ÎCCJ, decizie (scj.ro #81671)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81671) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

în anulare împotriva unei decizii a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F.

formulată în fața instanțelor din România. Inadmisibilitate.

Competența

Tribunalului Arbitral al Sportului de la

Laussane.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil.

Index alfabetic :

acțiune în anulare

- inadmisibilitate

- conflict de muncă

C.pr.civ., art. 340, art. 365

O

decizie a Comisiei de Recurs din cadrul FRF, (care a fost soluționat un

litigiu, având ca obiect rezilierea unui contract de muncă la

inițiativa angajatorului), nu poate fi atacată pe calea arbitrajului,

conform procedurii prevăzute de art.340 și urm. C.pr.civ. în

fața instanțelor din România, în condițiile în care potrivit

art.56 alin. (3) [în prezent art.57 alin.(3)] din Statutul FRF deciziile

pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral

al Sportului de la Laussane, iar potrivit Codului federal elvețian al

dreptului privat internațional, deciziile tribunalului arbitral pot fi

atacate la Curtea supremă federală elvețiană (art.191), ca

atare nu se pune problema limitării accesului la justiție prin

prevederea acestor căi de atac în procedura arbitrală.

Partea

nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în

procedura arbitrală sau să formuleze acțiunea în anulare

împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege

instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul

efectuării arbitrajului. Situația contrară ar echivala cu a

admite posibilitatea eludării legii.

Secția I civilă, decizia nr.3526

din 25

iunie 2013

Prin

cererea înregistrată la data de 08.10.2012 reclamanta S.C. F.C. U Craiova

S.A., reprezentată prin administrator judiciar, a formulat în

contradictoriu cu pârâtul P.V. acțiune în anulare împotriva: deciziei nr.

106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul F.R.F. pronunțată

în dosarul nr. 1xx/CR/2012, încheierii de ședință din data de

28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

FRF, pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, deciziei nr. 42 din

20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul

nr. 4x/CR/2011, hotărârii nr. 41 din 10.03.2011 a Camerei Naționale

de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF dosar nr. 4x/CL/2011,

solicitând admiterea acțiunii în anulare, constatarea nulității

absolute a actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF (dosar nr.1xx/CR/2012;

dosar nr. 4x/CR/2011), precum și a celor ale Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF și desființarea tuturor

actelor Comisiei de Recurs din cadrul FRF precum și a actelor Camerei

Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin

încheierea de ședință din data de 15.11.2012, Curtea de Apel

București a admis excepția inadmisibilității capetelor de

cerere având ca obiect acțiunea în anulare ce a vizat încheierea de

ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF - pronunțată în cauza

nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare îndreptată contra Hotărârii

nr. 41 din 10.03.2011 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor

din cadrul FRF, pronunțată în dosar nr. 4x/CL/2011; acțiunea în

anulare ce vizează încheierile de ședință pronunțate

în dosarele arbitrale nr. 4x/CL/2011, 4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012;

acțiunea în anulare împotriva tuturor actelor de procedură ale

Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul FRF.

Prin

aceeași încheiere, a fost admisă și excepția

tardivității formulării acțiunii în anulare ce vizează

Hotărârea nr. 42 din 20.04.2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF,

pronunțată în dosarul nr. 4x/CR/2011.

În

motivarea acestei încheieri s-au reținut următoarele.

Cât

privește încheierea de ședință din data

de 28.08.2012 și hotărârea nr. 41/2011, ambele

pronunțate de Camera Națională de Soluționare a Litigiilor

din cadrul FRF (în continuare CNSL), s-a reținut că acestea au fost

pronunțate de un tribunal arbitral în primă instanță.

Cu privire la ambele hotărâri, reclamanta

a exercitat calea de atac a recursului, prevăzută de art. 56 din

Statutul FRF. Aceste căi de atac au fost soluționate prin decizia nr.

106 din 04.10.2012 din dosarul nr. 1xx/CR/2012 și, respectiv, prin decizia

nr.

42 din 20.04.2011 din dosarul nr. 4x/CR/2011, ambele

pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul

FRF. Aceste ultime

două decizii au fost atacate și ele pe calea acțiunii în anulare

ce formează obiectul prezentei pricini.

Or, câtă vreme normele juridice

aplicabile în sfera litigiilor aflate pe rolul CNSL din cadrul FRF prevedeau

deja o cale de atac contra hotărârilor pronunțate de această

entitate (CNSL), iar reclamanta deja a uzat de această cale, nu se poate

accepta ipoteza potrivit căreia autoarea cererii de chemare în

judecată din procesul de față ar avea și dreptul să

exercite acțiune în anulare contra hotărârilor CNSL, căci ar

însemna să se încalce o regulă de bază în materie, respectiv

principiul unicității căii de atac. Acest principiu exclude

posibilitatea ca împotriva uneia și aceleiași hotărâri, să

se poată exercita deodată două căi de atac, în

speță cea a recursului de competența Comisiei de Recurs din

cadrul FRF și cea a acțiunii în anulare prevăzută de art.

