ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1403/2020

Ședința publică din data de 21 iulie 2020

Prin Hotărârea nr. 31/19.09.2017, pronunțată de Comisia pentru Statutul și Transferul Jucătorului din cadrul A. în cauza nr. 31/CSJ/2017, B. a fost obligat la plata grilei de formare către C. și la plata sumei de 27.851 RON, reprezentând compensație de formare și cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul a formulat apel, acesta fiind în competența Comisiei de Apel a A..

Prin Decizia nr. 3 din 20.10.2017, Comisia de Apel a A. a admis excepția netimbrării și a respins apelul ca netimbrat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul B..

Comisia de Recurs din cadrul D., prin Decizia nr. 62/07.12.2017, cu opinie majoritară, a respins recursul formulat de B. împotriva Deciziei nr. 3 din 20.10.2017, pronunțată de Comisia de Apel a A., ca nefondat. Opinia separată a fost în sensul admiterii recursului, modificării în tot a deciziei atacate, respingerii excepției netimbrării cererii de apel și trimiterii cauzei Comisiei de Apel a A. Prahova, pentru continuarea judecării apelului.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, la data de 14.02.2018, reclamantul B., în contradictoriu cu intimata C., a formulat acțiune în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul F.R.F., solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Comisiei de Recurs.

Referitor la motivul temeiul în anulare, reclamantul a invocat art. 608 lit. h) din C. proc. civ., susținând că hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, dat fiind faptul că este în contradicție cu dispozițiile imperative ale legii care reglementează dreptul la apărare.

În concret, reclamantul a arătat că nu a fost legal citat pentru termenul de judecată stabilit la data de 18.10.2017, în condițiile în care art. 34 alin. (10) din Regulamentul pentru Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal (R.S.T.J.F.) impune un termen de cel puțin 3 zile de la expedierea citațiilor; în speță, citația a fost expediată și primită de reclamant în data de 16.10.2017, cu mai puțin de 3 zile înainte de termenul stabilit.

În opinia reclamantului, viciul de procedură invocat nu putea fi acoperit conform art. 160 din C. proc. civ., deoarece acest text de lege prevede în sarcina instanței obligația de a amâna cauza ori de câte ori partea prezentă și nelegal citată solicită acest lucru. Mai mult decât atât, s-a arătat că instanța arbitrală trebuia să constate necesitatea garantării dreptului la apărare, ca efect al nerespectării termenului de 3 zile de la primirea citației pentru pregătirea apărării, în caz contrar acesta fiind lipsit de conținut.

A mai susținut reclamantul că i-a fost încălcat și dreptul la un proces echitabil, prin refuzul accesului său la instanță, din cauza unor norme imprecise, respectiv a interpretării eronate a art. 34 alin. (9) și a art. 34 alin. (10) R.S.T.J.F., cea ce a condus la încălcarea unor norme de ordine publică, obligatorii și în procedura arbitrală, aceasta invocând în susținerea acestei teze și statuările instanței de contencios constituțional din cadrul deciziilor nr. 189/2006 și nr. 604/2008.

În drept au fost invocate prevederile art. 608 și următoarele C. proc. civ. și art. 21 din Constituția României.

Prin întâmpinarea formulată la data de 26.03.2018, intimata C. a formulat întâmpinare, a invocat inadmisibilitatea acțiunii, excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantului și excepția netimbrării cererii.

La data de 19.04.2018, reclamantul a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent cu dezlegarea unei chestiuni de drept. Obiectul sesizării a constat în dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1) pot reprezenta dispozițiile art. 36 din Regulamentul privind Statutul și transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F., o derogare de la prevederile art. 608 alin. (1) și art. 609 din C. proc. civ.

2) părțile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. au opțiune între exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul și transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F. și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale reglementată d e art. 608 și următoarele din C. proc. civ., urmare a caracterului imperativ al dispozițiilor art. 608 alin. (1) din C. proc. civ.

