ÎCCJ, decizie (scj.ro #82932)

. Hotărâri pronunțate

de comisiile din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal. Acțiune în

anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 C. proc. civ.

Inadmisibilitate

Cuprins pe materii : Drept

procesual civil. Arbitraj

Index alfabetic: acțiune

în anulare

-

excepția

necompetenței instanțelor române

-

federația română de

fotbal

C. proc. civ., art. 340,

art. 364

Legea nr. 69/2000

Comisia

pentru Soluționarea Litigiilor și Comisia de Recurs din cadrul Ligii

Profesioniste de Fotbal nu au statut de instituții permanente de arbitraj

în accepțiunea Cărții a IV-a din Codul de procedură

civilă, iar hotărârile pe care acestea le pronunță,

indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu au regim de

hotărâri arbitrale.

Prin

urmare, hotărârile pronunțate de aceste comisii nu pot fi cenzurate

pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc.

civ., ci doar pe căile prevăzute în statutele și regulamentele

în baza cărora respectivele comisii s-au înființat și funcționează.

Secția a II-a civilă,

Decizia nr. 3240 din 14 iunie 2012

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, petentul Clubul Sportiv

P.L. a învestit instanța cu o acțiune în anulare a hotărârii nr.

13 din 9 iulie 2009, pronunțată de Comisia pentru Soluționarea

Litigiilor și a deciziei nr. 6/6 august 2009, pronunțată de

Comisia de Recurs, ambele Comisii din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal.

Acțiunea în anulare a fost formulată în temeiul art. 364 C. proc. civ.

în contradictoriu cu intimatul F.C. D. 1948 SA.

Prin

sentința civilă nr. 204 din 24 iunie 2010, Tribunalul Gorj,

Secția civilă, a admis excepția necompetenței sale

materiale și teritoriale și a declinat competența în favoarea

Curții de Apel București.

Cauza a

fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal care, prin încheierea de

ședință de la 14 decembrie 2010, a admis excepția de

necompetență funcțională și a scos cauza de pe rol.

Ulterior,

cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă la 25

martie 2011.

Prin

sentința civilă nr. 114 din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel

București, Secția a V-a civilă, a admis excepția

invocată de intimată și a respins ca inadmisibilă

acțiunea în anulare a hotărârii nr. 13/9 iulie 2007,

pronunțată de Liga Profesionistă de Fotbal – Comisia pentru

Soluționarea Litigiilor și a deciziei nr. 6/6 august 2009,

pronunțată de Liga Profesionistă de Fotbal – Comisia de Recurs.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea a reținut că nici

Comisia pentru Soluționarea Litigiilor și nici Comisia de Recurs din

cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal nu au statut de instituții permanente

de arbitraj în accepțiunea Cărții a IV-a din Codul de

procedură civilă, iar hotărârile pe care acestea le

pronunță, indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu

au regim de hotărâri arbitrale.

Curtea

a apreciat că nu natura litigiului arbitral determină statutul

arbitrajului, ci scopul și organizarea entității care

arbitrează imprimă hotărârii pe care o pronunță natura

acesteia și eventual incidența art. 340 și urm. C. proc. civ.,

Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a

exercita controlul asupra celor două hotărâri, inclusiv sub aspectul

eventualei depășiri a competențelor conferite comisiilor, prin

raportare la obiectul și natura litigiului dedus arbitrajului.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs Clubul Sportiv P.L., criticând-o sub

următoarele aspecte:

S-a

învederat faptul că, în temeiul art. 19 din Tratatul privind Uniunea

Europeană cu referire la art. 267 din Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene se solicită sesizarea Curții de Justiție a

Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu

privire la interpretarea dreptului european aplicabil speței.

Hotărârea

instanței este nelegală în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., fiind

dată de Curte cu depășirea atribuțiilor conferite de lege

puterii judecătorești.

În

cauză, s-a pronunțat o hotărâre nelegală conform art. 304

pct. 7 C. proc. civ., fiind dată o motivare contradictorie și

străină de natura pricinii.

