ÎCCJ, decizie (scj.ro #82932)

. Hotărâri pronunțate de comisiile din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal. Acțiune în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 364 C. proc. civ. Inadmisibilitate Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Arbitraj Index alfabetic: acțiune în anulare - excepția necompetenței instanțelor române - federația română de fotbal C. proc. civ., art. 340, art. 364 Legea nr. 69/2000 Comisia pentru Soluționarea Litigiilor și Comisia de Recurs din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal nu au statut de instituții permanente de arbitraj în accepțiunea Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă, iar hotărârile pe care acestea le pronunță, indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu au regim de hotărâri arbitrale.

Prin urmare, hotărârile pronunțate de aceste comisii nu pot fi cenzurate pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., ci doar pe căile prevăzute în statutele și regulamentele în baza cărora respectivele comisii s-au înființat și funcționează. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3240 din 14 iunie 2012 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, petentul Clubul Sportiv P.L. a învestit instanța cu o acțiune în anulare a hotărârii nr. 13 din 9 iulie 2009, pronunțată de Comisia pentru Soluționarea Litigiilor și a deciziei nr. 6/6 august 2009, pronunțată de Comisia de Recurs, ambele Comisii din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal. Acțiunea în anulare a fost formulată în temeiul art. 364 C. proc.

civ. în contradictoriu cu intimatul F.C. D. 1948 SA. Prin sentința civilă nr. 204 din 24 iunie 2010, Tribunalul Gorj, Secția civilă, a admis excepția necompetenței sale materiale și teritoriale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal care, prin încheierea de ședință de la 14 decembrie 2010, a admis excepția de necompetență funcțională și a scos cauza de pe rol.

Ulterior, cauza a fost înregistrată pe rolul Secției a V-a Civilă la 25 martie 2011. Prin sentința civilă nr. 114 din 6 octombrie 2011, Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a admis excepția invocată de intimată și a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare a hotărârii nr. 13/9 iulie 2007, pronunțată de Liga Profesionistă de Fotbal – Comisia pentru Soluționarea Litigiilor și a deciziei nr. 6/6 august 2009, pronunțată de Liga Profesionistă de Fotbal – Comisia de Recurs. Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că nici Comisia pentru Soluționarea Litigiilor și nici Comisia de Recurs din cadrul Ligii Profesioniste de Fotbal nu au statut de instituții permanente de arbitraj în accepțiunea Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă, iar hotărârile pe care acestea le pronunță, indiferent de obiectul asupra căruia poartă, nu au regim de hotărâri arbitrale.

Curtea a apreciat că nu natura litigiului arbitral determină statutul arbitrajului, ci scopul și organizarea entității care arbitrează imprimă hotărârii pe care o pronunță natura acesteia și eventual incidența art. 340 și urm. C. proc. civ., Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne este singurul în măsură a exercita controlul asupra celor două hotărâri, inclusiv sub aspectul eventualei depășiri a competențelor conferite comisiilor, prin raportare la obiectul și natura litigiului dedus arbitrajului. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Clubul Sportiv P.L., criticând-o sub următoarele aspecte: S-a învederat faptul că, în temeiul art. 19 din Tratatul privind Uniunea Europeană cu referire la art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene se solicită sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare cu privire la interpretarea dreptului european aplicabil speței.

Hotărârea instanței este nelegală în baza art. 304 pct. 4 C. proc. civ., fiind dată de Curte cu depășirea atribuțiilor conferite de lege puterii judecătorești. În cauză, s-a pronunțat o hotărâre nelegală conform art. 304 pct. 7 C. proc. civ., fiind dată o motivare contradictorie și străină de natura pricinii. Hotărârea a fost dată cu o interpretare greșită a hotărârii și deciziei deduse judecății, iar prin sentința recurată a fost schimbată natura și înțelesul lămurit și vădit al hotărârii nr. 13 și al deciziei nr. 6, astfel că sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Soluția este nelegală conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind lipsită de temei legal întrucât nicio lege nu stabilește competența Tribunalului Arbitral al Sportului în a cenzura hotărârile arbitrale pronunțate de un tribunal arbitral organizat de FRF și LPF, iar necompetența instanțelor din România nu este prevăzută de niciun text de lege aplicabil speței.

Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte a apreciat recursul ca nefondat și l-a respins pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 340 C. proc. civ. „Persoanele care au capacitatea deplină de exercițiu a drepturilor pot conveni să soluționeze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacție”. Așadar, părțile pot să confere misiunea de a soluționa litigiul dintre ele unei instanțe arbitrale, prin intermediul unei convenții arbitrale, fără a mai fi nevoie să apeleze la o instanță judecătorească sau la un alt organ de jurisdicție.

Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că, pentru a determina competența sau necompetența instanțelor române, principala problemă care trebuie dezlegată este aceea a statutului celor două comisii care au pronunțat hotărârile atacate, respectiv de a stabili dacă acestea sunt instanțe arbitrale în accepțiunea art. 340 și urm. C. proc. civ. De altfel, părțile din litigiu au poziții convergente, în sensul că ambele, raportându-se la statutul Federației Române de Fotbal, susțin că acele comisii care au pronunțat hotărârile atacate nu sunt tribunale arbitrale. Recurentul a susținut că prevederile art. 56 din Statutul F.R.F. nu le conferă celor două comisii funcții de instanțe arbitrale. Reținând ca fiind întemeiată excepția necompetenței instanțelor române, Curtea de Apel nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, astfel încât în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. Motivul de casare prevăzut de aceste dispoziții legale se referă la situația în care, prin hotărârea recurată, instanța a depășit atribuțiile autorității judecătorești, intrând în cele ale autorității legislative sau executive. Acest motiv de casare, care este de ordine publică, nu trebuie interpretat extensiv. Așa fiind, acest motiv de recurs este nefondat. Instanța de judecată a respectat obligația ce-i revine potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. De altfel, motivarea hotărârii este clară și nu se referă la o înșiruire de fapte și argumente, ci la probele administrate în cauză și este în concordanță cu acestea.

Curtea de Apel a reținut în mod corect că, date fiind scopul pentru care au fost înființate Liga Profesionistă de Fotbal și Federația Română de Fotbal, față de prevederile art. 21 alin. (1) lit. b), d) și e), coroborat cu dispozițiile art. 22 alin. (1) și cu dispozițiile art. 37 și 42 din Legea nr. 69/2000 (în forma în vigoare la momentul pronunțării celor două hotărâri contestate), în structura celor două entități nu este posibilă constituirea unor comisii care să fie abilitate a arbitra litigiile patrimoniale prevăzute de art. 340 și urm. C. proc. civ. Așa fiind, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză. Susținerea recurentului că hotărârea a fost dată cu o interpretare greșită a hotărârii și deciziei deduse judecății, iar prin sentința recurată a fost schimbată natura și înțelesul lămurit și vădit al hotărârii nr. 13 și al deciziei nr. 6 este nefondată.

În primul rând, este de reținut faptul că prin sentința recurată, Curtea de Apel nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci asupra excepției necompetenței instanțelor române. Pe de altă parte, nu s-a schimbat în niciun fel natura și înțelesul lămurit și vădit al hotărârii nr. 13 și al deciziei nr. 6, întrucât instanța nu a analizat aceste hotărâri. Curtea de Apel a reținut în mod corect faptul că aceste hotărâri nu pot fi cenzurate pe calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ., ci doar pe căile prevăzute în Statutele și Regulamentele în baza cărora respectivele comisii s-au înființat și funcționează, în speța de față, pe calea recursului la Tribunalul Arbitral Sportiv de la Lausanne, Elveția.

Recurentul a uzat de aceste căi de atac statutare și, ca atare, acțiunea în anulare este inadmisibilă și în considerarea principiului electa una via, non datur recursus ad alteram . Față de aceste considerente, Înalta Curte a apreciat că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună modificarea sau casarea sentinței atacate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.