3) dispozițiile art. 609 din C. proc. civ. conferă Curții de Apel București, în circumscripția căreia s-a desfășurat arbitrajul sportiv, competența să judece acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunțate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne;

4) calitatea de membru afiliat al F.R.F. și prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Judecătorilor de Fotbal adoptat de F.R.F. duce obligatoriu la renunțarea tacită la dreptul de a formula acțiunea în anulare întemeiată pe prevederile art. 608 și următoarele din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 17.05.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie a respins cererea formulată în temeiul art. 519 C. proc. civ. la același termen de judecată Curtea a respins ca nefondate excepția netimbrării, excepția lipsei calității de reprezentant și excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare.

Prin decizia civilă nr. 80 F din 31 mai 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, s-a respins ca inadmisibilă acțiunea în anulare.

În pronunțarea acestei hotărâri, instanța a analizat cauza cu prioritate sub aspectul inadmisibilității cererii, excepție invocată de intimată prin întâmpinare, din perspectiva lipsei competenței instanțelor române în soluționarea pricinii, statuând asupra următoarelor aspecte:

Prin decizia nr. 62/07.12.2017 COMISIA DE RECURS A FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL a soluționat recursul cu care a fost învestită de aceeași parte, care a înțeles să exercite împotriva hotărârii nr. 3/20.10.2017 pronunțată de Comisia de apel A. Prahova, calea de atac prevăzută de art. 57 din STATUTUL FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL și de art. 26 din REGULAMENTUL FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL.

O.G. nr. 26/2000, reglementează în dreptul român structurile asociative (asociațiile, fundațiile, federațiile) ca o expresie a dreptului la liberă asociere.

Raportându-se la art. 27, art. 25 alin. (5) și la art. 26 alin. (1) lit. c) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL, la), instanța a reținut că litigiile izvorâte din/sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai Federației Române de Fotbal/LPF/A./AMFB, jucători, agenți de jucători sau agenți de meciuri urmează să fie soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale Federației Române de Fotbal, aceste prevederi statutare excluzând competenta instanțelor de judecată, deciziile Comisiei de recurs a D./LPF putând fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condițiile arătate de statutul D.; potrivit Statului F.R.F., comisiile jurisdicționale ale F.R.F., printre care se numără și Comisia de recurs a F.R.F. funcționează ca instituiții permanente de arbitraj, fiind comisii cu atribuții jurisdicționale (art. 58 alin. (1).

Instanța de apel a statuat asupra faptului că, prin afilierea sa la FEDERAȚIA ROMÂNĂ DE FOTBAL, reclamantul a consimțit la toate clauzele din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL, respectiv cele ale STATUTULUI FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL, inclusiv la acelea care reglementează modul de soluționare a litigiilor, recunoscând inclusiv competența instanțelor sportive organizate de federațiile internaționale.

În considerarea normelor regulamentare anterior evocate, Curtea a reținut că, deși Comisia de recurs care a pronunțat decizia a cărei anulare se solicită în cauză constituie, potrivit art. 57 alin. (1) din STATUTUL FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL o "instituție permanentă de arbitraj" în sensul art. 545 C. proc. civ., nu se poate face abstracție de faptul că, prin aceleași dispoziții statuare obligatorii, deciziile Comisiei de recurs a F.R.F./L.P.F. pot fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condițiile arătate de Statutul F.R.F.

Cât privește incidența art. 609 C. proc. civ., Curtea a apreciat că reclamantul nu ar putea opta între a formula o acțiune în anulare, în condițiile art. 608 C. proc. civ. și parcurgerea în întregime a procedurii stabilite de prevederile regulamentare anterior evocate, care presupune exercitarea căii de atac de natură arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, a cărui hotărâre poate fi atacată la Tribunalul Federal Elvețian, conform Codului de procedură al Confederației Elvețiene art. 389 alin. (1).

Argumentele reclamantului, întemeiate pe considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 1224/2011 și respectiv nr. 395/2006, nu au putut fi primite față de faptul că, în cauza de față, nu este incidentă o procedură administrativă, ci o procedură arbitrală, hotărârea Tribunalului Arbitral Sportiv putând fi contestată în fața instanțelor de judecată competente.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B..