Hotărârea

a fost dată cu o interpretare greșită a hotărârii și

deciziei deduse judecății, iar prin sentința recurată a

fost schimbată natura și înțelesul lămurit și

vădit al hotărârii nr. 13 și al deciziei nr. 6, astfel că

sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția

este nelegală conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind lipsită de

temei legal întrucât nicio lege nu stabilește competența Tribunalului

Arbitral al Sportului în a cenzura hotărârile arbitrale pronunțate de

un tribunal arbitral organizat de FRF și LPF, iar necompetența

instanțelor din România nu este prevăzută de niciun text de lege

aplicabil speței.

Analizând

recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a

apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru următoarele

considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea

deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să

soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în

afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite

a se face tranzacție”.

Așadar,

părțile pot să confere misiunea de a soluționa litigiul

dintre ele unei instanțe arbitrale, prin intermediul unei convenții

arbitrale, fără a mai fi nevoie să apeleze la o

instanță judecătorească sau la un alt organ de

jurisdicție.

Curtea

de Apel a reținut în mod corect faptul că, pentru a determina

competența sau necompetența instanțelor române, principala

problemă care trebuie dezlegată este aceea a statutului celor

două comisii care au pronunțat hotărârile atacate, respectiv de

a stabili dacă acestea sunt instanțe arbitrale în accepțiunea

art. 340 și urm. C. proc. civ.

De

altfel, părțile din litigiu au poziții convergente, în sensul

că ambele, raportându-se la statutul Federației Române de Fotbal,

susțin că acele comisii care au pronunțat hotărârile

atacate nu sunt tribunale arbitrale.

Recurentul

a susținut că prevederile art. 56 din Statutul F.R.F. nu le

conferă celor două comisii funcții de instanțe arbitrale.

Reținând

ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor

române, Curtea de Apel nu a depășit atribuțiile puterii

judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Motivul

de casare prevăzut de aceste dispoziții legale se referă la

situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a

depășit atribuțiile autorității

judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative

sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu

trebuie interpretat extensiv.

Așa

fiind, acest motiv de recurs este nefondat.

Instanța

de judecată a respectat obligația ce-i revine potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea

recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat

cererile părților.

De

altfel, motivarea hotărârii este clară și nu se referă la o

înșiruire de fapte și argumente, ci la probele administrate în

cauză și este în concordanță cu acestea.

Curtea

de Apel a reținut în mod corect că, date fiind scopul pentru care au

fost înființate Liga Profesionistă de Fotbal și Federația

Română de Fotbal, față de prevederile art. 21 alin. (1) lit. b),

d) și e), coroborat cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și cu

dispozițiile art. 37 și 42 din Legea nr. 69/2000 (în forma în vigoare

la momentul pronunțării celor două hotărâri contestate), în

structura celor două entități nu este posibilă constituirea

unor comisii care să fie abilitate a arbitra litigiile patrimoniale

prevăzute de art. 340 și urm. C. proc. civ.

Așa

fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este

incident în cauză.

Susținerea

recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare

greșită a hotărârii și deciziei deduse judecății,

iar prin sentința recurată a fost schimbată natura și

înțelesul lămurit și vădit al hotărârii nr. 13 și

al deciziei nr. 6 este nefondată.

În

primul rând, este de reținut faptul că prin sentința

recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci

asupra excepției necompetenței instanțelor române.

Pe de

altă parte, nu s-a schimbat în niciun fel natura și înțelesul

lămurit și vădit al hotărârii nr. 13 și al deciziei

nr. 6, întrucât instanța nu a analizat aceste hotărâri.

Curtea

de Apel a reținut în mod corect faptul că aceste hotărâri nu pot

fi cenzurate pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364

C. proc. civ., ci doar pe căile prevăzute în Statutele și

Regulamentele în baza cărora respectivele comisii s-au înființat

și funcționează, în speța de față, pe calea

recursului la Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveția.

Recurentul

a uzat de aceste căi de atac statutare și, ca atare, acțiunea în

anulare este inadmisibilă și în considerarea principiului

electa

una via, non datur recursus ad alteram

.

Față

de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu

există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau

casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca

nefondat.