364 și urm. C.pr.civ.

Cele două hotărâri amintite puteau

face obiectul acțiunii în anulare doar dacă nu ar fi putut fi atacate

cu recurs potrivit art. 56 din Statutul FRF.

În condițiile în care reclamanta a

promovat acțiune în anulare contra deciziilor Comisiei de Recurs din

dosarele nr. 1xx/CR/2012 și nr. 4x/CR/2011, în măsura în care

soluția ce s-ar pronunța ar fi aceea de admitere a acestei

acțiuni, instanța competentă să soluționeze pricina va

fi obligată să procedeze potrivit art. 366 alin. 1 C.pr.civ. și

să se pronunțe pe fondul cauzei, ceea ce, implicit, va însemna

inclusiv verificarea legalității și temeiniciei încheierii de

ședință din

data

de 28.08.2012

și hotărârii nr. 41/2011, ambele pronunțate de CNSL din cadrul

FRF în dosarul nr. 4x/CL/2011.

Cele ce preced demonstrează

inadmisibilitatea acțiunii în anulare

vizând

încheierea de ședință din 28.08.2012 și hotărârea nr.

4x/2011, ambele pronunțate de Camera Națională de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF în dosarul nr. 4x/CL/2011, justificând

respingerea acesteia ca atare.

Aceeași

soluție se impune și în cazul acțiunii în anulare ce

vizează încheierile de ședință pronunțate în dosarele

arbitrale nr. 4x/CL/2011, 4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012, precum și în

cazul acțiunii în anulare formulată contra actelor de procedură

ale Comisiei de Recurs a FRF și Comisiei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Toate

aceste încheieri și acte de procedură nu au caracterul unei

hotărâri arbitrale în sensul în care această noțiune este

definită prin disp. art. 360 și urm. C.pr.civ. Doar hotărârea

arbitrală în înțelesul de act jurisdicțional prin care se

soluționează o pricină de către un tribunal arbitral

și prin care acesta se dezînvestește, este susceptibilă de a fi

atacată pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364

C.pr.civ.

Or,

încheierile și actele de procedură despre care vorbește

reclamanta, nu fac parte strict din categoria hotărârilor arbitrale,

astfel că împotriva lor nu este deschisă posibilitatea

exercitării acțiunii în anulare.

Cât privește chestiunea tardivității

acțiunii în anulare ce vizează decizia din dosarul nr. 4x/CR/2011 a

Comisiei de Recurs din cadrul FRF, sunt relevante prevederile art. 365 alin. 2

C.pr.civ.

Această decizie a fost comunicată reclamantei, prin

fax, la data de 04.05.2011, iar acțiunea în anulare contra ei a fost

promovată abia la data de 08.10.2012, deci cu mult după expirarea

termenului stabilit de art. 365 alin. 2 C.pr.civ. Ca atare, această

acțiune apare ca fiind tardiv introdusă.

Pe cale

de consecință, toate capetele de cerere enumerate anterior au fost

respinse pentru motivele de fapt și de drept prezentate în încheierea

amintită, Curtea rămânând învestită doar cu soluționarea

acțiunii în anulare îndreptată contra deciziei nr. 106/2012 a

Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr.

1xx/CR/2012.

În

motivarea acestei ultime pretenții deduse judecății, reclamanta

a arătat următoarele :

Decizia

este nelegală în raport de art. 362 alin. 4 C.pr.civ., precum și în raport de art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit

dispozițiilor art. 362 alin. 4 C.pr.civ., părțile nu pot fi

obligate la plata cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârii arbitrale.

Or, taxa pentru care a fost respins recursul reprezintă o cheltuială

legată de o așa-zisa îndreptare eroare materială și, cu

toate acestea, recursul a fost respins ca netimbrat.

Este

relevant și faptul că din actele aflate în dosarul 4x/CL/2011,

rezultă că pârâtul P.V. nu a achitat pentru CNSL taxa de

procedură, așadar o astfel de taxă nu trebuie achitată nici

în recurs. Or, recursul a fost respins ca netimbrat.

Potrivit

art. 33.4 din RSTJF al FRF, o decizie care conține erori materiale nu

poate produce prejudicii nici uneia dintre părți.

SC F.C.

U Craiova SA este o societate aflată în procedura insolvenței, iar

recursul este formulat prin administratorul judiciar, astfel că, potrivit

art. 77 din Legea nr. 85/2006, procedura în cauză este scutită de la

plata taxei în cauză. Numai că, din totală rea

credință, recursul a fost respins ca netimbrat.

În cauză

sunt incidente disp. art. 1 alin. 3-5, art. 15 alin. 1 art. 16 alin. 2, art.

21, art. 61 din Constituție, art. 362 alin. 4 C.pr.civ. și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Așadar,

prin hotărârea Comisiei de Recurs a fost încălcată ordinea

publică, întrucât arbitrii nu s-au supus Constituției și legii.

În

concluzie, urmează să se facă aplicarea dispozițiilor art.

