ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1396/2021

Ședința publică din data de 17 iunie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Primul ciclu procesual:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, la data de 24 decembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții S.C. Editura B. și C. S.R.L., în calitate de comitent, D. și E., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților, în solidar, să-i plătească suma de 80.000 euro (356.000 RON), reprezentând daune morale pricinuite în urma publicării în cotidianul național B. nr. 7529 din data de 30.09.2015 a articolului intitulat "Imperiul de milioane al celui care a dat șpaga pentru scumpirea apei", titlu apărut pe prima pagină a cotidianului.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ., art. 1373, art. 1369 C. civ., art. 58 și art. 1359 C. civ. și art. 30 din Constituția României.

Pârâta S.C. Editura B. și C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, suspendarea cauzei, având în vedere faptul că pârâta se află sub protecția Legii nr. 85/2006, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâții D. și E. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamantul A.. În drept, au invocat dispozițiile art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Statutul Jurnalistului din 2004 și Codul Deontologic al jurnalistului elaborat de Convenția Organizațiilor de Media din 2004.

Prin sentința civilă nr. 1671 din 21 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A..

Împotriva acestei sentințe, la data de 17.03.2017 a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 709 A din 20 septembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.733,61 RON către intimata S.C. Editura B. și C. S.R.L.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 965 din 16 mai 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 709A din 20 septembrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civila și pentru cauze cu minori și de familie; a casat decizia atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Al doilea ciclu procesual:

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 03.09.2019, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 1527A din 22 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1671 din 21 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1.000 RON cu titlu de daune morale; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru, în fond.

Împotriva deciziei civile nr. 1527A din 22 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recurs reclamantul A., pârâta S.C. Editura B. și C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G. și pârâtul E., criticând soluția pentru nelegalitate, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 28 iulie 2020.

Susține că instanța de apel, admițând acțiunea, a acordat reclamantului 1000 RON, echivalentul a 200 de euro daune morale pentru prejudiciul moral și de imagine suferit ca urmare a apariției în presă a unui articol defăimător cu privire la investițiile sale atribuite unui infractor și, deși daunele morale nu pot reprezenta o îmbogățire fără justă cauză, consideră că nu pot fi acordate nici sume derizorii cum este cea din cazul de față, scopul acțiunii fiind acela de a obține o reparație morală prin acordarea unui beneficiu material și nu doar recunoașterea comiterii unei fapte ilicite.

Recurentul susține că a suferit daune de natură morală și patrimonială în urma apariției în presă a articolului în care se specifică că toate investițiile din strada x aparțin lui "H., cel care a dat șpagă pentru scumpirea apei calde", deși toate investițiile din strada x aparțin familiei A., de această afacere ocupându-se A. împreună cu fiicele și soția sa.

În cadrul cererii de recurs se mai arată că prejudiciul moral și de imagine suferit de reclamant constă în faptul că apărând în presă informația că investițiile din strada x aparțin lui H. și reprezintă "un vehicul prin care se dădea șpagă celor de la I. pentru scumpirea apei", s-a inoculat publicului imaginea că A. dă șpagă pentru scumpirea apei calde, respectiv că reclamantul este vinovat de scumpirea apei și deci, creșterea cheltuielilor de întreținere ale cetățenilor din București. Aceasta a condus la producerea unei repulsii publice față de investițiile reclamantului, mulți clienți refuzând să mai frecventeze locațiile ce fac obiectul investiției reclamantului.

Recurentul susține că articolul apărut pe prima pagină are ca subiect principal investițiile din strada x, investiții denumite cu apelativul: Imperiul de milioane sau cuibul lui H. și se referă direct la investițiile care aparțineau doar reclamantului, fiind inserate chiar și fotografii ale investițiilor în care sunt prezentate restaurantul și hotelul reclamantului.

Astfel, apreciază că prejudiciul de imagine este evident, apărând în articolul de presă faptul că investițiile reclamantului reprezintă imperiul sau cuibul unui infractor cu care acesta nu are nimic de-a face.

Recurentul arată că a suferit și un prejudiciul moral direct ce are două componente: suferința pricinuită reclamantului ca urmare a atribuirii investiției și muncii sale altei persoane ce este cercetată penal și despre care presa spune că ar avea legătură cu scumpirea apei calde și suferința pricinuită reclamantului care în opinia publică este asociat cu persoana care a dat șpagă să se scumpească apa caldă, deoarece în presă s-a asociat afacerea reclamantului cu cel care a dat șpaga pentru scumpirea apei calde, rezultând că reclamantul este un infractor ce pricinuiește scumpirea întreținerii cetățenilor din București, astfel suferind indirect și toată afacerea reclamantului prin pierderea clientelei.

