ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4775/2014

Decizia nr. 4775/2014

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Contextul procesual. Decizia instanței de recurs atacată pe calea revizuirii;

Prin Decizia nr. 5465 din 28 mai 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de SC A. SA prin Administrator Judiciar SC B. SPRL împotriva sentinței nr. 4555 din 10 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat, a admis recursurile declarate de C. și D., a modificat in parte sentința atacată, în sensul că a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (1)

7

din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut următoarele aspecte:

Analizând recursurile declarate în raport de motivele invocate, Curtea a apreciat pentru următoarele considerente că este nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă și este fondat recursul declarat de recurenții-pârâți, în ceea ce privește soluția pe fond dată excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (1)

7

din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal.

Recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile motivelor de recurs, de casare și de modificare invocate prin cererea de recurs.

Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 4 C. proc. civ. respectiv atribuțiile puterii judecătorești este nefondat.

Nu poate fi reținut o depășire a puterii judecătorești și a încălcării principiului reparației puterilor în stat, deoarece prin sentința atacată instanța de fond nu s-a substituit puterii legislative, ci a motivat în concret soluția dispusă de admitere în parte a excepției de nelegalitate.

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ. nu sunt fondate sentința recurată cuprinde pronunțarea pe toate cererile și excepțiile cu care a fost investită de către instanța de fond, iar obiectul cauzei îl formează excepția de nelegalitate invocată în condițiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cadrul Dosarului de fond nr. x/2/2011 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția litigii de muncă.

Sentința recurată este motivată în fapt și în drept cu respectarea dispozițiilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ., instanța pronunțându-se motivat pe excepția inadmisibilității și pe excepția de nelegalitate, argumentând în mod clar atât situația de respingere a excepției inadmisibilității cât și soluția de admitere în parte a excepției de nelegalitate.

Motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. nu sunt fondate.

În raport de critica de nelegalitate formulată de recurente, respectiv în ceea ce privește respingerea excepției de nelegalitate a prevederilor art. 25 alin. (1), (5) și art. 26 alin. (2)-(4)-(6) pct. 4, art. 34 al Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal și

:

respectiv art. 25 alin. (1) și (2), art. 26 alin. (2), (6), art. 27 alin. (1) și (3) al Regulamentului privind Statutul Amatorilor de Fotbal, Curtea a apreciat că în cauză nu poate i reținută aplicarea și interpretarea greșită a legii și interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății.

În ceea ce privește sancțiunea că dispozițiile art. 25 alin. (6) pct. 4 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal modifică art. 3431cpc pe motiv că textul criticat ar interzice părților să-și numească arbitrii, aceasta nu este fondată.

In cauză sunt deplin aplicabile dispozițiile art. 3431 C. proc. civ. prin clauza compromisorie părțile convin ca litigiile ce se vor naște din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate pe calea arbitrajului, arătându-se numele arbitrilor sau modalitatea de numire a lor".

În ceea ce privește încălcarea dispozițiilor C. muncii, invocate acest aspect de nelegalitate nu poate fi reținut în condițiile în care dispozițiile art. 25 alin. (5) din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal stipulează în mod neechivoc că pentru litigiile decurgând din activitatea sportivă este exclusă competența instanței judecătorești cu excepția litigiilor din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi. Din această reglementare rezultă dreptul antrenorului sau jucătorului de fotbal de a apela pentru anumite litigii la rezolvarea lor de către instanțele de drept comun.

În prezenta cauză intimatul-reclamant C. a apelat la jurisdicția arbitrală invocând clauza cuprinsă la pct. o din contractul individual de muncă din 23 septembrie 2010 care prevede soluționarea conflictelor de către comisiile jurisdicționale ale D./Liga Profesionistă de Fotbal.

În consecință nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. muncii, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 340 C. proc. civ.

Față de cele expuse, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Recursurile declarate de recurenții-pârâți sau fost apreciate ca întemeiate, în parte, în ceea ce privește admiterea prin sentinței atacate a excepției de neegalitate cu privire la dispozițiile art. 36 alin. (1)

7

din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal.