105 alin. 2 C.pr.civ., întrucât potrivit art. 364 lit. i) hotărârea

pronunțată de Comisia de Recurs încalcă ordinea publică,

reglementată de dispozițiile constituționale învederate, precum

și dispozițiile imperative ale art. 362 alin. 4 C.pr.civ. și art. 77 din Legea nr. 85/2006.

Actele

deduse judecății au fost pronunțate de un tribunal arbitral

necompetent.

În ceea

ce privește competența CNSL de soluționare a cererii de

îndreptare eroare materiala a hotărârii arbitrale nr.41/2011, ea este

condiționată de competența generala a aceleiași comisii, de

a soluționa litigiul între P.V. și SC F.C. U Craiova SA.

În

condițiile excepției de necompetență a CNSL și a

Comisiei de Recurs, de a soluționa litigiul de muncă ivit intre P.V.

și SC F.C. U Craiova SA, această necompetență a fost

invocată atât în fondul cauzei, cât și în fața Comisiei de

Recurs, dar și în acțiunea în anulare, fiind evident faptul că

nici cererea de îndreptare eroare materială nu este de competența

CNSL, dat fiind faptul că fondul cauzei nu este de competența unui

tribunal arbitral.

Tribunalul

arbitral nu are competența de a verifica legalitatea deciziei nr.1/2011,

dispusă de angajator în considerarea art. 52 alin. 1 lit. a) din C. muncii

și nici a deciziei nr. 2/2011 dispusă de angajator în temeiul art. 58

coroborat cu art. 61 lit. a) din C. muncii, în baza căreia a încetat

contractul individual de muncă al numitului P.V. Așa fiind,

tribunalul arbitral a pronunțat decizia nr. 42 în afara competenței

atribuită de Statutul FRF.

Așadar,

suntem în fața unor acte pronunțate de tribunalul arbitral în afara

competenței stabilită prin lege, precum și prin Statutul FRF.

Prin

urmare sunt incidente dispozițiile art. 364 lit. a) C.pr.civ., ceea ce

conduce la concluzia ca hotărârile pronunțate de tribunalul arbitral

încalcă și dispozițiile imperative ale art. 208, art. 209 art.

210 din Legea nr. 62/2011, art. 269 din Codul muncii, art. 2 pct. 1 lit. c)

C.pr.civ.

În

raport de dispozițiile Statutului FRF, precum și în raport de clauza

inserată în contractul de muncă, în cauză sunt incidente și

dispozițiile art. 364 lit. b) C.pr.civ., întrucât a fost soluționat

litigiul, fără a exista o convenție arbitrală.

În speță,

art.341 stabilește că sub rezerva respectării ordinii publice,

competența instanțelor specializate pe litigii de muncă fiind o

problemă de ordine publică, așadar în raport de art.343 alin. 2 C.pr.civ., părțile nu au încheiat o convenție arbitrală validă aceasta

fiind sancționată cu nulitatea de art. 343

2

C.pr.civ.

Pe

fondul cererii de îndreptare a erorilor materiale, urmează să se

rețină faptul că această cerere vizează îndreptarea

unor greșeli de judecată, ce nu poate fi făcută printr-o

cerere de îndreptare a unor erori materiale.

Hotărârea

nr.41/2011 nu a fost comunicată niciodată administratorului judiciar

al F.C. U Craiova S.A. și nici F.C. U Craiova S.A.

Prin

cererea de îndreptare a erorii materiale, s-a solicitat a fi modificată nu

numai hotărârea nr.41/2011 a CNSL a FRF, dar chiar cererea

introductivă de instanță, în condițiile în care s-a

solicitat CNSL a FRF a înlocui din conținutul hotărârii arbitrale

nr.41/2011 pe pârâta S.C. F.C. U Craiova S.A., persoană juridică

inexistentă, cu F.C. U Craiova S.A., persoană juridică ce nu a

fost chemată în judecată de către P.V.

Nu în

ultimul rând, ar trebui reținut faptul că este inadmisibil ca, într-o

cerere de îndreptare eroare materială, să se solicite, în realitate,

o nouă judecată, mai exact folosirea unei hotărâri

judecătorești pronunțată în contradictoriu cu o

pârâtă, împotriva unei alte persoane juridice ce nu a fost chemată în

judecată.

Este

imposibilă schimbarea hotărârii judecătorești, în raport cu

învestirea acesteia cu formula executorie de către Tribunalul

București.

Pârâtul

P.V. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția

inadmisibilității acțiunii în anulare și excepția

necompetenței materiale a Curții de Apel București.

În

motivarea acestor excepții s-a arătat că disp. art. 57 din Statutul

FRF prevăd calea de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului;

pe cale de consecință, reclamanta trebuie să parcurgă toate

etapele procedurii jurisdicționale, abia apoi putându-se adresa

instanțelor de drept comun; din aceeași perspectivă, Curtea de

Apel nu poate soluționa o cale de atac promovată împotriva unei

decizii pronunțate de Comisia de Recurs a FRF.