În urma casării cu trimitere spre rejudecare, Curtea de Apel București nu a pus în discuția părților cererea de suspendare, iar prin decizia nr. 1527/22.11.2019, instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat pe acest aspect, ceea ce contravine, în opinia recurentei, prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât prin decizia recurată nu au fost soluționate toate cererile părților, respectiv nu a fost reanalizată cererea de suspendare a cauzei întemeiată pe dispozițiile art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Totodată, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată încalcă prevederile art. 72 C. civ. și art. 1349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală întrucât, în realitate, fapta nu are caracter ilicit.

Instanța de apel, cu toate că a reținut faptul că recurenții-pârâți beneficiază de protecția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind jurnaliști care, în fapt, nu au făcut decât să aducă la cunoștința publicului cititor un subiect al unei investigații jurnalistice de interes general, în continuare a încadrat această faptă în sfera ilicitului civil, fără a se menționa în considerentele deciziei că, în realitate, anterior publicării investigației jurnalistice din 30.09.2015, a avut loc o conversație telefonică cu reclamantul în care acesta a dezvăluit faptul că "a fost asociat doar cu numele", alături de H. "în vreo două-trei firme". Această asociere îl expune la anchete jurnalistice care au doar un singur scop, informarea fidelă a cititorilor cu privire la afacerile pe care le derulează H., cercetat penal în dosarul "I.", astfel încât este justificat interesul general de a afla date despre afacerile acestuia.

Susține recurenta că în articolul din litigiu, nu au fost folosite expresii jignitoare la adresa reclamantului, ci doar s-a prezentat un fapt concret într-un mod obiectiv, respectându-se codul deontologic al jurnalistului, precum și normele legale privind viața intimă a persoanelor. Redactarea și publicarea articolului a fost conform dispozițiilor legale, cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 14, 70, 75 și 1353 teza inițială din C. civ., precum și cu respectarea art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (2) din Constituția României și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu precădere în exercitarea dreptului la liberă exprimare și al libertății presei și, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informații în legătură cu chestiuni de interes general.

Se mai arată în cadrul cererii de recurs că nicio informație din cuprinsul articolului nu este "inventată", ci sunt fapte confirmate de reclamant prin dreptul la replică solicitat, singura afirmație din articol negată fiind doar cea cu privire la persoana care controlează complexul, recurenta făcând referire la asocierea dintre reclamant și H., asociere pe care însuși reclamantul a recunoscut-o.

Recurenta susține că în niciun moment nu a contestat înregistrările din Registrul Comerțului referitoare la deținătorii societății, ci a căutat și constatat asocierea dintre cele două persoane, iar articolul publicat tratează situația infracțiunilor de care autoritățile statului l-au învinuit pe domnul H., subiect de interes public.

Articolul pornește de la aspectele menționate anterior și de la faptul că fundamentul afirmațiilor recurenților-pârâți îl constituie documente care emană de la instituțiile statului și din declarațiile reclamantului, fiind necesar a se lua în considerare jurisprudența CEDO, care prin Hotărârea pronunțată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente". Faptul că recurenții-pârâți au verificat informațiile furnizate și au solicitat domnului A. să își indice punctul de vedere, dovedește buna-credință și nu intenția de a aduce atingere vieții private și reputației reclamantului-intimat, așa cum s-a reținut de către prima instanță.

Reclamantul a fost menționat doar marginal fără referiri la viața privată și fără a i se aduce injurii sau alte asemenea formulări care să îi afecteze onoarea sau demnitatea. În fapt, la societățile la care reclamantul A. este asociat s-a ajuns căutând societățile la care H. este asociat și cu care a făcut în mod curent afaceri, investigație în cadrul căreia au fost folosite platforme publice precum vrăjitorul.eu și termene.ro. Astfel, s-a identificat o societate la care reclamantul A. era asociat cu H. și cu un director la I., al cărui nume era vehiculat în dosarul penal demarat de autorități.

Căutând în bazele de date publice s-a aflat că societățile sale își aveau sediul în imobilele de pe strada x, imobile care în documente apăreau ca aparținând reclamantului A., iar sediile fuseseră stabilite în baza unor contracte de comodat, rezultând aparența că reclamantul este asociat/partener de afaceri cu persoana care făcea obiectul articolului respectiv, domnul H..