Soluția de respingere a excepției inadmisibilității aplicării dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este temeinică și legală.

În mod corect prima instanță a apreciat că excepția de nelegalitate a unor dispoziții din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal și Regulamentul privind Statutul Amatorilor de Fotbal este admisibilă.

Reținând corecta respingere a excepției inadmisibilității aplicării procedurii prevăzute de art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, Curtea va aprecia, prin considerente comune ambelor recursuri, că în mod nelegal și netemeinic, cu aplicarea greșită a legii, prin sentința atacată s-a admis excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (1)

7

din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal.

În mod greșit și nelegal, prima instanță deși a reținut corect caracterul arbitrai al jurisdicției reglementate prin regulamentele sportive ale D. apreciază că dispozițiile sunt nelegale pe motiv că încalcă dispozițiile art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României ce reglementează liberul acces la justiție al oricărei persoane nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.

Deși a calificat corect asupra clauzelor din regulamentele sportive, Si prima instanță în mod greșit a admis excepția de nelegalitate, în condițiile în care jurisdicția arbitrală nu este interzisă de dispozițiile C. proc. civ.

În consecință, natura juridică a unei clauze agreate de comun acord de membrii unei asociații federative de drept privat, care exclude competența instanțelor de drept comun în favoarea celor arbitrale este cea a unei clauze compromisorii.

Prin Decizii succesive ale Curții Constituționale nr. 8/2007, nr. 74/2009 și nr. 295/2010 s-a apreciat asupra constituționalității dispozițiilor care reglementează arbitrajul conform C. proc. civ. sau altor legi, iar aceste dispoziții nu încalcă art. 21 din constituția României, în opinia instanței constituționale.

Nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României prin norma prevăzută la art. 36-17 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal deoarece decizia Comisiei de Recurs poate fi atacată la Tribunalul Arbitral al Sportului care reprezintă o jurisdicție specială reglementată de normele Federației Internaționale de Fotbal Amator, hotărâre emisă având caracter arbitrai. Această hotărâre poate fi contestată cu recurs conform art. 389 alin. (1) C. proc. civ. al Confederației Elvețiene la Tribunalul Federal care reprezintă o instituție independentă și imparțială în sensul dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluzie, după epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile D. care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus care în final a garantat accesul la o justiție care funcționează în baza-legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare.

În acest sens există o bogată jurisprudență în domeniul sportiv al fotbalului prin care deciziile TAS sunt cenzurate de o instanță internațională, unanim recunoscută privind competența sa de a soluționa litigiile specifice din domeniul fotbalului.

Faptul că recurenta-reclamantă nu a înțeles să contese Decizia nr. 42/CR/2011 pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul D. la Tribunalul Arbitral al Sportului nu poate determina nelegalitatea normei prevăzute de art. 36 alin. (1)

7

a Regulamentului privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal în forma în vigoare la data sesizării instanței pe considerentul încălcării dispozițiilor art. 21 alin. (1) și (2) din Constituția României.

Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ. a admis recursurile declarate de recurenții - pârâți D. și C. și a modificat în parte sentința atacată în sensul că a respins ca neîntemeiată excepția de nelegalitate privind dispozițiile art. 36 alin. (17) din Regulamentul Federației Române de Fotbal privind Statutul și Transferul Jucătorilor de Fotbal. A menținut celelalte dispoziții ale sentințe atacate.

Împotriva Deciziei nr. 5465 din 28 mai 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat cerere de revizuire recurenta - reclamantă SC A. SA, invocând ca temei legal dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire, societatea reclamantă a susținut următoarele aspecte:

În primul rând, revizuenta apreciază că Înalta Curte nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut.

Astfel, așa cum rezultă din motivele de recurs, recurenta a criticat faptul că prin sentința recurată s-a modificat art. 1 alin. (4) și (5), art. 16 alin. (2) art. 21 alin. (3), art. 124 art. 126 alin. (1)-(2) și (5) din Constituție, art. 52 alin. (1) lit. a) art. 55 și urm. art. 249 art. 267 art. 284 art. 249 C. muncii cu referire la art. 2 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ.