Totodată,

prin aceeași întâmpinare au fost relevate și apărări de

fond, solicitându-se respingerea acțiunii în anulare ca neîntemeiată.

Prin

sentința nr.29 din 6 decembrie 2012 Curtea de Apel București,

Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de

muncă si asigurări sociale a respins excepțiile invocate de

pârât.

A admis

acțiunea în anulare exercitată împotriva deciziei nr.106/2012,

pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012 al Comisiei de Recurs din

cadrul F.R.F, acțiune formulată de către reclamanta SC F.C U

Craiova SA, prin administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâtul P.V.

A

anulat decizia și, rejudecând pricina, a admis recursul declarat împotriva

încheierii de ședință din 28.08.2012, pronunțată în

dosarul nr. 4x/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F.

A

modificat această încheiere în sensul că a respins cererea de

îndreptare a erorilor materiale strecurate în hotărârea nr. 41/2011,

pronunțată în dosarul nr. 4x/CL/2011 al C.N.S.L. din cadrul F.R.F.,

cerere formulată de petentul P.V., în contradictoriu cu intimata S.C. F.C.

U Craiova S.A.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Cât

privește excepțiile ridicate prin întâmpinare, ambele sunt întemeiate

pe disp. art. 56 din Statutul FRF, potrivit cu care deciziile pronunțate

de Comisia de Recurs din cadrul FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al

Sportului.

De

altfel, în partea finală a dispozitivului deciziei nr. 106/2012 a Comisiei

de Recurs a FRF se menționează că hotărârea poate fi

atacată la T.A.S. în termen de 21 de zile de la comunicare.

Însă,

ceea ce trebuie observat în speță este faptul că litigiul dintre

părți decurge din raporturile juridice ce izvorăsc din

contractul individual de muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de

Muncă Dolj, contract perfectat între SC F.C. U Craiova SA (angajator)

și P.V. (salariat).

Mai

precis, acțiunea în anulare vizează decizia Comisiei de Recurs a FRF

prin care s-a respins ca netimbrat recursul declarat de reclamantă contra

încheierii de ședință din 28.08.2012

a

Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF -

pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, încheiere prin care s-a admis

cererea formulată de pârât, privind îndreptarea erorilor materiale

strecurate în cuprinsul hotărâri nr. 41/2011 a Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF dosar nr. 4x/CL/2011. Prin

această ultimă hotărâre, s-au constatat încetate raporturile

contractuale dintre antrenorul V.P. și SC FC U Craiova SA, cu obligarea

acestei din urmă entități la plata anumitor sume de bani cu

titlu de despăgubiri (drepturi salariale, indemnizație de instalare,

daune interese).

Raporturile

juridice a căror încetare s-a constatat prin hotărârea nr. 41/2011 a

CNSL din cadrul FRF sunt tocmai cele decurgând din contractul individual de

muncă înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă Dolj.

Ultima

teză din a art. 57 alin. 1 din Statutul FRF este extrem clară și

nu lasă loc niciunei alte interpretări: litigiile „decurgând din

interpretarea și executarea contractelor…individuale de muncă

încheiate…între antrenori și cluburi” nu sunt supuse jurisdicțiilor

comisiilor din cadrul FRF, ci sunt strict de competența instanțelor

judecătorești prevăzute de lege.

Nici nu putea fi altfel câtă vreme art. 284 alin. 1 din

Codul Muncii – dispoziție legală imperativă și de ordine

publică – statua că „judecarea conflictelor de muncă este de

competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură

civilă.”

Iar potrivit art. 2 alin. 1 lit. c)  C.pr.civ., Tribunalul este

competent să judece în fond „conflictele de muncă, cu excepția

celor date prin lege în competența altor instanțe”.

Prin urmare, litigiul dintre părțile prezentului

proces are caracterul unui conflict de muncă în sensul art. 248 din C.

muncii, fiind exclus de la jurisdicția comisiilor FRF, situație în

care ipoteza prevăzută de art. 56 din Statutul FRF („

deciziile

pronunțate de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul

Arbitral al Sportului”) nu are incidență în cauză.

Ca atare, nu se poate pune problema inadmisibilității

acțiunii în anulare, așa cum se susține prin întâmpinare.

Cât privește chestiunea necompetenței materiale a

Curții de Apel București de soluționare a cauzei, nici această

excepție nu a fost primită.

Acțiunea în anulare cu care a fost învestită Curtea

vizează o decizie pronunțată într-o procedură

jurisdicțională de către Comisia de Recurs a FRF. Această

comisie constituie o „instituție permanentă de arbitraj” în sensul

art. 341/1 C.pr.civ., căreia părțile în proces i-au

încredințat prin clauză compromisorie, soluționarea

oricăror conflicte în legătură cu contractul individual de

muncă pe care l-au perfectat.

Din interpretarea gramaticală, logică și

sistematică a art. 340/1 și 341/1 C.pr.civ., se desprinde concluzia

că Comisia de Recurs a FRF îndeplinește toate cerințele legale

pentru a fi considerată un tribunal arbitral. Ca atare, deciziile pe care

le pronunță întrunesc caracteristicile necesare pentru a fi socotite

hotărâri arbitrale în sensul art. 360 și urm. C.pr.civ.