Recurentul solicită, în temeiul art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., să se constate competența Curții de Apel București de a soluționa acțiunea în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond; în subsidiar, în temeiul art. 497 teza a II-a C. proc. civ., în situația în care se va constata lipsa de competență a instanței de fond, trimiterea cauzei către Court of Arbitration of Sport de la Lausanne, în vederea soluționării căii de atac exercitate împotriva deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017; în cadrul unui al doilea subsidiar solicită să fie admisă excepția necompetenței generale absolute a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F. în soluționarea cauzelor nr. 31/CSJ/2017 și 3/CA/2017.

Recurentul își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. invocând faptul că, în soluționarea excepției de inadmisibilitate, prevăzută de art. 132 alin. (4) C. proc. civ., instanța a încălcat normele ce reglementează competența instanțelor judecătorești de a soluționa, în prezenta cauză, acțiunea în anulare.

Consideră recurentul că acțiunii în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017 îi sunt aplicabile dispozițiile art. 608, art. 609 și art. 541 alin. (2) din C. proc. civ., precum și doctrina relevantă în acest sens.

Se arată că reclamantul B. nu are calitatea de membru afiliat al FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL, ci de membru afiliat al A., împrejurare față de care opozabilitatea și obligativitatea regulamentelor sportive pot fi puse în discuției doar față de membrii afiliați.

Totodată, susține că în cadrul acestui dosar nu s-a depus nicio dovadă care să formeze convingerea completului de judecată că recurentul ar avea calitatea de membru afiliat al FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL, mai mult, nu s-a solicitat din oficiu a se administra o astfel de probă, nu s-a realizat dovada faptului că recurentul ar fi renunțat la dreptul de a formula acțiunea în anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017 și nu s-a făcut dovada existenței și valabilității clauzei compromisorii sau a compromisului.

Invocând și redând dispozițiile art. 25 alin. (5) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORULUI DE FOTBAL, reclamantul consideră că jurisdicția sportivă, prin comisiile arbitrale din cadrul F.R.F., nu este una exclusivă, ci alternativă, comisiile arbitrale și instanțele judecătorești fiind deopotrivă competente și în considerarea faptului că dispozițiile din Regulamentul sunt dispozitive, iar nu imperative.

Astfel, se arată, în contractul de colaborare înregistrat cu nr. x/24.05.2016, încheiat anterior sesizării Comisiei pentru Statutul Jucătorului (prima dintre comisiile arbitrale sesizate de intimată) nu există o clauză compromisorie ci, din contră, o clauză atributivă de competență în favoarea instanțelor judecătorești, acest contract nefiind însoțit de nicio anexă, prin care voința părților, așa cum a fost exprimată inițial, să fie schimbată.

Precizează recurentul că, între competența alternativă dintre comisiile arbitrale și instanțele judecătorești, părțile prezentei cauze optează pentru competența instanțelor, exclusă fiind competența comisiilor arbitrale din cadrul Federației Române de Fotbal. Se arată de asemenea că, ulterior dobândirii calității sale procesuale pasive într-o procedură arbitrală, în care nu a fost citat, reclamantul nu și-a exprimat consimțământul de a renunța de calea de atac a acțiunii în anulare.

În concluzie, susține că acțiunea în anulare este admisibilă tocmai pentru că, ulterior datei de 7 decembrie 2017, sau anterior, reclamantul nu a renunțat la dreptul de a formula calea acțiunii în anulare împotriva deciziei arbitrale.

Conform art. 57 pct. 1 din Statutul Federației Române de Fotbal, "Comisiile jurisdicționale ale D. funcționează ca instituții permanente de arbitraj...", iar conform punctului 2 al aceluiași articol, aceste comisii "sunt instanțe arbitrale imparțiale și independente, alcătuite în conformitate cu dispozițiile FIFA în materie".

