ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2811/2015

Decizia nr. 2811/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2/2013, reclamanta Fotbal Club A. SA - Societate în Insolvență a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Federația Română de Fotbal și Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal, să se dispună:

- în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării dispozițiilor art. 26 alin. (1) lit. c) și alin. (3), art. 36 alin. (3) și alin. (17) și art. 38 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

- anularea art. 26 alin. (1) lit. c) și alin. (3), art. 36 alin. (3) și alin. (17) și art. 38 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal (în cele ce urmează RSTJF), adoptat de Comitetul Executiv al FRF la data de 8 iulie 2011, întrucât sunt nelegale și neoportune.

La Dosarul nr. x/2/2013 a fost conexat, prin Încheierea din 21 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, Dosarul nr. y/2/2013, instanța reținând că cele două dosare au aceleași părți, obiect și cauză și au o strânsă legătură între acestea. Prin Sentința civilă nr. 789 din 7 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a admis cererile conexate, în parte, în cauza formulată de reclamanta Fotbal Club A. SA - Societate în Insolvență, în contradictoriu cu pârâții Federația Română de Fotbal și Comitetul Executiv al Federației Române de Fotbal;

- a anulat art. 26.3 și art. 38 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal, în măsura în care exclud de la aplicare norme juridice interne superioare, jurisprudența CEDO și a CJUE;

- a suspendat executarea dispozițiilor art. 26.3 și art. 38 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal, în măsura în care exclud de la aplicare norme juridice interne superioare, jurisprudența CEDO și a CJUE;

- a respins celelalte capete de cerere, ca nefondate;

- a obligat petenta să plătească intimatei Federația Română de Fotbal 10.000 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta Federația Română de Fotbal, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din Noul C. proc. civ.

Recurenta solicită ca, prin decizia ce se va pronunța, să se dispună:

În principal, recurenta arată că prima instanță a calificat în mod eronat actul atacat ca fiind un act administrativ, astfel încât se impune casarea sentinței recurate și respingerea ca inadmisibilă a acțiunii introductive.

Mai arată recurenta că hotărârea Curții de Apel București, de a suspenda și anula în mod condiționat art. 26.3 și art. 38 ale Regulamentului privind Statutului și Transferul Jucătorilor de Fotbal („RSTJF”), reprezintă un refuz de cercetare a fondului cauzei, ceea ce atrage sancțiunea casării cu trimitere spre rejudecare a dosarului.

În al treilea rând, recurenta arată că hotărârea Curții de Apel București este pronunțată cu încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în Dosarul nr. z/2/2012, respectiv Sentința civilă nr. 4555 din 10 iunie 2012 a Curții de Apel București, modificată prin Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Se arată în motivele de recurs că prevederile art. 26.3 și art. 38 ale RSTJF nu exclud în nicio circumstanță de la aplicare normele juridice superioare, jurisprudența CEDO și CJUE, astfel încât hotărârea atacată este dată cu încălcarea normelor de drept material.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”.

Într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Din analiza considerentelor hotărârii atacate se constată că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost admise și cele pentru care au fost respinse susținerile părților.

Astfel, verificând sentința recurată prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se poate susține incidența niciuneia dintre ipotezele reglementate de textul de lege invocat, deoarece judecătorul fondului a prezentat detaliat argumentele pe baza cărora a admis în parte cererile conexate, hotărârea pronunțată cuprinzând atât situația de fapt, probele administrate și motivarea în drept a soluției adoptate, răspunzând astfel exigențelor art. 425 C. proc. civ.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentei se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material”.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În principal, criticile formulate de recurenta-pârâtă vizează soluția de respingere de către instanța de fond a excepției inadmisibilității acțiunii introductive, critici care vor fi analizate cu prioritate de către instanța de control judiciar.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate criticile formulate de recurentă cu privire la soluția de respingere a excepției inadmisibilității acțiunii.

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Raportat la subiectul de drept emitent al actului atacat, se constată că Regulamentul contestat a fost adoptat de Federația Română de Fotbal, ca autoritate publică asimilată în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora sunt asimilate autorităților publice și persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Relevante în același sens sunt și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 69/2000 a educației fizice și sportului, conform cărora federațiile sportive naționale sunt structuri sportive de interes național, constituite prin asocierea cluburilor sportive și asociațiilor județene și ale Municipiului București, pe ramuri de sport și deci federațiile sportive naționale sunt persoane juridice de drept privat, de utilitate publică, autonome, neguvernamentale, apolitice și fără scop lucrativ.