Așa

fiind, înseamnă că acțiunea în anulare îndreptată contra

unei astfel de decizii este de competența Curții de Apel

București în strictă conformitate cu disp. art. 365 alin. 1

C.pr.civ., ca instanță imediat superioară celei ce ar fi trebuit

să soluționeze pricina în fond în lipsa convenției arbitrale

(clauza compromisorie de la lit. o) din contractul de muncă), respectiv

Tribunalul București, a cărui competență derivă din

coroborarea disp. art. 284 alin. 1 din C. muncii cu cele ale art. 2 alin. 1

lit. c) C.pr.civ.

Ca

atare, Curtea de Apel București este competentă material să

soluționeze acțiunea în anulare.

Față

de natura și obiectul pretențiilor deduse judecății prin

această acțiune au relevanță prevederile art. 364 C.pr.civ.

Dacă

fie și doar unul dintre cazurile prevăzute de art. 364 este

aplicabil, urmează a fi luate în seamă și disp. art. 366

C.pr.civ.

Curtea

consideră că argumentele de fapt și de drept ce au justificat

respingerea excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare,

demonstrează în același timp incidența în cauză a cazurilor

prevăzute de art. 364 lit. a) și b) C.pr.civ.

Astfel,

litigiul decurgând din interpretarea și executarea contractului individual

de muncă, înregistrat la ITM Dolj, nu era de competența comisiilor cu

atribuții jurisdicționale din cadrul FRF, concluzie ce se desprinde

din interpretarea prin coroborare a disp. art. 57 alin. 1 ultima teză din

Statutul FRF, art. 248 și 284 din C. muncii, art. 2 alin. 1 lit. c) C.pr.civ.,

după cum s-a arătat mai sus.

Din

aceleași motive clauza compromisorie de la lit. o) din respectivul

contract de muncă are caracterul unei clauze nule sau inoperante.

Pe cale de consecință, decizia nr. 106/2012 a Comisiei

de Recurs din cadrul FRF, care are caracter accesoriu, fiind

pronunțată în urma derulării unei proceduri ce viza îndreptarea

unor pretinse erori materiale strecurate în hotărârea dată de CNSL a

FRF pe fondul litigiului și făcând corp comun cu aceasta, în acord cu

prevederile art. 362 alin. 3 C.pr.civ., urmează a fi desființată

în temeiul art. 364 lit. a) și b) C.pr.civ.

Pentru aceste motive acțiunea în anulare a fost

admisă, Curtea având de soluționat în fond, în conformitate cu art.

366 C.pr.civ., doar recursul formulat de reclamantă împotriva încheierii

menționate anterior a CNSL din cadrul FRF (doar cu această parte a

litigiului rămânând învestită după măsurile luate prin

încheierea de ședință pronunțată în prezenta cauză

la data de 15.11.2012).

În condițiile în care, fapt necontestat și care reiese

din analiza actelor de la dosar, autorul cererii de îndreptare eroare

materială (pârâtul P.V.) nu a achitat vreo taxă de procedură

pentru soluționarea acestei cereri, nici recursul declarat contra

încheierii de îndreptare de  către partea adversă (reclamanta) nu

putea și nu trebuia să fie supus cerinței plății

vreunei taxe de procedură, căci în acest fel se ajunge la

încălcarea uneia dintre cele mai elementare reguli ale procesului civil,

aceea a egalității de arme a părților în

desfășurarea unei atare proceduri, regulă ce decurge din

conținutul art. 6 alineatul 1 din Convenția Europeană, astfel

cum acest text a fost interpretat în jurisprudența CEDO.

Pe

cale de consecință, era necesar ca recursul declarat contra

încheierii

de ședință din data de 28.08.2012 a Camerei

Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF,

pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011, să fie rezolvat pe fond, iar

nu respins ca netimbrat, adică fără a se examina temeinicia

pretențiilor exprimate prin intermediul acestui recurs.

Aceasta

cu atât mai mult cu cât cererile în materie de conflicte de muncă sunt

scutite de orice taxe de timbru potrivit art. 285 din C. muncii și oricum,

potrivit dreptului comun în domeniul procesual civil, aplicabil inclusiv în

procedurile arbitrale, părțile nu pot fi obligate la plata

cheltuielilor legate de îndreptarea hotărârilor, sens în care sunt

prevederile art. 281/3 alin. 2 C.pr.civ.

Curtea

a considera întemeiat recursul declarat de reclamantă contra încheierii de

ședință din data de 28.08.2012 a Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în cauza nr.

4x/CL/2011, pentru considerentele expuse pe larg în sentința atacată.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul V.P.

În

motivarea recursului s-au arătat următoarele.

mod greșit a respins instanța fondului excepția

inadmisibilității atacării deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de

Recurs din cadrul FRF direct la Curtea de Apel București.