Consideră recurentul că hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță arbitrală în sensul Cărții a IV-a din C. proc. civ., având natura juridică a unei hotărâri arbitrale, ce intră sub incidența art. 541 și urm. C. proc. civ., aspect confirmat și de sentința recurată.

Prin urmare, recurentul apreciază că devin aplicabile și dispozițiile art. 608 C. proc. civ. ce reglementează acțiunea în anulare, în calitate de mijloc procedural prin care se asigură respectarea dreptului fundamental constând în liberul acces la justiție.

Recurentul precizează că nu pot fi primite considerentele din decizia recurată conform cărora o astfel de hotărâre nu poate fi atacată decât în fața Tribunalului Arbitrai al Sportului de la Lausanne, în baza art. 57 pct. 6 din Statutul F.R.F., dat fiind faptul că hotărârea ce formează obiectul acțiunii în anulare este pronunțată de o instanță arbitrală, astfel că instanța de judecată trebuia să facă aplicarea dispozițiilor art. 609 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că "părțile nu pot renunța prin convenția arbitrală la dreptul de a introduce acțiunea în anulare împotriva hotărârii arbitrale".

În acest sens, susține că art. 57 pct. 6 din Statutul Federației Române de Fotbal încalcă dispozițiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., devenind astfel aplicabile dispozițiile art. 541 C. proc. civ. care statuează:

"(1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat. (2) în administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante și tribunalul arbitrai competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii".

În concluzie, recurentul precizează că lipsa căii de atac în fața instanței judecătorești, respectiv a acțiunii în anulare, ar nesocoti dreptul fundamental constând în liberul acces la justiție, că acțiunea în anulare are o identitate proprie, legiuitorul urmărind prin instituirea ei ca hotărârea arbitrală să respecte criteriile minimale cu privire la pseudo-actul de justiție înfăptuit într-o jurisdicție privată, temeiurile de admisibilitate fiind strict și limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

Recurentul consideră că prin hotărârea atacată, Curtea a încălcat prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora.: "Dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței judecătorești competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent."

Pe cale de consecință, recurentul, având în vedere confirmarea de către judecătorul fondului, a necesității respectării dreptului de acces la justiție, exercitarea căii de atac într-un anumit termen, a caracterului de comisii arbitrale jurisdicționale a comisiilor din cadrul FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL, față de prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., în vederea asigurării unui drept efectiv de acces la justiție, apreciază că se impune trimiterea cauzei către Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, Elveția.

Consideră recurentul că, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată a fost pronunțată cu eludarea prevederilor art. 132 alin. (3) C. proc. civ., respingerea acțiunii în anulare ca inadmisibilă echivalând cu decăderea recurentului din dreptul de a exercita calea de atac a acțiunii în anulare, deși aceasta a fost exercitată, recurentul îndeplinindu-și toate obligațiile procesuale.

Recurentul a mai invocat, în subsidiar, în temeiul art. 130 C. proc. civ. și excepția necompetenței generale absolute a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F. motivat de faptul că deciziile arbitrale pronunțate în litigiul ivit între părțile prezentei cauze, iar, apoi, hotărârea recurată, au fost pronunțate în lipsa unei clauze compromisorii.

La data de 14 ianuarie 2020 recurentul a formulat, în temeiul art. 519 C. proc. civ., o cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent cu dezlegarea unei chestiuni de drept.

Obiectul sesizării a constat în dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

1) pot reprezenta dispozițiile art. 36 din Regulamentul privind Statutul și transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F., o derogare de la prevederile art. 608 alin. (1) și art. 609 din C. proc. civ.

2) părțile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. au opțiune între exercitarea căii de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul și transferul judecătorilor de fotbal adoptat de F.R.F. și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale reglementată d e art. 608 și următoarele din C. proc. civ., urmare a caracterului imperativ al dispozițiilor art. 608 alin. (1) din C. proc. civ.