Încetarea contractului de muncă este reglementată de art. 55 din Codul mucii iar prevederile criticate nu se regăsesc în C. muncii. Așadar, D. a adăugat atât la C. muncii cât și la legea sportului iar această adăugare este interzisă prin lege, numai că, cu o motivare străină de natura pricinii, instanța de judecată a stabilit legalitatea normelor criticate.

Legea nr. 69/2000 nu reglementează înfăptuirea justiției prin competența intimatei D. de a soluționa conflictele de muncă dinte cluburi și antrenori și nu acordă D. activitate jurisdicțională constând în dreptul D. de a impune cluburilor de fotbal și antrenorilor de fotbal obligația de a deduce litigiile de muncă, instanțelor înființate de D.

Așadar în lipsa dreptului obiectiv conferit de Legea nr. 69/2000, D. nu are dreptul prevăzut de dispozițiile criticate. Cu toate acestea sentința recurată stabilește legalitatea normelor criticate . Or, România nu este stat federativ în care regulamentele intimatei D. reprezintă legea supremă iar puterea judecătorească exercitată în soluționarea litigiilor de muncă, reprezentând atât funcția de judecată cât și cea de executare, nu este înfăptuită de intimata D.

În concluzie, sentința recurată stabilește cu titlu de lege faptul că normele criticate sunt legale și atribuie intimatei competențe și prerogative ce nu îi sunt recunoscute de lege. Așadar, sentința recurată are caracter de lege.

Se mai susține că instanța de judecată a interpretat greșit actele deduse judecății, întrucât nu sunt acte a căror forță de opozabilitate și aplicabilitate pot să modifice Constituția și legea. Este evident faptul că forța juridică a actele normative criticată în cauză este inferioară atât Constituției și legii numai că sentința recurată stabilește că textele criticate, sunt legale în condițiile în care dispozițiile criticate modifică art. 1 alin. (4) și (5) art. 16 alin. (2) art. 124 art. 126 alin. (1) - (2) și (6) din Constituție, art. 52 alin. (1) lit. a) art. 55 și următoarele art. 249 art. 267 art. 284 art. 249 C. muncii cu referire la art. 2 pct. 1 lit. c) din C. proc. civ. art. 1 art. 37 din Legea nr. 69/2000.

În al doilea rând, se susține că există unele hotărâri potrivnice, astfel:

1

coroborat cu art. 342 C. proc. civ. al României respectiv art. 384 alin. (1) și (2) C. muncii aplicabil în România - investirea cu formulă executorie a Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011 pronunțată de Camera Națională a Litigiilor din cadrul D.

Recurenta arată că prima instanță stabilește faptul că Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, pronunțată de Camera Națională a Litigiilor din cadrul D., îi sunt aplicabile dispozițiile Codului de procedură civilă cât și cele ale C. muncii, ambele adoptate de puterea legislativă din România.

Din hotărârea primei instanțe rezultă faptul că, pentru a putea crea premisele punerii în executare a Hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, C. a avut acces la instanța națională prevăzută de dispozițiile art. 284 C. muncii coroborat cu art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ. cu referire la art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 304/2004 raportate la art. 126 alin. (1) și (2) din Constituție cu referire la art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 8 din Carta Universală a Drepturilor Omului.

A doua instanță stabilește faptul că arbitrajul organizat de D. este organizat în temeiul art. 340 și art. 341

1

C. proc civilă, iar căile de atac exercitate împotriva hotărârii pronunțate de tribunalul arbitral organizat de D., sunt exercitate în baza Codului de procedură civilă al Confederației Elvețiene. Se mai arată că instanța competentă este Tribunalul Federal din Confederația Elvețiană întrucât această instanță este instituită de art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene.

În raport de faptul că Decizia civilă nr. 5465 din 28 mai 20/3 este viciată chiar în substanța sa, recurenta susține că se impune schimbarea deciziei atacate, întrucât dreptul la un proces echitabil impune ca în cauze identice să se aplice soluții identice.

