiu vizând executarea contractului dintre un club și un antrenor, indiferent de partea care promovează respectiva cerere de chemare în judecată, va putea fi soluționat de către comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF/LPF/AJF cu condiția ca respectivul contract să fi fost vizat de Comisia Tehnică a FRF.

Aceste dispoziții se aplică tuturor tipurilor de antrenori". Contractul individual de muncă poartă viza FRF, la care a fost înregistrat sub nr. nr.3xx din 29.09.2010. b) Art.25.5 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal: Conform dispozițiilor Statutului FRF, litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali al acestora, oficiali al FRF/LPF/AJF/AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF. Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența Instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi.

În aceste situații de excepție, competența aparține, după cum este prevăzut în contractul de muncă/convenția civilă, comisiilor cu atribuții jurisdicționale sau instanțelor judecătorești. Dacă în contractul de muncă/convenția civilă nu sunt cuprinse asemenea clauze, competența aparține organismului jurisdicțio nai/instanței judecătorești sesizate de reclamant. Investirea unei comisii cu atribuții jurisdicționale, exclude posibilitatea oricăreia dintre părți de a se adresa instanțelor judecătorești”. Prin art.o) din Contractul individual de muncă, părțile au stabilit această competență, iar prima investită a fost Camera Națională de Soluționarea Litigiilor din cadrul FRF.

c) Art.26.2 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal: ”Camera Națională de Soluționare a Litigiilor (CNSL) este competentă să soluționeze cauze ce au ca obiect: ... f) încheierea, interpretarea șl executarea contractelor între cluburile participante în competițiile organizate de FRF și LPF și antrenorii angajați al acestora. Pentru soluționarea acestor litigii se vor aplica și dispozițiile Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal.” La analiza excepțiilor amintite anterior, instanța fondului nu a analizat nici unul dintre aceste argumente cu toate că se regăsesc expuse pe larg în întâmpinare. Însă argumentul principal invocat de instanța fondului, este că potrivit art.248 din C. muncii, litigiile de muncă ar fi excluse de la jurisdicția comisiilor FRF.

Acest argument a servit drept temei și pentru respingerea cererii de îndreptare pe fondul său. Și cu privire la acest aspect instanța fondului se află în eroare, întrucât nu există nici o normă imperativă care să excludă litigiile de muncă de la procedura arbitrală. Interpretarea art.248 din C. muncii este eronată. Astfel, art.284 alin.(l) din C. muncii are următorul conținut: „Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură civilă ", însă Codul de procedură civilă, prevede deopotrivă atât competența conform art.2 alin.(1) lit. c) (care atribuie competența atât Tribunalelor dar și altor instanțe prevăzute de lege) cât și conform art.340, acesta din urmă reglementând soluționarea arbitrală.

Textul art.2 lit. c) C.pr.civ. nu exclude competența instanțelor arbitrale, așa cum nu este exclusă o asemenea competență nici în materie comercială de către art.2 lit. a) C.pr.civ. (în forma în vigoare la data sesizării instanței). Pe cale de consecință, având în vedere dubla reglementare din Codul de procedură civilă, art.2 alin.(1) lit. c) cât și art.340, este aplicabil principiul specialia generalibus derogant, în cazul de față având o ipoteză specială, respectiv un contract de muncă care face obiectul reglementării art.25 alin.(2) din Regulamentul privind statutul antrenorului. Și legislația specifică domeniului litigiilor de muncă prezintă în mod expres o asemenea posibilitate. Astfel, reglementarea în vigoare la data nașterii litigiului, Legea nr.168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă face vorbire în mai multe rânduri (la art.32, 33, 34 etc.) despre arbitraj și Comisii de arbitraj.

Și reglementarea actuală, Legea nr.62/2011 a dialogului social conține dispoziții similare, inclusiv un întreg Capitol IV , în concluzie nu se poate afirma că litigiile de muncă nu pot fi soluționate pe cale arbitrală, neexistând nici o interdicție legală explicită sau implicită în acest sens. 2. Excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București. În analiza aceste excepții, instanța fondului face dovada că nu a înțeles care este argumentația pârâtului în formularea excepției. Pârâtul nu a invocat competența unei alte instanțe de judecată române din sistemul public judiciar, ci competența Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, în condițiile art.56 (57 în actuala numerotare) din Statutul FRF.

Pârâtul nu a contestat calitatea de tribunal arbitral a Comisiei de Recurs din cadrul FRF. Mai mult, potrivit aceleiași argumentații și Camera Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF este tot un tribunal arbitral, caz în care acțiunea în anulare față de încheierea din 28.0S.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF apare ca fiind formulată cu încălcarea termenului de o lună stipulat de către art.365 alin.(2) C.pr.civ. fiind așadar tardivă. În aceste condiții, instanța fondului nu mai putea reanaliza soluția Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF de îndreptare a erorilor materiale, și să o modifice pe fondul său, întrucât o asemenea cerere era tardivă.