De asemenea, inserarea declarațiilor reclamantului în sensul că "se jură că H. nu are nicio legătura cu Clubul sportiv 2000 la care a muncit cinstit timp de 15 ani" a fost făcută tocmai pentru ca cititorii să înțeleagă faptul că acestea sunt declarațiile reproduse exact ale reclamantului A. căruia i s-a solicitat dreptul la replică/punctul de vedere astfel încât articolul să fie obiectiv.

Aceste declarații au fost catalogate ca fiind stupefiante de către jurnaliștii care au scris articolul deoarece reclamantul a folosit un limbaj absolut neacademic, utilizând expresii precum "se jură", dar și pentru că după ce i s-a solicitat să indice punctul său de vedere față de legăturile dintre afacerile sale și H., reclamantul a menționat numai una dintre afaceri, ceea ce i-a făcut pe jurnaliștii autori ai articolului să aibă o bănuială că domnul A. nu spune adevărul complet, invocându-și propria sa vină, adică declarațiile sale făcute în această manieră, declarații pe care instanța de apel le-a catalogat ca ofensatoare în mod nelegal.

Prin urmare, se solicită instanței de recurs să se constate că prin articolul în discuție nu i s-a lezat reclamantului demnitatea și onoarea, că nu au fost încălcate prevederile art. 72 C. civ., astfel încât, instanța de apel a nesocotit prin decizia recurată prevederile art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există.

De asemenea, s-a solicitat a se constata că prin decizia recurată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1349 C. civ. în sensul că prejudiciul moral nu există și nici nu este dovedit în cauză, întrucât mărturiile celor doi angajați ai reclamantului nu relevă în mod clar și concret care au fost traumele psihice, suferința și angoasa reclamantului A., ci mai degrabă niște presupuse și nedovedite daune morale.

O altă critică adusă hotărârii instanței de apel este aceea că încalcă jurisprudența obligatorie a CEDO cu privire la protejarea reputației și libertatea de exprimare.

Cu referire la jurisprudența CEDO în ceea ce privește dreptul la reputație protejat de art. 8 din Convenție, element ce ține de viața privată, și cea a Curții Constituționale, recurenta-pârâtă a susținut că prin articolul publicat nu a afectat în niciun fel viața privată, viața profesională, demnitatea și onoarea reclamantului, deoarece nu i s-au adus acuze sau imputat fapte penale.

În ceea ce privește protecția instituită de art. 10 din CEDO, Curtea, în considerarea jurisprudenței sale, a arătat că libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărui caz.

Referitor la punerea în balanță a dreptului la libertatea de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private, recurenta menționează că CEDO a precizat care sunt criteriile relevante în a statua într-un sens sau altul, respectiv contribuția pe care o are apariția articolului la o dezbatere de interes general, rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul postării publice, comportamentul anterior al persoanei în cauză, precum și distincția care trebuie făcută între emiterea unor judecăți de valoare și prezentarea unor fapte.

În raport de situația particulară a prezentului litigiu și criteriul vizând contribuția avută la o dezbatere de interes general, astfel cum a fost menționat de CEDO, susține recurenta că articolul în discuție a fost redactat cu scopul să aducă în atenția cititorilor subiecte de interes public, precum utilizarea banilor publici și eventualele afaceri ale unei persoane anchetate penal în privința căreia existau indicii temeinice că a săvârșit infracțiuni.

Cu referire la criteriul privind rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul postării publice, criteriu în strânsă legătură cu cel anterior menționat, recurenta a arătat că asociatul reclamantului este o persoană publică, cu notorietate, iar articolele publicate nu vizează aspecte din viața privată a reclamantului, ci aspecte din viața publică pe care o are asociatul său, H..

De asemenea, cu privire la criteriul vizând comportamentul anterior al persoanei în cauză, s-a susținut că scopul articolului publicat pe portalul de știri, a fost acela de a informa societatea civilă despre situația persoanei cercetate penal și a afacerilor sale prin intermediul cărora s-ar fi putut scurge bani publici, aspect în raport de care mai arată recurenta că a folosit date la care are acces orice persoană în mod public, publicând inclusiv declarațiile exacte ale reclamantului.

Recurenta mai susține că un alt criteriu determinant în aprecierea comportamentului său îl constituie distincția care trebuie făcută între emiterea unor judecăți de valoare și prezentarea unor fapte și din această perspectivă, cu referire la art. 10 alin. (2) din CEDO. Astfel, arată că asociatul reclamantului este un om politic, iar activitatea profesională și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă.