Or, Tribunalul București a aplicat dispozițiile C. proc. civ. din România și a investit Hotărârea nr. 41 din 10 martie 2011.

Prin Decizia civilă nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul declarat de SC A. SA întrucât dispozițiile din regulamentul D. respectă C. proc. civ. din România. S-a apreciat că tribunalul arbitral din cadrul D. este organizat potrivit art. 340 și art. 3411 C. proc. civilă.

Prin Decizia civilă nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul intimaților stabilind că litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ. al Confederației Elvețiene. Instanța competentă să cenzureze hotărârea arbitrală este Tribunalul Federal din Confederația Elvețiană, această instanță fiind înființată în baza art. 188 din Constituția Confederației Elvețiene.

Examinând cererea în condițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază, Înalta Curte de Casație și Justiție constată inadmisibilitatea căii de atac formulate de revizuienta SC A. SA.

Fiind o cale de atac de retractare, iar nu de reformare, revizuirea nu permite corectarea unor erori de drept ale instanțelor de judecată. Dimpotrivă, revizuirea reprezintă o cale de atac admisibilă doar atunci când ea urmărește îndreptarea unor erori de fapt, cu alte cuvinte, ea urmărește retractarea hotărârii în care starea de fapt stabilită nu corespunde adevărului obiectiv.

Ținând cont de această trăsătură esențială a revizuirii, literatura juridică a arătat că „în căile de atac evocarea fondului presupune schimbarea situației de fapt în urma analizei probelor". Așa fiind, practica instanței supreme a arătat deja că nu este admisibilă revizuirea împotriva hotărârii instanței de recurs, în situația în care recursul a fost admis ca urmare a unei greșite aplicări a legii.

Or, potrivit art. 4 alin. (1) al Legii nr. 554/2004, analiza cu care, este învestită instanța de soluționare a unei excepții de nelegalitate: este una exclusiv în drept, anume de a aprecia conformitatea in abstracto cu legea a unui act administrativ cu caracter individual. O astfel de analiză nu implică niciun fel de apreciere de fapt, fiind vorba de o pură chestiune de legalitate a actului atacat.

Așa fiind, revizuirea nu reprezintă o cale de atac admisibilă procedurii de soluționare a excepției de nelegalitate, întrucât această procedură nu implică aprecieri de fapt. O asemenea stare de lucruri este evidentă în speță, întrucât decizia atacată a analizat în exclusivitate conformitatea cu legea a unor articole din regulamentele emise de D.

Revizuenta invocă incidența ipotezei prevăzute de teza a II-a a art. 322 pct. 2 C. proc. civ., anume situația în care instanța „nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut".

Potrivit art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere când instanța „s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Acest motiv de revizuire constituie o exigență a principiului disponibilității procesuale, principiu în conformitate cu care instanța este „în drept” să statueze numai în limitele în care a fost sesizată, fiind obligată, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, neputând să hotărască asupra unui lucru care nu s-a cerut, să dea mai mult decât s-a cerut sau să nu se pronunțe asupra unui lucru cerut.

Nerespectarea acestor exigențe poate conduce la exercitarea revizuirii în condițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., însă cererea de revizuire nu declanșează un litigiu nou, ci reprezintă o fază procesuală a aceluiași litigiu, care se desfășoară în cadrul procesual conturat de etapele anterioare.

După cum s-a arătat în literatura juridică, motivul de revizuire minus petita poate fi invocat „atunci când, din eroare, instanța nu a soluționat o cerere cu cerere cu care a fost legal învestită. (...). Art. 322 pct. 2 C. proc. civ. are în vedere ipoteza în care nu s-a soluționat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu și atunci când nu a fost analizată o cerere de probatorii, o excepție sau un motiv de apel sau de recurs.