3) dispozițiile art. 608 din C. proc. civ. conferă Curții de Apel București, în circumscripția căreia s-a desfășurat arbitrajul sportiv, competența să judece acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunțate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne;

4) calitatea de membru afiliat al F.R.F. și prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Judecătorilor de Fotbal adoptat de F.R.F. duce obligatoriu la renunțarea tacită la dreptul de a formula acțiunea în anulare întemeiată pe prevederile art. 608 și următoarele din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând condițiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unei chestiuni de drept, constată următoarele:

Prin dispozițiile art. 519 din C. proc. civ. sunt instituite mai multe condiții de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de pronunțare a unei hotărâri prealabile prin care să se dezlege o chestiune de drept, aceste condiții care trebuie îndeplinite cumulativ fiind următoarele:

- existența unei cauze aflate în curs de judecată;

- cauza să fie soluționată în ultimă instanță;

- cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;

- ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;

- chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate;

- Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat și nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare

Analiza condițiilor de admisibilitate relevă faptul că cerința referitoare la natura chestiunii ce poate face obiectul sesizării și la aptitudinea dezlegării date de a avea consecințe juridice directe asupra modului de rezolvare a fondului cauzei nu este îndeplinită în cauză, chestiunea a cărei dezlegare este supusă examenului Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuind să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material, de care să depindă soluționarea pe fond a cauzei, putând doar, ca excepție, viza o problemă de drept procesual, adică în măsura în care soluția dată acesteia se repercutează semnificativ asupra rezolvării fondului.

Totodată se reține că operațiunea de interpretare și aplicare a textului de lege la diferite circumstanțe ce caracterizează fiecare litigiu, nu poate fi atribuită completului constituit pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, ci revine exclusiv instanței de judecată învestită cu soluționarea cauzei,

O altă condiție este aceea ca instanța sau partea care sesizează să constate existența unei jurisprudențe neunitare cu privire la interpretarea unei anumite norme de drept. Or, prin cererea formulată, petentul solicită, în realitate, interpretarea și aplicarea de către Înalta Curte a art. 608 și a art. 609 din C. proc. civ. în raport de circumstanța particulară a cauzei de față, care presupune stabilirea sau nu a efectelor produse de art. 36 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal adoptat de F.R.F., circumstanțe care conduc la concluzia că cererea de sesizare a instanței supreme cu această chestiune de drept este inadmisibilă, în raport de art. 519 din C. proc. civ.

Solicitarea petentului, de a se interpreta dacă părțile arbitrajului sportiv, organizat de comisiile arbitrale din cadrul F.R.F., au opțiunea între a exercita calea de atac a apelului la Tribunalul Arbitral al Sportului de șa Lausanne, în temeiul art. 36 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal și acțiunea în anulare, prevăzută de art. 608 din C. proc. civ., vizează, de asemenea, tot o circumstanțiere a interpretării unui text legal raportat la particularitățile litigiului de față.

Cea de-a treia solicitare, respectiv dacă dispozițiile art. 608 din C. proc. civ. conferă Curții de Apel competența să judece acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale pronunțate de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, față de faptul că obiectul litigiului nu este reprezentat de anularea unei hotărâri arbitrale pronunțată de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ci de o decizie pronunțată de Comisia de recurs din cadrul F.R.F. și, prin urmare, nu îndeplinește cerința de admisibilitate impusă de art. 519 din C. proc. civ., vizând existența unei legături între chestiunea de drept invocată de parte și obiectul litigiului.

În ceea ce privește cea de a patra solicitare, în sensul dacă calitatea de membru afiliat al F.R.F. și prevederile art. 36 din Regulamentul privind Statutul și Transferul Jucătorului de Fotbal duc obligatoriu la renunțarea tacită la dreptul de a formula acțiunea în anulare întemeiată pe art. 608 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că și această chestiune ține de interpretarea și aplicarea legii, circumstanțiat situației de fapt pe care instanța trebuie să o tranșeze.

Constatând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ cerințele de admisibilitate impuse de art. 519 din C. proc. civ., soluția care se impune este aceea de respingere a cererii.