Făcând referire la distincția pe care CEDO o face între fapte și judecăți de valoare prin raportare la jurisprudența sa, recurenta-pârâtă a precizat că articolul a avut la bază o investigație serioasă din partea jurnaliștilor, care au probat faptele despre care se face referire în conținutul articolelor, unele dintre documente avute în vedere făcând parte integrantă din articol, în baza lor fiind emise mai multe judecăți de valoare/opinii jurnalistice/concluzii în ceea ce privește afacerile domnului H..

Solicită recurenta instanței ca, aplicând toate criteriile menționate, să constate că, deși cele două drepturi protejate deopotrivă de art. 8 și 10 din CEDO, puse în balanță, se bucură de un interes egal, prin faptul că reclamantul este partener de afaceri cu H., apriori interesul societății este superior intereselor individuale, astfel încât dreptul cetățenilor de a fi informați cu privire la aspectele de interes public prin publicarea acestor articole care au adus în prim plan opinii referitoare la utilizarea abuzivă a resurselor financiare publice sau exercitarea abuzivă a drepturilor conferite de lege a fost în echilibru cu dreptul reclamantului la protejarea onoarei sale și a demnității.

Având în vedere cele expuse anterior, cât și prevederile legale în materie, s-a solicitat să se constate că instanța de apel în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 14, 70, 75, 1353 din C. civ. și art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (1) din Constituția României, precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a reținut în sarcina recurentei săvârșirea unei fapte ilicite.

Un alt motiv de recurs a vizat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia recurată încalcă prevederile art. 264 C. proc. civ. referitor la aprecierea probelor și ale art. 324 C. proc. civ., întrucât din mărturiile celor două persoane audiate, nu rezultă în mod efectiv că reclamantul ar fi fost afectat psihic, că a avut suferințe psihice de orice fel cauzate de articolul din cauză, respectiv că reclamantul a suferit un prejudiciu psihic care să necesite o reparație prin obligația pârâților la plata unei despăgubiri. De asemenea, cei doi martori audiați erau angajați la societățile reclamantului, adică persoane care erau apropiate de persoana reclamantului și asupra cărora reclamantul ar avea putere de coordonare, ale căror venituri și alte avantaje materiale depindeau de reclamant.

Prin urmare, solicită a se constata că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea art. 324 și 264 C. proc. civ. în aprecierea acestor mărturii deoarece din declarații nu reiese prejudiciul moral, element definitoriu care trebuia dovedit pentru angajarea răspunderii personale pentru o faptă delictuală.

Un ultim motiv de recurs vizează incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerându-se că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece instanța de apel a reținut în mod nelegal existența unui prejudiciu, încălcând prevederile art. 1532 C. civ.

Susține recurenta că sunt contradictorii considerentele instanței de apel în ceea ce privește analizarea prejudiciului întrucât, pe de o parte s-a reținut că "afirmațiile din cuprinsul articolului i-au pricinuit apelantului o puternică suferință ca urmare a atribuirii investiției și muncii sale unei alte persoane, persoană care este cercetată penal și acuzată în mod public de săvârșirea unor infracțiuni" iar, pe de altă parte, în aceeași decizie, instanța a reținut că nu i s-a creat niciun prejudiciu reclamantului prin faptul că în opinia publică este asociat cu o persoană care ar fi dat "șpagă" întrucât chiar reclamantul a recunoscut că are relații de afaceri cu numitul H., atât direct, cât și prin alte persoane.

De altfel, arată recurenta, nu există nicio probă la dosar din care să rezulte pericolul la care ar fi fost supusă afacerea din Complexul Sportiv al reclamantului, pericol care să fi fost generat de articolul publicat. La dosarul cauzei nu există niciun raport de expertiză contabilă care să ateste scăderea încasărilor Complexului Sportiv și niciun raport de expertiză psihologică care să ateste suferințele morale ale reclamantului ca urmare a articolului publicat, singura probă care susține afirmațiile reclamantului fiind cea testimonială în care martorii au fost angajații reclamantului, decizia încălcând astfel prevederile art. 1532 C. civ. privind caracterul cert al prejudiciului.

În concluzie, se solicită instanței de control judiciar, raportat la motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., casarea în întregime a deciziei recurate și modificarea soluției în sensul respingerii apelului formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1671/21.12.2016 pronunțată de Tribunalul București ca neîntemeiat.

Astfel, susține că instanța nu poate ține cont de afirmațiile reclamantului în sensul că articolul conține date false și că din acest motiv a suferit, împreună cu familia un prejudiciu moral, deoarece nu s-a demonstrat că vreo informație din articol ar fi falsă, nu s-a constatat încălcarea deontologiei jurnalistice și nu se poate preciza care este greșeala pe care recurentul-pârât a făcut-o în raport de care datorează daune morale.