Așadar, examenul juridic căruia îi este supusă o revizuire întemeiată pe teza a II-a a art. 322 pct. 2 C. proc. civ. se rezumă la investigarea existenței vreunei cereri de sine stătătoare a revizuentei care să nu fi fost soluționată prin decizia atacată. Or, prin Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013, Înalta Curte s-a pronunțat atât asupra cererii recurentei de casare, cât și asupra celei de modificare a sentinței primei instanțe, pe care le-a respins.

În această situație, revizuirea formulată cu scopul de a obține o nouă analiză și rejudecare a cauzei nu poate fi primită, întrucât ar interveni o încălcare a principiului securității raporturilor juridice care implică respectarea principiului res iudicata.

De altfel, în astfel de situații și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că „o cale extraordinară de atac introdusă de una din părțile în proces, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea în absența unui „defect fundamental”.

Faptul că instanța care soluționează contestația și instanța a cărei hotărâre este contestată au două puncte de vedere diferite cu privire la admisibilitatea și relevanța probatoriului este un caz tipic în care nu se justifică desființarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile” (cauza Mitrea vs. România, 26105/03, Hotărârea din 29 iulie 2008).

Sub aspectul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7, instanța reține că „revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere (…) dacă există hotărâri definitive potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul când hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs”.

În jurisprudență și doctrină s-a reținut că pentru a fi aplicabil acest motiv de revizuire, „este necesar ca hotărârile să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat. Revizuirea nu poate fi admisă atunci când între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuientă nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat” (G. Boroi, O. Spineanu-Matei, C. proc. civ., adnotat, ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2007, pag. 735).

Or, în mod neverosimil, revizuenta invocă existența unei hotârâri potrivnice față de o procedură necontencioasă de învestire cu formulă executorie.

Dincolo de lipsa de identitate evidentă dintre obiectele celor două pricini, a se invoca pretinsa încălcare a autorității de lucru judecat a unei proceduri necontencioase reprezintă o susținere de o vădită netemeinicie, ignorate fiind prevederile art. 337 C. proc. civ. („încheierile nu au puterea lucrului judecat").

Or, aspectele invocate de către societate privesc două hotărâri date în cadrul unor proceduri distincte, respectiv, o încheiere de învestire cu formulă executorie a hotărârii nr. 41 din 10 martie 2011, pronunțată de Camera Națională a Litigiilor din cadrul D. și Decizia civilă nr. 5465 din 28 mai 2013 pronunțată în Dosarul nr. x/2/2012 de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Aceste două hotărâri nu vizează aceeași chestiune deoarece punerea în executare a unei încheierii nu se poate face decât în fața instanțelor naționale, indiferent dacă este vorba chiar și de o hotărâre arbitrală, potrivit art. 269 alin. (1) și art. 372 C. proc. civ.

În schimb, recursul în urma căruia a fost pronunțată Decizia nr. 5465 din 28 mai 2013 și în general, orice recurs, are un cu totul alt obiect față de o încheiere de învestire cu formulă executorie fiind imposibil de conceput o autoritare de lucru judecat pe aspectul competenței generale de soluționare a unei încheieri de învestire cu formulă executorie, față de o decizie a instanței supreme.

Înalte Curte reține că, în privința celor două hotărâri judecătorești nu există contrarietate, motiv pentru care, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., este inadmisibilă cererea de revizuire formulată societatea recurentă.

În ceea ce privește cererea formulată de intimata D. prin întâmpinare, vizând aplicarea unei amenzi judiciare societății revizuente, Înalta Curte reține netemeinicia acestei cereri, urmând a o respinge, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a), nefiind vorba de introducerea, cu rea credință, a unei cereri vădit netemeinică, revizuienta procedând la valorificarea drepturilor sale procesuale prin epuizarea tuturor căilor de atac, prezumția bunei - credințe nefiind răsturnată în cauză.

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 pct. 2 și pct. 7 cu referire la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 5465 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC A. SA prin lichidatorul judiciar SC B. SPRL București împotriva Deciziei nr. 5465 din 28 mai 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Respinge cererea intimaților privind aplicarea unei amenzi judiciare revizuentei, potrivit art. 108¹ alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 decembrie 2014.