În

cauză sunt incidente dispozițiile: art.56 alin.(1) lit.b) teza II din

Statutul FRF (art.57 în actuala numerotare) care stipulează:

„hotărârile pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului de la

Lausanne, ca ultimă instanță  de  nivel  internațional,

pentru  recursurile  declarate  împotriva deciziilor pronunțate de Comisia

de recurs a FRF ; art.56 alin.(3) (art.57 în actuala numerotare) din Statutul

FRF, care stipulează: „deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a

FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitraj al Sportului de la Lasusanne ".

Așadar

SC F.C. U Craiova SA trebuia să parcurgă toate etapele procedurii

jurisdicționale.

În

prezenta speță, instanța fondului a respins excepțiile,

apreciind că fiind vorba despre un litigiu izvorât dintr-un contract de

munca (deși formal este vorba despre o cerere de îndreptare a erorilor

materiale), față de prevederile art.57 alin.(1) teză ultimă

din Statutul FRF, litigiile de muncă ar fi exceptate de la

jurisdicția comisiilor din cadrul FRF.

Într-adevăr,

art.57 alin.(1) teză ultima din Statutul FRF instituie o excepției de

la principiul plenitudinii de jurisdicție a organismelor

jurisdicționale ale FRF, principiu instituit de teza I a aceluiași

articol.

Potrivit

art.57 alin.(1) din Statutul FRF ”litigiile izvorâte sau în legătură

cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi

afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai FRF/LPF/AJF, jucători,

agenți de jucători sau agenți de meciuri, urmează a fi

soluționate exclusiv de organismele jurisdicționale ale FRF. Prezentele

dispoziții exclud pentru toate litigiile decurgând din activitatea

sportivă, competența instanțelor judecătorești, cu

excepția contractelor civile sau individuale de muncă, încheiate

între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi."

Și

excepția de mai sus are la rândul său o serie de excepții:

a)

Art.25 alin.(2) din Regulamentul privind Statutul Antrenorului de Fotbal

stipulează „orice litigiu vizând executarea contractului dintre un club

și un antrenor, indiferent de partea care promovează respectiva

cerere de chemare în judecată, va putea fi soluționat de către

comisiile cu atribuții jurisdicționale ale FRF/LPF/AJF cu

condiția ca respectivul contract să fi fost vizat de Comisia

Tehnică a FRF. Aceste dispoziții se aplică tuturor tipurilor de

antrenori".

Contractul

individual de muncă  poartă viza FRF, la care a fost înregistrat sub

nr. nr.3xx din 29.09.2010.

b)

Art.25.5 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor

de Fotbal: Conform dispozițiilor Statutului FRF, litigiile izvorâte din

sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care

sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali al acestora, oficiali al

FRF/LPF/AJF/AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți

de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu

atribuții jurisdicționale ale FRF. Prezentele dispoziții exclud,

pentru toate litigiile decurgând din activitatea sportivă, competența

Instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând

din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de

muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori

și cluburi. În aceste situații de excepție, competența

aparține, după cum este prevăzut în contractul de

muncă/convenția civilă, comisiilor cu atribuții

jurisdicționale sau instanțelor judecătorești. Dacă în

contractul de muncă/convenția civilă nu sunt cuprinse asemenea

clauze, competența aparține organismului jurisdicțio

nai/instanței judecătorești sesizate de reclamant. Investirea

unei comisii cu atribuții jurisdicționale, exclude posibilitatea

oricăreia dintre părți de a se adresa instanțelor

judecătorești”.

Prin

art.o) din Contractul individual de muncă, părțile au stabilit

această competență, iar prima investită a fost Camera

Națională de Soluționarea Litigiilor din cadrul FRF.

c)

Art.26.2 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor

de Fotbal: ”Camera Națională de Soluționare a Litigiilor (CNSL)

este competentă să soluționeze cauze ce au ca obiect: ... f)

încheierea, interpretarea șl executarea contractelor între cluburile

participante în competițiile organizate de FRF și LPF și

antrenorii angajați al acestora. Pentru soluționarea acestor litigii

se vor aplica și dispozițiile Regulamentul privind Statutul

Antrenorului de Fotbal.”

La

analiza excepțiilor amintite anterior, instanța fondului nu a analizat

nici unul dintre aceste argumente cu toate că se regăsesc expuse pe

larg în întâmpinare.

Însă

argumentul principal invocat de instanța fondului, este că potrivit

art.248 din C. muncii, litigiile de muncă ar fi excluse de la

jurisdicția comisiilor FRF. Acest argument a servit drept temei și

pentru respingerea cererii de îndreptare pe fondul său.

Și

cu privire la acest aspect instanța fondului se află în eroare,

întrucât nu există nici o normă imperativă care să

excludă litigiile de muncă de la procedura arbitrală.

Interpretarea

art.248 din C. muncii este eronată. Astfel, art.284 alin.(l) din C. muncii

are   următorul conținut: „Judecarea conflictelor de muncă este

de competența instanțelor stabilite conform Codului de procedură

civilă ", însă Codul de procedură civilă, prevede

deopotrivă atât competența conform art.2 alin.(1) lit. c) (care

atribuie competența atât Tribunalelor dar și altor instanțe

prevăzute de lege) cât și conform art.340, acesta din urmă reglementând

soluționarea arbitrală.