Prin încheierea pronunțată în complet de filtru la data de 15 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat din următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, este de notat faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este indicat în mod formal, toate criticile aduse în susținerea recursului urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. întrucât vizează încălcarea de către instanță a unor norme cu caracter procedural în soluționarea excepției inadmisibilității cererii prevăzută de art. 132 alin. (4) C. proc. civ.

Conform art. 132 alin. (1) și (4) din C. proc. civ.:

"Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent. (…) Dacă instanța se declară necompetentă și respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de competența unui organ fără activitate jurisdicțională sau ca nefiind de competența instanțelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanța ierarhic superioară."

Demersul procesual al reclamantului are ca finalitate anularea deciziei arbitrale nr. 62/07.12.2017, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL într-o procedură jurisdicțională, aspect ce impune stabilirea regimului juridic aplicabil căilor de atac, din perspectiva cadrului de reglementare, legal sau convențional, cu consecințe directe în ceea ce privește competența soluționării acestora.

În acest context de analiză este relevant statutul juridic al recurentului care are calitatea de structură sportivă, legal constituită și recunoscută oficial, prin înregistrarea acestuia în Registrul Sportiv organizat la Ministerul Tineretului, precum și calitatea de membru afiliat la A., care, la rândul său, deține calitatea de structură sportivă, legal constituită și recunoscută oficial și membru afiliat/asociat la FEDERAȚIA ROMANĂ DE FOTBAL, structurile asociative fiind reglementate de O.G. nr. 26/2002 cu privire la asociații și fundații.

Așadar, calitatea A., de membru afiliat la F.R.F. conferă recurentului aceeași calitate, situație în care acesta are obligația să respecte dispozițiile REGULAMENTULUI DE ORGANIZARE A ACTIVITĂȚII FOTBALISTICE (ROAF), dat în aplicarea STATUTULUI FEDERAȚIEI ROMANE DE FOTBAL.

STATUTUL FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL este un act de drept privat, ce conține reguli de drept privat care au forță obligatorie pentru membrii structurii asociative .

Potrivit art. 6 din STATUT, FR este afiliată la FIFA și UEFA iar, în activitatea lor, D., LPF, membrii afiliați, membrii comisiilor D. sunt obligați să respecte statutele, regulamentele, directivele precum " și să își asume obligația de a înainta, în ultimă instanță, orice litigiu cu caracter național apărut ca urmare sau în legătură cu punerea în aplicare a Statutului sau a regulamentelor D., Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, tribunal independent și imparțial, pentru soluționarea de manieră irevocabilă a litigiului, fără a recurge la instanțele judecătorești, excepție făcând în care legislația română aplicabilă de la caz la caz le interzice în mod expres acest lucru.

În art. 57 din STATUT se stipulează următoarele:

"comisiile jurisdicționale ale D. funcționează ca instituții permanente de arbitraj", printre acestea figurând și Comisia de Recurs, "membrii acestor comisii aplică în deciziile pronunțate exclusiv statutele, regulamentele și directivele D., UEFA, FIFA, precum și legislația în vigoare".

La punctul 6 al aceluiași articol se prevede expres că " deciziile pronunțate de Comisia de Recurs a D. pot fi atacate numai la Tribunalul arbitral al Sportului de la Lausanne".

Potrivit art. 25 alin. (5) din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL emis de D., "litigiile izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai D./LPF/A./AMFB, jucători, agenți de jucători/intermediari sau agenți de meciuri urmează a fi soluționate exclusiv de comisiile cu atribuții jurisdicționale ale D.. Prezentele dispoziții exclud, pentru toate litigiile decurgând din activitatea fotbalistică, competența instanțelor judecătorești, cu excepția litigiilor decurgând din interpretarea și executarea contractelor civile sau individuale de muncă încheiate între jucători și cluburi sau între antrenori și cluburi, situație în care sunt competente atât organele jurisdicționale ale D., cât și instanțele de judecată de drept comun"