De asemenea, susține că informațiile din articol sunt informații publice care nu au fost contestate de reclamant, care este o persoană prezentă în mediul public, fiind implicată și în alte afaceri sau situații care au atras atenția presei.

Consideră recurentul că presa are rolul de a informa publicul și nu pot prevala interesele afacerilor reclamantului în fața interesului publicului de a fi informat.

Recurentul apreciază că lipsesc probele esențiale care să susțină fapta reclamată, instanța nestabilind care este culpa fiecărui autor.

În calitate de reporter, recurentul-pârât a contribuit la găsirea de informații referitoare la acționariatul firmelor, iar redactarea articolului și discuția cu reclamantul au fost realizate de conducerea ziarului și de D., șefa de secție în Departamentul B. și Investigații al cotidianului B., context în care se impunea ca reclamantul să precizeze care sunt informațiile din articol care, în opinia sa, ar fi false, imputabile pârâtului.

Recurentul-pârât susține că instanța nu îi poate impune plata unor daune morale mai mari decât beneficiile legate de acest articol, având în vedere că la momentul publicării articolului acesta avea contract de colaborare încheiat cu B., fiind plătit pentru fiecare articol publicat, iar pentru acest articol a încasat mai puțin de 100 de RON.

În cauză, părțile litigante nu au formulat întâmpinare.

La data de 17 august 2020, prin poștă electronică, recurenta-pârâtă S.C. B. și C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G., a depus note scrise prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurentul-pârât E., astfel cum a fost formulat.

Prin raportul întocmit la data de 02 februarie 2021 asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate împotriva deciziei civile nr. 1527 A din 22 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a procedat la verificarea condițiilor de formă ale recursurilor prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., constatându-se că cererile de recurs îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate și a fixat termen de judecată la 17 iunie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când instanța a rămas în pronunțare asupra cauzei.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Cu titlu prealabil, vor fi analizate recursurile pârâților, deoarece prin acestea se contestă însăși existența faptei ilicite, urmând ca după analizarea existenței condițiilor impuse de lege pentru atragerea răspunderii civile delictuale să fie analizate criticile reclamantului care tind a se stabili dacă au fost încălcate sau nu dispozițiile C. civ. în ceea ce privește acordarea daunelor morale.

Recurenta-pârâtă S.C. Editura B. și C. S.R.L., prin administrator judiciar F., G. a invocat ca temei al cererii sale dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Sub un prim aspect s-a susținut că decizia recurată încălcă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborat cu prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 a insolvenței, deoarece deși prin întâmpinarea depusă în primă instanță s-a solicitat a se constata că intervine suspendarea de drept a cauzei întrucât în privința acestei societăți este deschisă procedura insolvenței în dosarul nr. x/2014 la Tribunalul București, secția a VII-a, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestei excepții, iar prin decizia nr. 1527/22.11.2019 instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat pe acest aspect.

Cu privire la aceste susțineri, Înalta Curte constată că cererea de suspendare a cauzei a fost respinsă prin încheierea de ședință din data de 16.11.2016 în primul ciclu procesual și, așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, dar și din considerentele deciziei de casare nr. 965/16 mai 2019 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, soluția, nefiind contestată, a rămas definitivă, astfel încât nu mai poate forma obiectul controlului judiciar.

De altfel, în ședința publică din data de 17.06.2021, reprezentantul convențional al recurentei-pârâte, luând act că instanța s-a pronunțat asupra cererii de suspendare, la fond, în primul ciclu procesual a arătat că, în acest context, nu mai sunt necesare discuții asupra suspendării întrucât nu a formulat cale de atac împotriva soluției menționate.

Cu privire la soluționarea pe fond a cauzei, recurenta a arătat că decizia recurată încalcă prevederile art. 72 C. civ. și art. 1349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală întrucât, în realitate, fapta nu are caracter ilicit.

Situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de către instanța anterioară, ce nu poate face obiectul criticilor în recurs față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac ce vizează, conform art. 488 C. proc. civ., numai motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, este următoarea:

La data de 30.09.2015 a apărut în cotidianul B. un articol intitulat "Imperiul de milioane al celui care a dat șpaga pentru scumpirea apei" - "dezvăluiri despre firmele prin care fosta conducere de la I. a plimbat banii către politicieni și membri ai administrației locale", articol semnat de către pârâții E. și D..