Textul

art.2 lit. c) C.pr.civ. nu exclude competența instanțelor arbitrale,

așa cum nu este exclusă o asemenea competență nici în

materie comercială de către art.2  lit. a) C.pr.civ. (în forma în

vigoare la data sesizării instanței).

Pe cale

de consecință, având în vedere dubla reglementare din Codul de

procedură civilă, art.2 alin.(1) lit. c) cât și art.340, este

aplicabil principiul specialia generalibus derogant, în cazul de față

având o ipoteză specială, respectiv un contract de muncă care

face obiectul reglementării art.25 alin.(2) din Regulamentul privind

statutul antrenorului.

Și

legislația specifică domeniului litigiilor de muncă

prezintă în mod expres o asemenea posibilitate.

Astfel,

reglementarea în vigoare la data nașterii litigiului, Legea nr.168/1999

privind soluționarea conflictelor de muncă face vorbire în mai multe

rânduri (la art.32, 33, 34 etc.) despre arbitraj și Comisii de arbitraj.

Și reglementarea actuală, Legea nr.62/2011 a dialogului social

conține dispoziții similare, inclusiv un întreg Capitol IV , în

concluzie nu se poate afirma că litigiile de muncă nu pot fi

soluționate pe cale arbitrală, neexistând nici o interdicție

legală explicită sau implicită în acest sens.

2.

Excepția necompetenței materiale a Curții de Apel

București.

În

analiza aceste excepții, instanța fondului face dovada că nu a

înțeles care este argumentația pârâtului în formularea

excepției.

Pârâtul

nu a invocat competența unei alte instanțe de judecată române

din sistemul public judiciar, ci competența Tribunalului Arbitral al Sportului

de la Lausanne, în condițiile art.56 (57 în actuala numerotare) din

Statutul FRF. Pârâtul nu a contestat calitatea de tribunal arbitral a Comisiei

de Recurs din cadrul FRF.

Mai

mult, potrivit aceleiași argumentații și Camera

Națională de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF este tot un

tribunal arbitral, caz în care acțiunea în anulare față de

încheierea din 28.0S.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a

Litigiilor din cadrul FRF apare ca fiind formulată cu încălcarea

termenului de o lună stipulat de către art.365 alin.(2) C.pr.civ.

fiind așadar tardivă.

În

aceste condiții, instanța fondului nu mai putea reanaliza

soluția Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

FRF de îndreptare a erorilor materiale, și să o modifice pe fondul

său, întrucât o asemenea cerere era tardivă.

Nu este

posibil ca SC F.C. U Craiova SA, să se folosească în același

timp și de căile de atac jurisdicționale, dar și de

acțiunea în anulare.

Așa

cum a reținut anterior Curtea de Apel București, se impune aplicarea

principiului electa una via.

ceea ce privește analiza chestiunii erorii materiale în sine este

eronată reținerea primei instanțe în sensul că aceasta ar

fi imputabilă pârâtului.

Înalta

Curte a constatat fondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Obiectul

prezentului recurs îl formează hotărârea primei instanțe cu

privire la capătul cererii inițiale

referitor la anularea deciziei nr. 106/2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF

pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012.

Celelalte

capete de cerere formulate prin sesizarea inițială au fost

soluționate prin încheierea de ședință din data de

15.11.2012, prin care curtea de apel a admis excepția

inadmisibilității capetelor de cerere având ca obiect acțiunea

în anulare ce vizează încheierea de ședință din data de

28.08.2012 a Camerei Naționale de Soluționare a Litigiilor din cadrul

FRF - pronunțată în cauza nr. 4x/CL/2011; acțiunea în anulare

îndreptată contra hotărârii nr. 41/2011 a Camerei Naționale de

Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF, pronunțată în dosar nr.

4x/CL/2011; acțiunea în anulare ce vizează încheierile de

ședință pronunțate în dosarele arbitrale nr. 4x/CL/2011,

4x/CR/2011 și 1xx/CR/2012; acțiunea în anulare împotriva tuturor

actelor de procedură ale Comisiei de Recurs a FRF și Camerei Naționale

de Soluționare a Litigiilor din cadrul FRF.

Prin

aceeași încheiere, a fost admisă și excepția

tardivității formulării acțiunii în anulare ce vizează

hotărârea nr. 42/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF,

pronunțată în dosarul nr. 4x/CR/2011.

Motivarea

acestei încheieri se regăsește în prima parte a prezentei decizii la

etapa expunerii principalelor momente ale soluționării litigiului de

față.

Această

încheiere nu a fost atacată cu recurs, singura persoană

interesată sub acest aspect fiind reclamanta, astfel că

dispozițiile acestei încheieri au devenit irevocabile.