Articolul 26 din REGULAMENTUL PRIVIND STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL conține norme cu caracter imperativ ce au ca obiect de reglementare competența soluționării litigiilor și prevede următoarele:

"1. Conform prevederilor statutului D., în funcție de materie, competențele privind soluționarea litigiilor revin comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale D./LPF/A., astfel:

a. în primă instanță: Camerei naționale de soluționare a litigiilor (CNSL) din cadrul D./LPF sau Comisiei pentru statutul jucătorului (CSJ) a A., după caz;

b. hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate la:

- Comisia de Apel a A., pentru recursurile apelurile împotriva hotărârilor CSJ ale A.;

- Comisia de recurs a D., pentru recursurile împotriva hotărârilor CNSL a D. și hotărârilor Comisiilor de Apel ale A.;

- Comisia de recurs a LPF, pentru recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de CNSL a LPF.

c. deciziile Comisiei de recurs a D./LPF pot fi atacate exclusiv la Tribunalul Arbitral al Sportului în condițiile arătate de statutul D.."

Art. 36 alin. (17) din același Regulament consacră caracterul definitiv și executoriu pe plan intern al Deciziilor Comisiei de Recurs a D./LPF și reglementează competența exclusivă a Tribunalului Arbitral al Sportului, de a soluționa calea de atac împotriva acestor decizii.

Aceste dispoziții constituie o aplicare în planul statutului și regulamentelor F.R.F. a art. 58 alin. (3) din STATUTUL FEDERAȚIEI INTERNAȚIONALE DE FOTBAL, care prevede că asociațiile trebuie să introducă în statutele sau regulamentele lor o clauză care să stipuleze interzicerea înaintării către instanțele de drept comun a litigiilor din cadrul asociațiilor sau a litigiilor implicând ligile, membrii ligilor, cluburile, membrii cluburilor, jucătorii, oficialii sau oficialii altor asociații, în afară de cazul în care regulamentul FIFA sau dispozițiile legale obligatorii prevăd sau stipulează în mod expres recurgerea la instanțele de drept comun.

Aceeași reglementare, obligatorie pentru D., în calitate de membră FIFA din anul 1923, prevede că, în locul instanțelor de drept comun se va prevedea recurgerea la arbitraj, litigiile de acest gen fiind înaintate către un tribunal arbitral independent și legal constituit, recunoscut prin regulamentele asociației sau confederației sau către TAS, iar pentru asigurarea implementării acestei prevederi la nivelul asociației, se pot impune sancțiuni oricăror părți care nu respectă obligația respectivă, urmând ca apelurile împotriva acestor sancțiuni să fie înaintate, în mod similar, spre arbitraj și nu instanțelor de drept comun.

Examinarea coroborată a prevederilor statutare și regulamentare anterior evocate și din perspectiva naturii imperative a termenilor în care sunt redactate, relevă caracterul exclusiv al normelor ce reglementează competența de soluționare a litigiilor izvorâte din sau în legătură cu activitatea fotbalistică din România, în care sunt angrenate cluburi afiliate și oficiali ai acestora, oficiali ai F.R.F./L.P.F./A./AMFB, jucători, agenți de jucători/intermediari sau agenți de meciuri, aceasta aparținând comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale D., împrejurare de natură a exclude acest tip de litigii din sfera jurisdicției statale și de a conferi specificitate parcursului procedurii arbitrale, inclusiv sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor arbitrale.

Termenii în care sunt redactate aceste norme relevă caracterul imperativ al acestora, sunt neechivoci, nefiind susceptibili de interpretare în sensul avut în vedere de recurent, competența Comisiilor de arbitraj fiind una exclusivă, clauza compromisorie fiind operantă astfel numai prin prisma calității părților în litigiu și a naturii litigiului.