Conform articolului apărut la pagina 4 din cotidianul B., după subtitlul "Cuiburile lui H." se precizează:

"Pe strada x din cartierul Militari, afaceristul deține, direct sau prin intermediul apropiaților, o grădiniță și o școală privată, club de tenis, club de fitness și spa, bazin de înot acoperit, complex sportiv, restaurant și hotel. Aici, la numărul 16, este și primul cuib al afacerilor lui H.. (…) Cel de-al doilea cuib, este la 11 minute distanță de mers cu mașina, pe Aleea Țibleș. La cele două adrese, H. și-a ridicat un imperiu prin care a plimbat milioane de RON."

Curtea de Apel a mai constatat că la adresa situată în București, str. x - 11 au sediu social mai multe societăți cu răspundere limitată, printre care și J. S.R.L., care au ca obiect de activitate învățământ preșcolar și școlar, precum și K., care are ca obiect activitatea sportivă. Contactat fiind de către autorii articolului, apelantul - reclamant a negat asocierea cu numitul H. în ceea ce privește societățile cu sediu social în București, str. x - 11.

Curtea a apreciat, de asemenea, că afirmațiile apelantului au fost prezentate trunchiat și tendențios de către intimații persoane fizice, nefiind publicat un drept la replică. Autorii articolului au menționat că "declarațiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" și că apelantul "se jură că H. nu are nicio legătură cu L., la care a "muncit cinstit de 15 ani".

Instanța de apel a mai observat că subiectul articolului în discuție nu este, în mod direct, reclamantul, ci numitul H., în raport cu care pârâții persoane fizice au desfășurat o anchetă jurnalistică, că subiectul investigației jurnalistice este unul de interes general, pentru publicul cititor, că autorii articolului au prezentat în articolul examinat nu doar judecăți de valoare, ci chiar aspecte de informare publică în privința cărora trebuia să fie deținută și prezentată publicului sursa reală a informației, așa numita probă a verității.

Unul dintre aceste aspecte este și cel în discuție, respectiv cel prin care pârâții persoane fizice informează publicul cititor că grădinița, școala privată, clubul de fitness și spa, bazinul de înot situate pe str. x din capitală ar aparține, de fapt, numitului H., persoană acuzată de săvârșirea unor infracțiuni și cercetată penal.

Instanța anterioară a constatat că niciunde în conținutul articolului nu este precizată sursa informației, că pârâții nu au cercetat evidențele registrului comerțului și nici alte registre publice, deși aveau o astfel de obligație în măsura în care aduceau publicului anumite informații considerate de interes general, iar din probele administrate în cauză, a rezultat că în cadrul societăților cu răspundere limitată și asociației care au ca obiect de activitate învățământ preșcolar, școlar sau activitate sportivă, H. nu este în prezent și nici nu a fost în trecut asociat.

Din această perspectivă, curtea a considerat că pârâții au încălcat limitele de protecție conferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aducând la cunoștința publicului informații nereale, cu caracter defăimător și neverificate în prealabil, aceasta constituind în opinia instanței anterioare o faptă ilicită săvârșită cu intenție.

Recurenta susține că în mod greșit Curtea de Apel a încadrat această faptă în sfera ilicitului civil, fără a se menționa în considerentele deciziei că, în realitate, anterior publicării investigației jurnalistice din 30.09.2015, a avut loc o conversație telefonică cu reclamantul în care acesta a dezvăluit faptul că "a fost asociat doar cu numele", alături de H. "în vreo două-trei firme", că nicio informație din cuprinsul articolului nu este "inventată" ci sunt fapte confirmate de reclamant prin dreptul la replică solicitat, singura afirmație din articol negată fiind doar cea cu privire la persoana care controlează complexul, recurenta făcând referire la asocierea dintre reclamant și H., asociere pe care însuși reclamantul a recunoscut-o.

Deși nu contestă înregistrările din Registrul Comerțului referitoare la deținătorii societății, afirmă că a căutat și constatat asocierea dintre cele două persoane (societățile domnului H. având sediul în imobilele de pe strada x în baza unor contracte de comodat, imobile care în documente apăreau ca aparținând reclamantului A., rezultând aparența că reclamantul este asociat/partener de afaceri cu persoana care făcea obiectul articolului respectiv), aspect ce a rezultat și din declarațiile reclamantului.

Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație factuală nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

O reinterpretare a probatoriilor administrate în cauză nu mai este posibilă în calea de atac a recursului, așa cum s-a arătat anterior, astfel încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu mai poate reanaliza probele depuse la dosar, așa cum solicită recurenta, pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanțele anterioare.

Prin urmare, infirmarea bazei factuale, astfel cum a fost statuată în apel, prin reținerea unei alte situații de fapt decât cea prezentată în articol nu mai poate fi cenzurată în recurs, instanța reținând că nu are acoperire în situația de fapt afirmația potrivit căreia numitul H. deține imobilele și controlul asupra afacerilor reclamantului.