Prin

decizia nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost

soluționat recursul declarat de către reclamantă împotriva

încheierii de ședință din data

de 28.08.2012 prin care, la cererea

pârâtului din prezenta cauză, a fost îndreptată eroarea

materială din hotărârea nr.41/2011.

Prin

decizia nr. 42/CR/2011 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF a fost

soluționat recursul declarat împotriva

hotărârii nr. 41/2011, prin care

a fost soluționată cererea pârâtului din prezenta cauză de a se

constata rezilierea din inițiativa angajatorului a contractului de

muncă înregistrat la FRF sub nr.3xx din 29.09.2010 și acordarea de

despăgubiri.

Așa cum s-a arătat anterior, prin

încheierea

din data de 15.11.2012, irevocabilă, a fost respinsă ca tardivă

acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei nr. 42/CR/2011 a

Comisiei de Recurs din cadrul FRF prin care a fost soluționat fondul

disputelor dintre părți referitoare la legalitatea încetării

contratului de muncă al reclamantului.

Verificarea

dacă litigiul era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului

[art.364 alin.(1) lit.a) C.pr.civ.] sau dacă exista o convenție

arbitrală valabilă [art.364 alin.(1) lit.b) C.pr.civ.] putea fi

făcută în cadrul acțiunii în anulare a deciziei nr. 42/CR/2011

care a privit fondul pretențiilor dintre părți (cu condiția

ca această acțiune în anulare să fie considerată în mod

prioritar, la rândul său, admisibilă).

Atâta

timp cât dispoziția curții de apel privind constatarea

tardivității formulării acestei acțiuni în anulare a

rămas irevocabilă, conform celor menționate anterior, nu mai

poate fi cercetat acest aspect în cadrul acțiunii în anulare, care

vizează decizia pronunțată cu privire la legalitatea încheierii

de îndreptare a erorii materiale a  deciziei nr. 42/CR/2011. (Este de precizat

că prima instanță s-a considerat competentă să judece

acțiunea în anulare de față doar apreciind că nu are

incidență ipoteza prevăzută de art.56 din Statutul FRF

potrivit căruia deciziile pronunțate de Comisia de Recurs din cadrul

FRF pot fi atacate cu recurs la TAS întrucât conflictele de muncă ar fi

excluse de la calea jurisdicțiilor comisiilor FRF).

Din

imposibilitatea formulării acestor critici decurge prezumarea în mod

absolut a faptului că fondul litigiului era susceptibil de

soluționare pe calea arbitrajului și că exista o convenție

arbitrală valabilă.

Acesta

este considerentul pentru care nu se mai impune analiza motivelor de recurs

prin care se susține că litigiul privind rezilierea contractului de

muncă era susceptibil de soluționare pe calea arbitrajului și

că exista o convenție arbitrală valabilă.

Date

fiind aceste premise se pune problema dacă poate fi atacată pe calea

arbitrajului, conform procedurii prevăzute de art.340 și urm.

C.pr.civ. în fața instanțelor din România decizia nr. 106/2012 a

Comisiei de Recurs din cadrul FRF, în condițiile în care potrivit art.56

alin. (3) [în prezent art.57 alin.(3)] din Statutul FRF deciziile pronunțate

de Comisia de Recurs a FRF pot fi atacate la Tribunalul Arbitral al Sportului

de la Laussane.

Potrivit

art.365 alin.(1) C.pr.civ. competența de a judeca acțiunea în anulare

revine instanței judecătorești în circumscripția

căreia a avut loc arbitrajul.

Potrivit

Codului federal elvețian al dreptului privat internațional deciziile

tribunalului arbitral pot fi atacate la Curtea supremă federală

elvețiană (art.191), ca atare nu se pune problema limitării

accesului la justiție prin prevederea acestor căi de atac în

procedura arbitrală.

Partea

nu poate decide să nu urmeze toate căile de atac stabilite în

procedura arbitrală sau să formuleze acțiunea în anulare

împotriva unor hotărâri arbitrale intermediare doar pentru a alege

instanța de judecată dintr-un anumit stat, în funcție de locul

efectuării arbitrajului. Situația contrară ar echivala cu a

admite posibilitatea eludării legii.

Având

în vedere că acțiunea în anulare formulată împotriva deciziei

nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei de Recurs din cadrul FRF pronunțată

în dosarul nr. 1xx/CR/2012 a fost considerată inadmisibilă nu se mai

impune analizarea motivelor de recurs privind fondul acesteia.

În

consecință, în temeiul art.312 alin.(1)-(3) raportat la art.304 pct.9

și art.304/1  C.pr.civ. Înalta Curte a admis recursul, a modificat, în

tot, sentința atacată, în sensul că respinge acțiunea cu

care a rămas învestită prima instanță ca urmare a

soluționării unei părți din capetele cererii inițiale

prin încheierea de ședință din data de 15.11.2012 (acțiunea

în anulare formulată împotriva deciziei nr. 106 din 04.10.2012 a Comisiei

de Recurs din cadrul FRF pronunțată în dosarul nr. 1xx/CR/2012), ca

inadmisibilă.