Nu este posibil ca SC F.C. U Craiova SA, să se folosească în același timp și de căile de atac jurisdicționale, dar și de acțiunea în anulare. Așa cum a reținut anterior Curtea de Apel București, se impune aplicarea principiului electa una via. 3. În ceea ce privește analiza chestiunii erorii materiale în sine este eronată reținerea primei instanțe în sensul că aceasta ar fi imputabilă pârâtului. Înalta Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. Obiectul prezentului recurs îl formează hotărârea primei instanțe cu privire la capătul cererii inițiale referitor la anularea deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012.

Celelalte capete de cerere formulate prin sesizarea inițială au fost soluționate prin încheierea de ședință din data de 15.11.2012, prin care curtea de apel a admis excepția inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acțiunea în anulare ce vizează încheierea de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare îndreptată contra hotărârii nr. 41/2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în dosar nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 4x/CL/2011, 4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012; acțiunea în anulare împotriva tuturor actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin aceeași încheiere, a fost admisă și excepția tardivității formulării acțiunii în anulare ce vizează hotărârea nr. 42/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, pronunțată în dosarul nr. 4x/CR/2011. Motivarea acestei încheieri se regăsește în prima parte a prezentei decizii la etapa expunerii principalelor momente ale soluționării litigiului de față. Această încheiere nu a fost atacată cu recurs, singura persoană interesată sub acest aspect fiind reclamanta, astfel că dispozițiile acestei încheieri au devenit irevocabile. Prin decizia nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost soluționat recursul declarat de către reclamantă împotriva încheierii de ședință din data de 28.08.2012 prin care, la cererea pârâtului din prezenta cauză, a fost îndreptată eroarea materială din hotărârea nr.41/2011.

Prin decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost soluționat recursul declarat împotriva hotărârii nr. 41/2011, prin care a fost soluționată cererea pârâtului din prezenta cauză de a se constata rezilierea din inițiativa angajatorului a contractului de muncă înregistrat la FRF sub nr.3xx din 29.09.2010 și acordarea de despăgubiri. Așa cum s-a arătat anterior, prin încheierea din data de 15.11.2012, irevocabilă, a fost respinsă ca tardivă acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF prin care a fost soluționat fondul disputelor dintre părți referitoare la legalitatea încetării contratului de muncă al reclamantului.

Verificarea dacă litigiul era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului [art.364 alin.(1) lit.a) C.pr.civ.] sau dacă exista o convenție arbitrală valabilă [art.364 alin.(1) lit.b) C.pr.civ.] putea fi făcută în cadrul acțiunii în anulare a deciziei nr. 42/CR/2011 care a privit fondul pretențiilor dintre părți (cu condiția ca această acțiune în anulare să fie considerată în mod prioritar, la rândul său, admisibilă). Atâta timp cât dispoziția curții de apel privind constatarea tardivității formulării acestei acțiuni în anulare a rămas irevocabilă, conform celor menționate anterior, nu mai poate fi cercetat acest aspect în cadrul acțiunii în anulare, care vizează decizia pronunțată cu privire la legalitatea încheierii de îndreptare a erorii materiale a deciziei nr. 42/CR/2011.

(Este de precizat că prima instanță s-a considerat competentă să judece acțiunea în anulare de față doar apreciind că nu are incidență ipoteza prevăzută de art.56 din Statutul FRF potrivit căruia deciziile pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate cu recurs la TAS întrucât conflictele de muncă ar fi excluse de la calea jurisdicțiilor comisiilor FRF). Din imposibilitatea formulării acestor critici decurge prezumarea în mod absolut a faptului că fondul litigiului era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului și că exista o convenție arbitrală valabilă. Acesta este considerentul pentru care nu se mai impune analiza motivelor de recurs prin care se susține că litigiul privind rezilierea contractului de muncă era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului și că exista o convenție arbitrală valabilă.

Date fiind aceste premise se pune problema dacă poate fi atacată pe calea arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art.340 și urm. C.pr.civ. în fața instanțelor din România decizia nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, în condițiile în care potrivit art.56 alin. (3) [în prezent art.57 alin.(3)] din Statutul FRF deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Laussane. Potrivit art.365 alin.(1) C.pr.civ. competența de a judeca acțiunea în anulare revine instanței judecătorești în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Potrivit Codului federal elvețian al dreptului privat internațional deciziile tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală elvețiană (art.191), ca atare nu se pune problema limitării accesului la justiție prin prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală.

Partea nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în procedura arbitrală sau să formuleze acțiunea în anulare împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul efectuării arbitrajului. Situația contrară ar echivala cu a admite posibilitatea eludării legii. Având în vedere că acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012 a fost considerată inadmisibilă nu se mai impune analizarea motivelor de recurs privind fondul acesteia. În consecință, în temeiul art.312 alin.(1)-(3) raportat la art.304 pct.9 și art.304/1 C.pr.civ.

Înalta Curte a admis recursul, a modificat, în tot, sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea cu care a rămas învestită prima instanță ca urmare a soluționării unei părți din capetele cererii inițiale prin încheierea de ședință din data de 15.11.2012 (acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012), ca inadmisibilă.