Cu privire la judecățile de valoare formulate și concluziile deduse de jurnaliști din situația de fapt pe care au reținut-o, recurenta mai critică faptul că instanța de apel, cu toate că a reținut că pârâții beneficiază de protecția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a încadrat totuși această faptă în sfera ilicitului civil, deși asocierea reclamantului cu H., cercetat penal în dosarul "I.", îl expune la anchete jurnalistice care au doar un singur scop: informarea fidelă a cititorilor cu privire la afacerile pe care le derulează.

Se arată că este justificat interesul general de a afla date despre afacerile reclamantului, iar prin articolul în discuție nu i s-a lezat acestuia demnitatea și onoarea, nu au fost încălcate prevederile art. 72 C. civ., astfel încât, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1349 C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, deoarece fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu nu există.

Analizând dispozițiile invocate referitoare la libertatea de exprimare se constată că potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere".

Ca atare, libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări.

În acest sens, instanța de recurs constată că, deși art. 30 alin. (1) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor și libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile, iar art. 31 alin. (1) din același act normativ statuează că dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit, cu toate acestea art. 57 din Constituție impune anumite alimite, stabilind că cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești.

Jurisprudența CEDO a statuat, la rândul său, că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al articolului 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von M. c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Totodată, trebuie menționat că, în ceea ce privește libertatea de exprimare, art. 70 C. civ. prevede că orice persoană are dreptul la libera exprimare, exercitarea acestui drept neputând fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75, iar conform art. 72 alin. (1) C. civ., privind dreptul la demnitate, orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat de ce apreciază că afirmațiile pârâților se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, curtea a considerat, în mod corect, că pârâții au încălcat limitele de protecție conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aducând la cunoștința publicului informații nereale, cu caracter defăimător și neverificate în prealabil, iar prezentarea trunchiată și tendențioasă a afirmațiilor apelantului, după ce a fost contactat de ziariști, însoțite de afirmații precum aceea că "declarațiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" reprezintă în esență judecăți de valoare emise de pârâții persoane fizice, comentarii care au fost exprimate în mod direct în spațiul public.

Cu referire la jurisprudența CEDO în ceea ce privește dreptul la reputație protejat de art. 8 din Convenție, element ce ține de viața privată, și cea a Curții Constituționale, recurenta-pârâtă a susținut că prin articolul publicat nu a afectat în niciun fel viața privată, viața profesională, demnitatea și onoarea reclamantului, deoarece nu i s-au adus acuze sau imputat fapte penale, iar în ceea ce privește libertatea de exprimare protejată de art. 10 din CEDO, a arătat că libertatea de exprimare este însoțită de excepții care necesită totuși o interpretare strictă, iar nevoia de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător, prin raportare la circumstanțele concrete ale fiecărui caz, trebuind a se face distincție între emiterea unor judecăți de valoare și prezentarea unor fapte.

Astfel, arată că asociatul reclamantului este un om politic, iar activitatea profesională și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, însă dezbaterea publică trebuie să se fundamenteze fie pe fapte, fie pe judecăți de valoare cu o bază factuală suficientă, iar articolul a avut la bază o investigație serioasă din partea jurnaliștilor, care au probat faptele despre care se face referire, unele dintre documentele ce fac referire la acele fapte făcând parte integrantă din articol, iar în baza lor fiind emise mai multe judecăți de valoare.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că și în jurisprudența CEDO, deși este acceptată formularea judecăților de valoare în limite largi la adresa politicienilor, nu se permite formularea unor opinii complet nejustificate (par. 42 cauza Lingens contra Austria), or, limbajul folosit de pârâți la adresa reclamantului depășește limitele de exprimare publică, afirmațiile referitoare la faptul că declarațiile reclamantului ar fi esențialmente mincinoase fiind insulte, fără nicio legătură cu activitatea publică a persoanei cercetate penal, presupus asociat al reclamantului.

Raportat la situația factuală reținută de instanțele anterioare, nu se poate aprecia că recurenții-pârâți au acționat cu bună credință din punct de vedere al scopului demersului jurnalistic și că instanța de apel a interpretat greșit art. 10 din Convenție.

În realitate, reaua credință a pârâților a fost demonstrată de chiar afirmațiile acestora la adresa reclamantului, fără o bază factuală și care depășesc limitele unui demers normal, care să se circumscrie noțiunii de libertate de exprimare, ce ar presupune o doză de exagerare sau chiar de provocare, acestea nefiind judecăți de valoare, care să aducă societății un plus de valoare.