Prin critica potrivit căreia ar avea drept de opțiune între acțiunea în anulare reglementată de art. 608 C. proc. civ., prin raportare la art. 541 alin. (2) C. proc. civ. și parcurgerea în întregime a procedurii arbitrale stabilită statutar, recurentul propune în realitate o procedură arbitrală hibridă ce nu poate fi acceptată întrucât încalcă principiul libertății contractuale, calitatea reclamantului, de membru afiliat la A., conferindu-i acestuia drepturile și obligațiile cuprinse în regulamentele și statutul D., atributul comisiilor de arbitraj, de a funcționa ca instituții permanente de arbitraj, nefiind un argument suficient în susținerea ideii de suprapunere chiar și parțială a procedurii arbitrale reglementate de C. proc. civ. cu cea prevăzută regulamentar și statutar de D..

Pentru aceleași rațiuni nu poate fi primită nici critica potrivit căreia art. 57 pct. 6 din Statutul F.R.F. este lovit de nulitate întrucât încalcă dispozițiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., raționamentul instanței de apel fiind corect și din perspectiva acestei critici.

Astfel, neavând deschisă calea acțiunii în anulare prevăzută de art. 608 C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de dispozițiile art. 609 alin. (1) C. proc. civ., neputându-se astfel lua în discuție cauza de nulitate a art. 57 pct. 6 din Statut invocată.

Recurentului nu i se încalcă dreptul constituțional privind accesul la justiție în condițiile în care are reglementat dreptul de a ataca hotărârea arbitrală la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne care este o jurisdicție specială, reglementată de normele F.I.F.A., hotărârea ce se va pronunța fiind supusă recursului la Tribunalul Federal.

Instanța supremă a reținut în mod constant în jurisprudența sa, aspect amplu reliefat prin hotărârea atacată, că "după epuizarea instanțelor arbitrale, orice participant la litigiile Federației Române de Fotbal care a parcurs toate căile de atac arătate mai sus are în final garantat accesul la o justiție care funcționează în baza legii, este independentă și supusă doar legii, respectiv justiția elvețiană care se realizează prin Tribunalul federal și celelalte autorități judiciare".

În ceea ce privește critica vizând încălcarea art. 132 alin. (3) C. proc. civ., aceasta este nefondată față de faptul că analiza competenței în speță nu s-a efectuat prin raportare la ipoteza prevăzută de acest text de lege, ci la cea avută în vedere de art. 132 alin. (4) C. proc. civ., soluția de respingere ca inadmisibilă a acțiunii în anulare fiind determinată de constatarea faptului că, în speță, competența de soluționare a cauzei nu aparține instanțelor române.

Într-un ultim subsidiar, recurentul a invocat, în raport cu art. 130 alin. (1) C. proc. civ., excepția de necompetență generală a comisiilor arbitrale din cadrul F.R.F., motivat de faptul că în contractul ce a constituit temeiul juridic al acțiunii arbitrale a fost contractul de colaborare nr. x/2016 ce nu are inserată o clauză compromisorie.

Această critică este neîntemeiată întrucât, pe de-o parte, art. 130 alin. (1) C. proc. civ. se referă la necompetența generală a instanțelor judecătorești, or comisiile arbitrale din cadrul F.R.F. sunt organisme jurisdicționale de ordin privat ce își desfășoară activitatea în cadrul F.R.F., astfel că nu le sunt aplicabile aceste dispoziții de procedură.

Pe de altă parte, procedura arbitrală a fost declanșată în considerarea calității recurentului, de membru afiliat la D. și de natura litigiului dedus judecății, ambele elemente fiind de natură să activeze clauza compromisorie prevăzută statutar și regulamentar.

În concluzie, Înalta Curte reține că soluția curții de apel potrivit căreia decizia nr. 62/07.12.2017, pronunțată de COMISIA DE RECURS A FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL poate fi cenzurată numai prin exercitarea căii de atac la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne în condițiile parcurgerii complete a procedurii arbitrale prevăzute expres de dispozițiile STATUTULUI FEDERAȚIEI ROMÂNE DE FOTBAL, respectiv ale REGULAMENTULUI privind STATUTUL ȘI TRANSFERUL JUCĂTORILOR DE FOTBAL este legală.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B. împotriva deciziei civile nr. 80 F din 31 mai 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iulie 2020.