Calitatea de autoritate publică, dobândită prin asimilare de un subiect de drept, nu conferă însă în mod automat caracterul de act administrativ pentru toate actele întocmite în exercitarea activității și deci nu impune exercitarea controlului legalității lor pe calea contenciosului administrativ.

Problema de drept care se impune a fi dezlegată în speță este aceea a examinării caracterului de act administrativ al actului contestat, prin prisma dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 prin act administrativ se înțelege „actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ”.

Pentru a fi considerat act administrativ, condițiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații.

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autoritățile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

Astfel, Înalta Curte constată că Regulamentul a cărui anulare parțială se solicită în cauză nu are trăsăturile caracteristice ale unui act administrativ, chiar dacă emană de la o autoritate administrativă, scopul emiterii acestuia nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ.

În mod greșit a reținut Curtea de Apel București în considerentele hotărârii recurate că: „Acest Regulament este emis unilateral de intimată pentru organizarea unei activități la nivel național, fotbalistic, în vederea organizării aplicării legii sportului [..]. Actul este emis în regim de putere publică delegată de stat, cu privire la domeniul respectiv, în baza legii sportului, conform art. 37 din Legea nr. 63/2000 [..]”.

Este adevărat că în abstracto Federația Română de Fotbal poate emite și acte de natură administrativă, însă aceasta nu înseamnă că toate actele emise de federație sunt acte administrative.

Este posibil ca o instituție asimilată unei autorități publice să emită anumite acte în regim de putere publică (spre exemplu, sancțiunile disciplinare aplicate jucătorilor - entități terțe față de Federația Română de Fotbal) și altele în regim de drept privat (actele care țin de organizarea internă a structurii asociative, adoptate în temeiul O.G. nr. 26/2000).

După cum s-a arătat în literatura juridică, „pentru încadrarea corectă într-o categorie sau alta contează natura actului (deci dacă la emiterea lui administrația a utilizat sau nu puterea publică cu care a fost învestită)”.

Este adevărat că Legea nr. 69/2000 conferă Federației Române de Fotbal atribuții de natură disciplinară, însă această premisă nu este suficientă pentru a considera că toate actele emise de federație sunt emise în exercitarea prerogativelor disciplinare de putere publică.

Orice asociație ar putea emite, prin consensul membrilor, prevederi privind convențiile aplicabile părților într-un arbitraj ori privind abrogarea unor foste norme reglementare interne stabilite de membrii săi.

Regulamentul atacat cuprinde norme reglementare interne adoptate în baza statutului federației, astfel că acesta nu este un act administrativ, nefiind emis în regim de putere publică.

Actele reglementare interne emise de o federație reprezintă acte juridice de drept privat, iar eventualul caracter de utilitate publică al unei structuri asociative nu influențează natura actelor emise de aceasta.

Pentru ca aceste acte să fie considerate acte administrative, ele trebuie să fie nu numai emise în mod unilateral și în regim de putere publică, dar și edictate în vederea aplicării legii ori prestării de servicii publice.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim.”

Deci, este inadmisibilă acțiunea care nu are ca obiect un act administrativ, așa cum acesta este definit în art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile expres și limitativ prevăzute de textele de lege sus citate, actul atacat neputând fi cenzurat de instanța de contencios administrativ în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004, cum în mod greșit a apreciat instanța de fond.

Pentru considerentele care au fost expuse, se constată că prezentul recurs este întemeiat în privința primului motiv de casare invocat de către recurentă, și anume soluționarea nelegală de către prima instanță a excepției privind inadmisibilitatea acțiunii în anulare și a cererii de suspendare a executării formulată de intimata-reclamantă.

Față de soluția dată acestui motiv de recurs, nu se mai impune examinarea criticilor formulate prin celelalte motive de recurs, care vizează în mod exclusiv fondul pricinii, care nu pot constitui obiectul judecății în raport cu natura juridică a actului contestat, astfel cum a fost expusă în considerentele anterioare.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată și, pe fond, va respinge acțiunile conexate ale reclamantei Fotbal Club A. SA - Societate în Insolvență, ca inadmisibile.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Federația Română de Fotbal împotriva sentinței civile nr. 789 din 7 martie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând, respinge acțiunile conexate ale reclamantei Fotbal Club A. SA - Societate în Insolvență, ca inadmisibile.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2015.

Procesat de GGC - LM