De altfel, așa cum a arătat și instanța de apel, trebuie să se facă distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie precum și între judecățile de valoare și afirmațiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenției.

Conform celor reținute în considerentele deciziei recurate, instanța a arătat că, deși proba verității nu este cerută în cazul judecăților de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăți de valoare, întrucât jurisprudența Curții permite sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăți de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei).

Or, în speța de față, așa cum în mod corect a reținut Curtea de Apel, prezentarea trunchiată și tendențioasă a afirmațiilor reclamantului, după ce a fost contactat de ziariști, însoțite de afirmații precum aceea că "declarațiile lui A. sunt de-a dreptul stupefiante" reprezintă în esență judecăți de valoare emise de pârâții persoane fizice, comentarii care au fost exprimate în mod direct în spațiul public - în sensul că, de fapt, "apelantul minte când spune că H. nu este asociat în cadrul societăților și asociației ce au sediul pe str. x - ce nu au nicio bază factuală, întrucât intimații nu au făcut niciun fel de investigații sub acest aspect, ba, mai mult, reclamantul a dovedit în instanță contrariul".

Ca atare, în mod corect, curtea a reținut o faptă ilicită în sarcina pârâților, săvârșită cu intenție, prin emiterea acestor judecăți de valoare fără o bază factuală, depășindu-se limitele libertății de exprimare, motiv pentru care, urmează a fi înlăturate susținerile recurentei în sensul că nu se impune sancționarea civilă întrucât articolele scrise au vizat un subiect de interes public și au fost scrise în considerarea dreptului libertății de opinie garantat de art. 10 din CEDO, soluția instanței în acest sens fiind necesară pentru protejarea drepturilor reclamantului, conform art. 8 din CEDO, dar și art. 72 C. civ., enunțate anterior.

În altă ordine de idei, recurenta susține că instanța de apel în mod nelegal, cu încălcarea prevederilor art. 14, 70, 75, 1353 din C. civ. și art. 30 alin. (1) și art. 31 alin. (1) din Constituția României, precum și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a reținut în sarcina recurentei săvârșirea unei fapte ilicite deși în articolul vizat doar s-a prezentat un fapt concret într-un mod obiectiv, respectându-se codul deontologic al jurnalistului precum și normele legale privind viața intimă a persoanelor în exercitarea dreptului la liberă exprimare și a libertății presei și, de asemenea, în lumina dreptului publicului de a beneficia de informații în legătură cu chestiuni de interes general.

Cu privire la concluzia că autorii articolului au prezentat în articolul examinat nu doar judecăți de valoare, ci și aspecte de informare publică în privința cărora trebuia să fie deținută și prezentată publicului sursa reală a informației, așa numita probă a verității, cum ar fi faptul că se informează publicul cititor că grădinița, școala privată, clubul de fitness și spa, bazinul de înot situate pe str. x din capitală ar aparține, de fapt, numitului H., persoană acuzată de săvârșirea unor infracțiuni și cercetată penal s-a constatat că, "niciunde în conținutul articolului nu este precizată sursa informației. Intimații - pârâți nu au cercetat evidențele registrului comerțului și nici alte registre publice, deși aveau o astfel de obligație în măsura în care aduceau publicului anumite informații considerate de interes general".

Or, aducând la cunoștința publicului informații nereale, cu caracter defăimător și neverificate în prealabil (așa cum s-a reținut cu ocazia stabilirii situației de fapt de către instanța anterioară) nu se poate susține că a fost respectat codul deontologic, fiind încălcate limitele de protecție conferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta susține că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului- hotărârea pronunțată în cauza Bladet Tromso și Stensaas contra Norvegiei, a statuat că documentele provenind de la instituțiile statale ar trebui să reprezinte surse pe care "presa ar trebui în mod normal, atunci când contribuie la dezbaterea politică asupra unor teme de interes general, să se bazeze în ce privește conținutul lor, fără a mai întreprinde verificări independente", dar uită să menționeze faptul că instanța de apel i-a reproșat tocmai această omisiune de a verifica registrele oficiale ale autorităților.

A susține prin cererea de recurs, în contra a ceea ce s-a stabilit ca situație factuală cu ocazia interpretării probatoriului administrat de instanțele de fond, că recurenții-pârâți au verificat informațiile furnizate, tinde la invocarea unor motive de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii, ceea ce nu este admisibil în calea de atac a recursului.

Prin urmare, vor fi respinse susținerile recurentei în sensul că prin articolul în d